Se afişează postările cu eticheta moralitate. Afişaţi toate postările
Se afişează postările cu eticheta moralitate. Afişaţi toate postările

vineri, 7 septembrie 2012

Zen hasidic: „Care e rostul ateilor?”

'O poveste celebră din literatura hasidică spune în felul următor:

Într-o zi, Maestrul îi învață pe studenții săi cum că tot ceea ce a creat Dumnezeu pe acest pământ trebuie apreciat, deoarece ele toate sunt aici pentru a ne învăța ceva. Atunci, un student mai isteț îl întrebă: „Și ce lecție avem noi de învățat de la atei? Dumnezeu pentru ce i-a creat?”

Maestrul îi răspunse: „Dumnezeu i-a creat pe atei pentru a ne învăța cea mai importantă lecție dintre toate -- lecția milei adevărate. Vedeți voi, când un ateu înfăptuiește un act de caritate, stă la căpătâiul cuiva, ajută o persoană nevoiașă, sau îi pasă de lume în general, el nu face asta din cauza vreunei învățături religioase. El nu crede că Dumnezeu i-a poruncit să facă fapte bune. De fapt, el nu crede în Dumnezeu deloc, și prin urmare faptele sale sunt rodul moralității sale interne. Și iată cât bine poate să facă aproapelui său, pur și simplu din cauză că asta simte”

„Asta înseamnă”, continuă maestrul, „că atunci când cineva întinde o mână cerându-vă ajutorul, să nu spuneți «Mă voi ruga ca Dumnezeu să te ajute». Mai degrabă, în momentele acelea, deveniți atei, imaginați-vă că nu există dumnezeu care să ajute, și spuneți «Eu te voi ajuta.»”

Dacă există izbăvire prin religie, ea va veni atunci când cei credincioși vor înțelege asta.'

trimite pe proddit

vineri, 6 aprilie 2012

Despre embrioni, oameni si drepturi

Ca să parafrazez un celebru slogan anti-avort, putem afirma liniștiți că o persoană există, ca o unitate distinctă genetic din momentul concepției. Asta nu înseamnă însă că acel zigot ar trebui să beneficieze de protecție totală, cum ar dori oengiștii anti-avort.

Societatea, de-a lungul timpului, a înțeles că de la celulă la persoană cu drepturi depline este cale lungă. De altfel, drepturile și responsabilitățile acordate se fac în etape, iar fiecare etapă are logica sa. Schematic, lucrurile funcționează cam așa:

În primul trimestru de sarcină, fătul este practic un apendice al mamei, iar mama dispune de el cum vrea. Acel făt are zero drepturi, și poate fi eliminat oricând.

În al doilea trimestru, în mai multe țări, fătul are un grad de protecție, avortul putând fi realizat doar din rațiuni medicale (boli genetice, pericol pentru mamă), iar în alte țări este considerat în continuare un apendice, care poate fi excizat în funcție de dorința mamei. Trimestrul doi este perioada mai gri, în care lucrurile variază de la o țară la alta, în legislația privind avortul. Practic, embrionul nu poate simți încă durere, dar are un grad de complexitate căruia legislația poate să-i ofere protecție limitată.

În trimestrul numărul trei legislațiile nu prea mai permit avortul. Dat fiind faptul că după 6 luni fătul simte durere, e posibil să supraviețuiască dacă este  și jumate de an e timp suficient ca o femeie însărcinată să hotărească dacă vrea sau nu rolul de mamă, avortul devine verboten, iar fătul beneficiază de „dreptul la viață”.

Următorul moment în care individul primește o serie de drepturi este momentul nașterii. Atunci este recunoscut ca persoană distinctă, primește o identitate legală „XY bin Z” și așa mai departe. Ulterior va mai beneficia de mici upgrade-uri în drepturi. La 12 ani poate sta pe locul din față la mașină, la 14 ani are buletin, la aproximativ 16 ani face sex consensual și în SUA poate conduce o mașină, etc. Iar într-un final, în momentul în care va împlini 18 ani va fi responsabil integral de faptele sale și va beneficia de toate drepturile posibile în societatea sa.

Ceea ce refuză cu obstinație pro-vitele să înțeleagă este că de la fecundarea ovulului până la vârsta de 18 ani un om se dezvoltă continuu și primește drepturi gradual, în funcție mai mulți factori, incluzând gradul său de complexitate, impactul asupra mamei (până la naștere) și așa mai departe. Ei doresc însă ca blastocistul să se bucure de aceeași protecție ca un făt în luna a noua, ignorând diferența enormă dintre cele două momente. Prin analogie, ar fi similar cu cerința ca un copil proaspăt născut să se bucure de aceleași drepturi și obigații ca un om „matur” de 18 ani. Este ridicol să ignori nuanțele acestea în favoarea unui abstract „drept la viață” (fundamentat religios pe deasupra) ca să nu mai spunem de faptul că persoana mamei - infinit mai complexă decât zigotul din ea - este ignorată cu desăvârșire. Chiar și legislația Ceaușistă, cretină și inumană cum era, dădea dovadă de o abordare mai mai nuanțată decât ce cer azi pro-lifer-ii. 
trimite pe proddit

duminică, 25 martie 2012

Provita sunt mai răi decât Ceaușescu

Pe data de 1 noiembrie 1966 în România intra în vigoare decretul numărul 770, un act legislativ ce avea ca scop interzicerea avorturilor și creșterea natalității în țara noastră multilateral dezvoltată. Rezultatul a fost întradevăr, o creștere a natalității, dar în același timp, avorturile nu au dispărut, au devenit clandestine, cu riscuri mari, atât pentru femeia însărcinată, cât și pentru doctorul care efectua procedura. Povești cu fetuși duși la tomberon în miez de noapte nu fac parte doar din cinematografia demnă de Cannes, ci și din poveștile celor care au fost studenți în anii '80 în București (și nu numai). Decretul a fost revocat imediat după revoluția din '89, lăsând în urmă o generație născută „ca directivă de partid”, așa numiții Decreței.

Ieri, în mai multe orașe ale țării, au avut loc „Marșuri pentru Viață”, sau mai bine zis, demonstrații anti-avort. Rațiunea din spatele acestor marșuri organizate de Pro-Vita este astăzi alta față de anii '60. Stahanovismul demografic este astăzi înlocuit cu creștimismul și al său fetiș față de „viață” și „familie”. „Logica” ceaușistă e dată uitării în favoarea teologiei, dar obiectivul rămâne același: cât mai mulți copii.

Cu o idee de blogpost în cap, am căutat celebrul Decret 770. Doream să-l aduc la zi, să ofer o versiune în concordanță cu doleanțele celor de la Pro-Vita. Ce a devenit repede evident, este că decretul ceaușist este mult mai „uman” decât ce vor pro-lifer-ii (mioritici sau nu). Legea stipulează că avortul este permis în „mod cu totul excepțional” și enumeră 6 asemenea cazuri. Să le luăm în ordine aleatoare:

d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;

Nu se pune problema. Nu contează când dă dumnezeu copil. Faptul că cineva are peste această vârstă nu cred că e un argument în opinia revoltaților „pro-embrion”.

e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;

Din nou, nu cred că intră în discuție. Dacă Partidul considera totuși că la 4 copii o femeie și-a îndeplinit norma față de patrie, avortofobii probabil merg pe ideea „câți o da Dumnezeu”

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

M-am gândit inițial că acestea ar putea fi excepții de la regula „avortul e halal”. Naivul de mine a fost repede informat„oricât de nedreaptă sau oribilă ar fi această situație nu putem niciodată justifica omorârea unei alte ființe nevinovate în încercarea de a ușura suferințele emoționale și mentale ale victimelor”. Deci niet!

b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;

Iarăși, o excepție de bun simț. Dar iată ce găsim pe saitul Pro-Vita: „Bolile şi handicapurile grave, inclusiv acelea în care diagnosticul este fără speranţă, sunt tragice. Totuşi, nu există nici o viaţă fără valoare, care să nu merite a fi trăită. Fiecare viaţă are un sens şi o misiune, chiar dacă este dezavantajată de boală, handicap sau vârsta înaintată.” Argumetul este făcut împotriva euthanasiei, însă e cert că se extinde și la „euthanasierea embrionilor”.

Și ultimele două vor fi luate împreună, deoarece logica după care sunt respinse e aceeași:

c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;

a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;

Având în vedere logica celor anti-avort, cum că „nici embrionul, nici fetusul nu sunt părţi sau organe ale corpului femeii” ci „o viaţă nouă, distinctă de cea a părinţilor”, nu cred că vor accepta nici argumentele de mai sus, care se bazează pe ideea că viața mamei este mai importantă decât cea a fătului. Indiferent dacă femeia nu poate îndeplini, din motive obiective, rolul de mamă.

Articolul 3 al Decretului mai stipula că:

„Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii. In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.”

E drept, au fost cazuri de femei ce au murit pe masa de operație după un avort ilegal, căci nu putea fi salvată dacă avea complicații până nu dădea-n gât medicul care i-a făcut chiuretajul ilegal. Însă putem observa că spiritul legii este mai uman decât ce au de gând activiștii anti-mame. Deși le subjuga în slujba patriei proletare, statul considera că există o limită pentru orice, iar femeia nu trebuie musai sacrificată în favoarea fătului. 

Decretul 770 a generat drame nenumărate. Căsătorii întemeiate pe un copil „nedorit”, avorturi clandestine, făcute în condiții infecte, o generație de copii priviți ca poveri, regrete și amărăciune. Orfelinate umplute de copii abandonați și fetuși aruncați clandestin la tomberon. Și totuși, astăzi sunt unii, care în numele unei obsesii mistice pentru „viață” vor să propună ceva care este cel puțin la fel de odios. Mi-e scârbă de acești cruciați miopi. Poate ar trebui să-și aducă aminte că drumul spre infern e pavat cu bune intenții!
trimite pe proddit

luni, 19 martie 2012

Despre limitele empatiei

Via Wikimedia
S-a discutat mult, în contextul drepturilor animalelor și al câinilor comunitari, despre limitele empatiei. Empatia este capacitatea de a te pune în pielea celuilalt din punct de vedere afectiv, capacitatea de a te identifica oarecum cu cineva exterior ție. Potrivit unor voci, empatie are sens doar în interiorul speciei, și deci trebuie să se oprească la homo sapiens sapiens, iar orice trece dincolo de această limită, reprezintă o aberație, o eroare a creierului, similar cum alte instincte umane ajută la clădirea impulsurilor religioase.

Din păcate, o examinare atentă ne relevă două fapte interesante: că empatia nu are o limită fixă, ci mai degrabă se pierde treptat, cu cât „Celălalt” ne este mai străin, și că limitele pe care oamenii au încercat să le pună acestui instinct au variat (și variază) enorm, deși se poate observa o tendință expansivă.

Există o legătură strânsă între ce ne este familiar (și familial) și ce ne stârnește empatia. Din cauza faptului că această pornire are rol în supraviețuire, tinde să favorizeze elementele din imediata vecinătate, ca apoi să se disipeze progresiv: familia, clanul, tribul - în societățile tradiționale - localitatea, regiunea, națiunea, rasa, specia și continuând apoi în restul regnului animal, de la mamifere spre celălalte animale. O vacă, sau un câine, sau o focă stârnește mai multă empatie decât o pasăre, și mult mai multă decât o reptilă, iar o insectă, precum „homarul de copac” nu va stârni probabil nici un fel de reacție empatică, indiferent cât mult suferă.

Evident, progresia nu este chiar atâta de liniară, căci anumite trăsături, în general cele „drăguțe”, pot accentua procesul de empatizare, iar altele le pot inhiba. De exemplu, un șobolan, cu toate că-i pe o treaptă (vorba vine) similară cu iepurele, va fi văzut drept respingător, datorită unor instincte ce ne semnalează calitatea sa de purtător de agenți patogeni.

În tot acest spectru de griuri, oamenii au căutat punctul unde albul devine negru, în concordanță cu etica vremurilor respective. De altfel, până ca lumea să devină atâta de globală, nu exista necesitatea de a extinde empatia la toată specia. Se putea duce o viață liniștită de trib primitiv și războinic, fără să ai nevoie să empatizezi dincolo de satul tău, și poate satele imediat vecine. Cercul s-a lărgit succesiv, dar și în secolul XIX, mulți nu empatizau dincolo de „națiunea” sau „rasa” proprie și nici nu prea aveau de ce, dacă o luăm dintr-o perspectivă pur utilitaristă. Era rău să empatizezi cu inamicul când mergeai la luptă, indiferent că e satul tribul vecin sau națiunea vecină, căci mai greu crapi capul cuiva cu care te identifici. 

Instinctul empatic poate fi manipulat ce-i drept, prin schimbare de optică. Omul este cel mai puternic declanșator de empatie pentru alți oameni, lucru evident și în discursurile ce țin de drepturile animalelor, unde există tendința de a umaniza animalele sau invers, de a le goli de orice „umanitate” până devin obiecte, în funcție de care parte a baricadei te afli. 

(Un exemplu de manipulare extremă a limitei empatice este repetiția obsesivă, înainte un masacru, fie el genocid sau război propriu-zis, că grupul țintă este lipsit de umanitate, fiind doar  animale, viermi, gândaci, șobolani, sau la modul general, paraziți sau boli)

Actualmente, pentru mulți, cercul drepturilor a trecut limita speciei, sau cel puțin ar trebui să treacă. Însă concentrarea asupra empatiei ratează oarecum problema. Ar însemna ca discuția să se poarte pe instincte, la cald, iar șansele da fi specie bine protejată să depindă de ce reacții emoționale stârnesc în Oameni. Ori discuția, zic eu, ar trebui să se bazeze pe un calcul „la rece”, rațional, care ia în considerare atât latura conștientă a animalelor, capacitatea lor de a simți durere, cât și aspectul lor utilitar. Reducând subiectul la doar una din cele două aspecte, se ignoră părți esențiale din discuție, și anume că animalul este concomitent o unealtă folositoare dar și o ființă conștientă.

La urma urmei, și relația dintre om și câine are în spate un calcul cost-beneficiu, însă liantul relației respective este alcătuit din două instincte „bastardizate”: instinctul de haită al câinelui și instinctul social-empatic al omului. De altfel nu cred că în numeroasele milenii de conviețuire, omul a început să fie empatic față de câine doar în secolul XXI. 

Via Wikimedia
Sunt curios dacă într-o situație ipotetică în care s-ar descoperi o insulă locuită de Homo Neanderthaliensis, ar trebui extinsă empatie noastră și asupra acestei specii non-Homo-Sapiens, sau limita ar trebui să rămână la omul modern, iar ceilalți hominizi să fie considerați animale?

trimite pe proddit

vineri, 24 februarie 2012

Discuții despre oameni și câini

De ceva vreme în România, subiectul câinilor fără stăpân este de mare actualitate. Au curs șiroaie de text pe walluri de Facebook și pagini de ziare online și offline. Dezbaterea este încă în toi, și, din păcate, mult prea înfierbântată. Nefiind nici stăpân de câini, nici victimă de mușcătură, am stat în tribune și am urmărit liniștit meciul. Țin să spun că simulacrul de dezbatere legat de maidanezi a mustit de la bun început a discurs panicard și emotiv. 

Pe de o parte avem asociațiile pentru protecția animalelor și fanii aferenți, oameni pro drepturile animalelor, adesea de sex feminin, care încearcă să ațâțe sentimente materne, prezentând căței inocenți, timizi, cu urechile lăsate, privind adesea din spatele unor gratii. Se înțelege că frica din ochii lor este rezultatul abuzului uman, această specie trufașă care s-a auto-impus dumnezeu pe pământ deși este o bestie sălbatică ahtiată după sânge. Omul dezumanizat și neomul umanizat. Adesea șmecherii sentimentaliste ce nu trec de nivelul unei emisiuni de teleșoping.

De partea cealaltă, am găsit într-adevăr agresivitate umană, sub forma unui discurs la fel de emotiv. Am văzut echivalări simpliste între specii diferite, precum câini și șobolani (că deh, sunt tot animale), de către aceeași oameni care resping punerea semnului egal între animalul om și câine. De asemenea, tabăra anti-maidanezi a avut grijă să prezinte fiecare atac canin cu lux de detalii, dorind să stârnească instincte. Imaginile, căci fac cât o mie de cuvinte, îmi înfățișau câini cu colții la vedere, aproape turbați. Tabloul ce se dorea conturat era oglinda celeilalte: câinele ca pericol etern, aproape că nu se cerea stârpirea întregii specii. Din nou, sentimentalisme în stil Știrile de la ora 5.

Din păcate nu cred că așa trebuie discutată o problemă, iar scuza că a intervenit repetitivitatea și uzura răbdării nu merge. N-ai nervi să porți această discuție, te retragi, nu te apuci de otevisme viscerale. Voi fi primul care recunoaște că există o problemă majoră cu câinii vagabonzi, în unele orașe e nevoie de intervenție rapidă, și eutanasierea este inevitabilă, având în vedere numărul lor mare. Însă nu cred că toți câinii trebuie uciși, castrarea fiind o soluție pentru indivizii non-agresivi - și cred că avem suficienți veterinari care pot face diferența. Iar castrarea și eliberarea ar trebui să fie o măsură provizorie, până se pun la punct centre de câini în mai toate orașele. Nu cred că dreaptul la viață e sacrosant la câini, dar nu cred nici că asta ne dă dreptul să utilizăm euthanasia drept panaceu. La fel cum eliberarea lor în masă nu e răspunsul potrivit pentru condițiile mizere din hingherii. Și în final tot discursul ar trebui să pună în balanță și suferințele cauzate animalelor de către o soluție sau alta, (luând în considerare și soarta câinelui castrat și „eliberat” în lunile de iarnă cu minus țîșpe grade, în care disperarea ar putea transforma chiar și indivizii neagresivi în dulăi disperați de foame).

Personal, vreau să văd date, analize, puncte pro și contra, costuri și avantaje, căci altfel dialogul rămâne la stadiul de lătrături și rațiunea zboară pe geam. (O astfel de abordare „rațională” observ în insistența de a arăta că prima lege ce ține de drepturile animalelor ține a fost dată de regimul nazist. Un argument valid care nu încearcă absolut deloc să demonizeze prin asociere negativă...)

PS. S-a pus de mai multe ori în discuție dacă limita empatiei umane ar trebui să fie specia ce s-a botezat homo sapiens, sau ar trebui să se extindă să includă și alte specii, cum ar fi de exemplu canis lupus familiaris. Însă despre asta, data viitoare.
trimite pe proddit

marți, 7 februarie 2012

Azi sunt dilematic

Primesc recent pe blog, următorul comentariu:

Bună ziua
Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni...” (http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
Vă mulțumesc frumos!
Împreună putem schimba vieții!
Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro

În mod normal șterg aproape imediat orice cerere de link-exchange, însă în cazul de față am am fost curios să aflu detalii, având în vedere că e vorba de o campanie umanitară. Pe scurt, „Să fim oameni” e un blog-afiș, cu cazuri de copii bolnavi care cer ajutor, în general sub formă de donații bănești pentru operații în străinătate. Saitul aparținând organizației „Pantocrator” și abundă de imagistică ortodoxă și ton creștin.

Evident se naște o dilemă din această cerere. Fiind vorba de niște copii bolnavi, evident că orice expunere în plus nu poate decât să ajute, iar impulsul oricui este acela de a ajuta (mai puțin când vine sub formă de mail-spam, atunci impulsul e de a șterge). Dar în cazul de față aspectul uman este indiscutabil.

Pe de altă parte avem o organizație care la rădăcină este diametral opusă acestui blog ca și concepție ideologică și cade practic în tabăra ortodoxă-anti-cip-și-anti-atei, ceea ce mă face să cred că petentul de mai sus a ajuns din greșeală la mine.

Sunt curios, în cazul unei cereri similare, voi ceilalți cum ați proceda, și de ce?
trimite pe proddit

vineri, 21 octombrie 2011

Altruismul și ortodoxia

(sursă
Tema săptămânii trecute în Dilema Veche a fost aproapele și altruismul, și articolele au inclus multe voci ale societății civile. Am fost surprins, oarecum, să găsesc mult referiri la biserică, atât în stil laudativ, de tip „altruismul e creștin” cât mai ales în chip critic. Iată ce a fost de interes:

În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. (sursă)

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. (sursă)

Un ONG se plînge că: în munca noastră de zi cu zi, auzim cetăţeni care ne spun că ei nu pot, autorităţi care ne ignoră cererile, politicieni care ne mint şi preoţi ortodocşi în cartierele unde lucrăm predicînd că „e de datoria noastră să întoarcem şi celălalt obraz, că Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va extirpa răul din rădăcină la momentul potrivit, iar pînă atunci noi trebuie să căutăm mîntuirea“. Cu toate acestea, CeRe doreşte ca românii să devină cetăţeni înainte de mîntuire, iar autorităţile să lucreze efectiv cu aceştia – fie ei organizaţi sau nu – pentru politici şi decizii publice în interesul tuturor.

O altă voce din societatea civilă povestește două întâmplări cu Biserica:

Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală. 

Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.

Un întreg articol (ce merită citit) este dedicat unui alt preot, care povestește cum a ridicat o biserică, ce activități sociale are și recunoaște că există o diferență semnificativă între BOR și cultele creștine apusene în ceea ce privește filantropia:

Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit.

Fiind în  aceeași temă, recomand și articolul „Ortodoxia se hrănește din neputință”, dar și postarea recentă a Profului de Religie, „Biserica Ortodoxă Română - portret”.
trimite pe proddit

luni, 15 august 2011

Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:
În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:
Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:
In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]
Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.
Vecinii din balcani, în timpul WWII:
In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:
2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”
3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)
trimite pe proddit

miercuri, 10 august 2011

Evanghelia din Spațiul Cosmic

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:
Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”
Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””
- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"
trimite pe proddit

duminică, 16 ianuarie 2011

Religiozitatea valahilor, pe la 1700

Fragmente din Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărit în 1718, la Veneţia, și scris de Anton Maria del Chiaro, un 'talian de la curtea lui Vodă Brâncoveanu. Citez din versiunea românească:

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;[...]

De asemene [valahi] sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

[V]oi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită: „Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor"[...]

Și o mostră de moralitate creștină și dragoste față de aproape:

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Eterne mulțumiri Împăratului Utopic al Balcaniei, care mi-a deschis ochii spre aceast izvor de istorie mioritică.

Tot din ciclul Religia la Români, vezi: Habotnicia "vlahilor" și moților

trimite pe proddit

marți, 7 decembrie 2010

Ortodoxia se hrănește din neputință

Locusul de control este termenul psihologic care desemnează măsura în care o persoană crede că poate controla rezultatele şi evenimentele care îi influenţează viaţa. Persoanele cu un locus de control intern cred că evenimentele sunt o consecinţă a propriilor comportamente şi acţiuni. Persoanele cu un locus de control extern cred că evenimentele din viaţa lor sunt determinate de ceilalţi, de destin sau de şansă.

Locusul de control este primordial în modul în care percepem o problemă și știm s-o soluționăm. Dacă am fost crescuți într-o cultură în care ni se spune că suntem stăpânii propriului destin, în momentul în care vom avea o problemă ne vom întreba „Cu ce am greșit și ce pot eu să fac să remediez problema?”. În schimb persoanele care au fost învățate toată viața că regulile externe tradițiile sunt mai importante decât libertatea și responsabilitatea personală sau autoperfecționarea, se vor întreba: „Cine mi-a făcut asta?” sau „Cine trebuie să facă ceva pt mine?”. Externalizarea responsabilității atrage după sine autovictimizarea și pretenții exagerate din partea celorlalți să se conformeze unui anumit model. Căutând responsabili în exteriorior va duce la blamarea celuilalt, un fenomen, zic eu, mult prea răspândit la noi, și care, prin răspândire și exagerare dă naștere la tendințe xenofobe.

Potrivit unui articol din New English Review, una dintre diferențele dintre occidentali și musulmani este locusul de control. Am întâlnit adesea în articole asemănătoare ce dezbat relația Occident - Islam ideea cum că ar exista 2 spații culturale antitetice, iar creștinismul ar aparține, de bine de rău, lumii occidentale. Și nu o dată am simțit că ortodoxia s-ar potrivi mai repede în lumea musulmană decât în „lumea civilizată” cu toate că e o ramură a creștinătății. Totuși, aș spune eu, între occidentul cel luminat și islamul cel mai primitiv, există o tranziție treptată, un continuum geografic și cultural, într-un context mai mare, abrahamic. Iar în acest spectru, ortodoxia se află încă în jumătatea retrogradă, cu un locus de control extern.

Există expresii românești ce trădează exact acest mod de a gândi, începând cu salutul rural „Doamne-ajută!”. Lucrurile nu se fac fără voință divină. O formă de încurajare verbală este „Doamne dă!” și orice acțiune se împlinește „cu voia lu' Dumnezeu”. „Insha'Allah” cum ar zice musulmanii. Determinismul acesta divin se vede și prin expresiile ce marchează abandonarea prematură a oricărei tentative de acțiune: „așa mi-a fost dat” sau „scris (în cartea vieții)”. Ele oferă justificare și anesteziază temporar individul în fața vreunei responsabilități. Ba însăși inerția este transformată în virtute, prin cuvintele „aceasta este crucea mea”. Și biserica se hrănește și încurașează acest mod de gândire. Dacă plebea se simte impotentă, va apela la intermediari ce dețin acces la „forțe superioare”, evident, contra cost, ori astfel, este în interesul clericului de a-i induce omului o stare de neputință.

Grăitoare este părerea scriitorului Dan Lungu, conferenţiar doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, despre fenomenul linsului de moaște: "Nu trebuie să citim avalanşa de pelerini ca pe o manifestare a credinţei, căci credinţa ţi-o poţi manifesta şi stând retras. Oamenii vin la moaşte fiindcă aşteaptă o întâmplare magică în viaţa lor. Şi-au pierdut încrederea în ei înşişi şi în instituţiile statului. De aceea se şi joacă mult la Loto. Oamenii rămân inerţi, pasivi, aşteptând ceva. Sunt pacienţi ai întâmplării, nu actori. Ei suportă istoria, nu o construiesc. Gândirea aceasta are rădăcini vechi la români, de la Mioriţa încoace. Foarte mulţi dintre pelerinii care se înghesuie la moaşte îşi proiectează viitorul pe dimensiunea mistică. Aceasta este singura şansă pe care ei o văd.”

Eu înțeleg că acest comportament are și origini istorice. După cum zicea George Friedman de la Stratfor, „nimic din istoria lor nu le spune românilor că sunt stăpâni peste propriul destin sau că-și controlează sufletele. Toată istoria lor este o lecție despre cum destinul îi dirijează pe ei și cum sufletul lor este prizonierul istoriei. Ca națiune, românii au speranțe modeste și așteptări ce sunt temperate de trecutul lor.” Însă „cauzele istorice” sunt folosite adesea de către români nu doar explicativ ci și justificativ. Astfel explicația istorică devine versiunea nereligioasă unde voința divină este înlocuită cu determinismul istoric, pentru a scuza aceeași inerție. Un mod de gândire religios, îmbrăcat în haine seculare.

În loc de concluzie vă las cu o poezie sublimă, „Invictus” de William Ernest Henley, recitată de Morgan Freeman în filmul cu același nume:



Imagine: „Un fir de aur” de John Strudwick (1885)
trimite pe proddit

miercuri, 1 decembrie 2010

Mituri românești cu substrat totalitar

Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.

Mitul Unității
Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:
„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”

Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.

Mitul liderului providențial
O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.

Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.

Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.

În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.

În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.

Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.

PS. Dedicație de 1 decembrie - Ziua „Unității” - o țară unită în cuget și simțiri, pe muzică funky
trimite pe proddit

vineri, 26 noiembrie 2010

Europa in Fata Oglinzii - Creștinarea păgânilor

Iată am ajuns și la partea a 3-a din seria dedicată cărții „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, și trebuie să recunosc că am lăsat ce-i mai bun la sfârșit. Iată deci citate despre de ce, și mai ales cum, s-au convertit europenii la religia creștină, încurajați prin diverse metode „neortodoxe”:

[L]ucrurile au început să se schimbe, în special o dată cu Teodosiu I , care şi-a asumat sarcina de a impune prin forţă unitatea religioasă: a condamnat erezii printr-o lege din august 379, a ordonat locuitorilor Constantinopolului să urmeze doctrina de la Niceea, a închis templele păgâne şi a interzis sacrificiile, considerate de-acum acte de înaltă trădare care se pedepseau cu moartea şi confiscarea bunurilor.

Vor avea loc persecuţii şi campanii militare - acum păgânii sunt cei aruncaţi la fiare sau arşi de creştini - pentru distrugerea ultimelor comunităţi păgâne, ceea ce se pare că nu se mai pomenise înainte de secolul al IX-lea. Protagoniştii acestor campanii vor fi episcopii care, în calitatea lor de „apărători ai săracilor”, aveau nu doar o imensă influentă asupra maselor urbane, ci deţineau controlul asupra unor grupuri de oameni - gropari, infirmieri etc. - care acţionau la ordinele lor ca nişte adevărate miliţii. Se cunoaşte, de exemplu, situaţia complexă din Alexandria, unde, in timpul domniei lui Iulian, păgânii îl omorâseră pe episcop şi pe câţiva dintre demnitarii creştini care îi umiliseră. Restaurarea creştinismului ca religie oficială a adus cu sine distrugerea Serapeumului tn 19, la instigarea episcopului Teofil, şi apariţia unui climat de persecuții, accentuat de nepotul şi succesorul său, Chiril , instigator al asasinării Hypatiei; o femeie păgână în vârstă, profesoară de filosofie respectată pentru cultura sa, care a fost lapidată şi ciopârţită în piaţa unei biserici de gloata îndemnată de „infirmierii” episcopului.

Cultura Bisericii [...] nu poate fi pe deplin inteligibilă fără dimensiunea politică a acţiunii sale. Atunci când se vorbeşte despre creştinarea popoarelor „păgâne", se confundă adesea „convertirea" - acceptarea publică a religiei de către un suveran - cu difuzarea noii credinţe în rândurile populaţiei, ceea ce constituie un proces incomparabil mai lent. „ Convertirea” la creştinism - la fel cum s-a întâmplat şi la adoptarea islamului - a fost înainte de toate o opţiune politică. Unirea cu o Biserică sau alta însemna integrarea într-un anumit sistem de relaţii şi alianţe, având în plus şi importante consecinţe interne.[...]

Cum legea şi religia erau foarte strâns asociate, unitatea religioasă era o condiţie necesară pentru uniformitatea legii. Convertirea lui Recared la catolicism a facilitat unificarea jurisdicţională între invadatorii germanici şi locuitorii de dinainte ai Peninsulei Iberice. În Islanda, parlamentul local a hotărât că este rău să domnească două legi diferite, astfel că i-a îndemnat pe „păgâni" să se convertească, din motive pur practice. Toate acestea explică de ce, o dată convertiţi, monarhii au fost primii interesaţi să câştige prin orice mijloace adepţi pentru noua credinţă. în Danemarca, monumentul runic ridicat la Jelling afirmă că regele Harald „i-a făcut creştini pe danezi", iar un poem scandinav spune despre regele Olaf al Norvegiei că „a creştinat cinci ţări", chiar dacă preţul, vedem bine, a fost că „şi-a umplut scutul de sânge". Când s-a convertit Clovis, o dată cu el au făcut acelaşi lucru cea mai parte a soldaţilor săi franci.

Când nu se reuşea „convertirea" paşnică a popoarelor păgâne, exista întotdeauna posibilitatea catehizării lor printr-un „război sfânt”. Carol cel Mare, îngrijorat de ostilitatea saxonilor, a hotărât si-i supună şi i-a convertit prin metode apostolice cum ar fi decapitarea a 4.500 de oameni deodată sau stabilirea unei legi prin care erau condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau să se convertească. Procedeul va fi reluat ulterior, mai ales datorită atracţiei exercitate de posibilitatea de a rămâne apoi cu cea mai mare parte a pământurilor celor astfel convertiţi. Slavii de la Marea Baltică, trăind în societăţi bine organizate şi prospere, s-au dovedit un obiectiv foarte ispititor pentru tipul acesta de catehizare, la fel cum au fost, mai la est, şi prusacii, lituanienii sau letonii. La Marea Baltică, acţiunea de evanghelizare a început ca o operaţiune a cavalerilor saxoni care invadau pământurile slave prin forţa armelor şi aduceau cu ei ţărani pentru a desţeleni ogoare şi sacerdoţi pentru a-i „pacifica" pe cei jefuiţi. Mai târziu, a început şi cucerirea la scară mare cu aprobarea papei. 0 serie de cruciade ale Nordului, iniţiate în 1147 de saxoni şi danezi şi continuate mai târziu de cavalerii teutoni, au dus la „înfrângerea, botezarea, ocuparea militară şi, în unele cazuri, jefuirea şi exterminarea" popoarelor baltice, supuse de atunci cu trup şi suflet cuceritorilor lor.

În aproximativ aceeași perioadă în care Constantinopolul era pe punctul de a cădea în mâinile turcilor, filosoful bizantin Giorgio Gemisto, cunoscut ca Plethon, îi invocă pe „zeii arbitrari ai rațiunii”, oricare ar fi ei și „oricare ar fi numărul vostru”, și propunea abandonarea creștinismului și întoarcerea la zeii păgâni, în realitate la o formă de deism. Nu era vorba de revenirea la vechile credințe, ci de așezarea pe noi baze religioase și filosofice a societății. criza imperiului impunea o revizuire a sistemului instaurat de Constantin. În mod semnificativ, omul care a aruncat în flăcări cartea lui Plethon, scandalizat de impietatea acestuia, a fost același care s-a grăbit să accepte numirea ca patriarh al Constantinopolului din mâinile sultanului care cucerise orașul.

precum și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene.

Imagini: Episcopul Absalon răstoarnă zeul Svantevit la Arkona de Laurits Tuxen și ilustrația Convertire Saxonilor de A. de Neuville, (1869)
trimite pe proddit

miercuri, 20 octombrie 2010

Scrisoarea III - reinterpretare

Scrisoarea III - fragmente piratate și derivate pentru a ilustra în rime, pe letopișețul digital, realități ost-europene p(r)ostmoderne. Dedicat preoțimii.


De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii într-ale crucii;
Veacul nostru ni-l umplură toți demenții şi escrocii...

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La enoriași le spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, turma să şi-o recunoască,
Îşi aruncă borâtura bulbucaţii ochi de broască...
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne învârt şi ne spun mituri, ne vorbesc filosofie.
Voi iloții! Virtuoşii, stareți peste-aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Tot ce-n ţări ce-s chibzuite, e smintit şi stârpitură,
Tot ce-n al său suflet poartă putrejunea de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, șarlatanii și hoțimea,
Toţi sunt venerați aicea şi formează preoțimea,
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să aibă în smintitele lor guri

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna azi la noi nu vă mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama înșelând această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de oameni, de săraci, ca de-obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Știința? este-o nerozie; Viața? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de martiriu v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Cuza doamne, ca să pui biruri pe ei,
Și-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Locul lor e-n puşcărie şi la casa de nebuni!

Imagine: Portretul unui Arhidiacon (1877) - de Ilia Repin
trimite pe proddit

marți, 10 august 2010

Nostalgia transnistreana sau dansul pe mormantul celorlalti

Intrând pe saitul ziarului Lumina, la secţiunea "Memoria Bisericii în Imagini", am fost absolut şocat de modul în care aceastǎ publicaţia trateazǎ o perioadǎ întunecatǎ a istoriei româneşti. Dupǎ modelul "sǎ vedem lumina şi nu umbre", ortodoxia românǎ vedere printr-o lentilǎ extrem de grotescǎ ocupaţia Transnistriei "Antonesciene", teritoriu ce s-a transformat într-o provincie a morţii, unde mii de evrei şi romi au pierit precum muştele, masacraţi activ sau pasiv (prin neglijenţǎ) de cǎtre autoritǎţile române. Sǎ vedem deci cum îşi aduce aminte cotidianul patriarhiei de perioada aceea:

Misionarismul ortodox românesc de peste Nistru (1941-1944)
www.ziarullumina.ro/articole;1332;1;42457;0;Misionarismul-ortodox-romanesc-de-peste-Nistru-(1941-1944).html

Se poate spune că această activitate pastoral-misionară desfăşurată de Biserica Ortodoxă Română în spaţiul administrat de statul român dintre Nistru şi Bug este de cea mai mare amploare din istoria bisericească a românilor. A fost fără precedent şi de neegalat în istoria românilor, într-un spaţiu pustiit de ateism şi refăcut printr-un autentic apostolat comparabil cu prima perioadă a Bisericii creştine primare. Trebuie afirmat că numai în perioada august 1941 - martie 1943 au fost refăcute 445 de biserici, 187 de capele, iar alte 222 de biserici erau în reparaţie. Au fost întemeiate un seminar teologic, o facultate de teologie, opt mănăstiri, multe cu vieţuitori din ţară, 652 de coruri parohiale, au fost botezaţi peste 133.000 de copii de până în şapte ani, iar cifrele pot continua. Aceste rezultate misionare au fost obţinute de o Biserică care credea că ateismul poate fi combătut numai prin apostolat.

În timp ce ortodoxia mioritcǎ se lupta cu noua religie comunistǎ, încercând sǎ-i anuleze influenţa, iatǎ cum îşi aduc aminte supravieţiuitorii romi de exilul transnistrean, citez din BBC:

“S-a ajuns la acte teribile, de genul canibalismului – s-au mâncat oameni”, subliniază Vasile Ionescu. “Stăteam ca ciorile pe câmp”, povesteşte Maria Mihai din Vlaşca, Feteşti. “Oamenii prindeau cârtiţe şi le jupuiau; plângeam şi le mâncam.” [...] Natalia Mihai, din Săruleşti, spune că oamenii erau decimaţi de boli. “Era tifos, ne curgea sânge din nas, din gură…” “Se făcuse câte o groapă în care îi puneau pe cei care muriseră – povesteşte Elisabeta Bancu. Când groapa era plină, turnau motorină peste ei şi le dădeau foc. Se întâmpla ca seara la culcare să fim 20 de inşi iar dimineaţa nu ne mai trezeam decât 10. Le puneau o sfoară de gât şi îi târau până la groapa aia.” [...] Vasile Ionescu subliniază că, în cazul României, chiar statul german a protestat faţă de metodele inumane prin care autorităţile îi ucideau pe evrei şi pe romi.

Despre romi şi Porajmos, episodul transnistrean, vezi şi articolele din Revista 22 şi www.ne-cenzurat.ro.

Despre dimensiunea evreiascǎ a Holocaustului din stânga Nistrului, vezi articolul "Destăinuirile unui deportat evreu în Transnistria" din Monitorul de SV precum şi pagina Comunitǎţii Evreieşti din România.

Se pare cǎ pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, au pierit aproximativ 270.00 de evrei (~150.000 români, ~115.000 localnici ucrainieni) şi 11.000 de romi dintr-un total de 25.000 de deportaţi (din care jumate copii).


"Sub succesorul lui Miron [Cristea], Nicodim Munteanu, (patriarh între 1939-1948) biserica a rǎmas loialǎ monarhiei însǎ a persistat în antisemitism şi, totodatǎ, a sprijinit dictatura generalului Ion Antonescu, cel care a condus România în rǎzboi ca aliat al Germaniei Naziste" - pag. 492

Interesanta imaginea de mai jos, intitulatǎ „Straja Ţării, sub aripa Bisericii" (gǎsit tot pe saitul ziarului Lumina)
www.ziarullumina.ro/articole;1332;1;42795;0;Straja-%C5%A2arii-sub-aripa-Bisericii.html


Pentru cei care nu ştiu, Straja Ţǎrii a fost o organizaţie fascistǎ de tineret din perioada dictaturii carliste, un fel de Hitlerjugend mioritic. Un articol interesant are Raiden despre Strǎjeri. Practicau salutul roman (aka. salutul nazist) şi aveau urmǎtorul Crez:

"Credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege
1. Cred în Dumnezeu şi în Biserica străbunilor mei;
2. Cred în Regele Ţării, Marele nostru Străjer, Cârmuitorul destinelor Poporului Român;
3. Cred în muncă şi jertfă — închinându-mi întreaga mea fiinţă pentru ridicarea şi propăşirea Patriei;
4. Cred în Straja Ţării — chezăşia Unităţii Neamului, Hotarelor şi Sufletului Românesc."

Sub greutatea istoriei morale a bisericii ortodoxe române se aflǎ încǎ aşchi din oase umane, evreieşti, ţigǎneşti şi nu numai. Degeaba trâbiţeazǎ puritatea, unele pete nu se şterg...

PS. Melodia "La Auschwitz e o Mare Clǎdire", cântatǎ de Margita Makulová, supravieţuitare a iadului nazist:


(textul melodiei se gǎseşte pe saitul Patrin, scroll down, înregistrarea e din filmul Latcho Drom, de Tony Gatlif)
trimite pe proddit

joi, 5 august 2010

Patriarhii României - antisemiţi şi colaboratori comunişti

Rǎspunsul Patriarhiei la controversa "monedei Miron Cristea" m-a umplut de dezgust aşa cum numai BOR are capacitatea s-o facǎ. Citez de pe Hotnews:

Patriarhia Romana caracterizeaza drept "nejustificate" reactiile starnite de initiativa Bancii Nationale a Romaniei de a comemora memoria patriarhilor BOR [...]. Biserica Ortodoxa sustine ca "unele dintre opiniile negative la adresa patriarhilor Miron Cristea, Justinian Marina, Iustin Moisescu si Teoctist Arapasu au fost deja respinse de catre istorici bine documentati, iar altele raman doar simple speculatii si acuzatii nefondate, abordari mai degraba ideologice, decat stiintifice". "Patriarhia Romana considera ca initiativa Bancii Nationale a Romaniei a avut ca scop sublinierea rolului important pe care cei cinci patriarhi l-au avut in promovarea unitatii nationale si culturii crestine in vremuri grele pentru istoria poporului roman. In concluzie, Banca Nationala a Romaniei a dorit sa evidentieze lumina din activitatea patriarhilor Romaniei, nu sa-i judece post-mortem pentru reale sau presupuse umbre", adauga Patriarhia.

Sǎ vedem deci cu cine defileazǎ Biserica Ortodoxǎ Românǎ ca fiind cei mai drepţi dintr-ale sale rânduri:

1. Miron Cristea (1925-1939) - patriarh şi prim-ministru, cunoscut pentru atitudinea sa antisemitǎ, îşi meritǎ locul printre monştrii perioadei respective. Douǎ citate reprezentative pt dragostea sa creştinǎ:

"Îţi vine să plângi de milă bietului popor român, căruia evreul îi stoarce şi măduva din oase. A nu reacţiona împotriva evreilor, înseamnă a ne duce de vii la pieiere….A ne apăra este o datoria naţională şi patriotică, iar nu “anti-Semitism”….Aveţi destule calităţi şi posibilităţi, ca să vă căutaţi şi găsiţi şi câştigaţi undeva un loc, un pământ, o ţară, o patrie încă nelocuită de alţii….Trăiţi, ajutaţi-vă, apăraţi-vă, şi exploataţi-vă unii pe alţii; dar nu pe noi şi pe alte popoare, cărora cu rafinaţiile etnice şi talmudice le duceţi şi acaparaţi tot belşugul." -via TLP

"Datoria unui creştin este să se iubească mai întâi pe sine însuşi, şi să aibă grijă ca nevoile sale să fie satisfăcute. Doar atunci îşi poate el ajuta aproapele. . . . De ce să nu scăpăm de aceşti paraziţi (evreii) care sug sângele românesc creştin ? Este logic şi sfânt să reacţionezi împotriva lor" - via TLP

2. Nicodim Muteanu (1939-1948) - patriarhul cel mai cuminte din serie, un anti-comunist fervent dar, sub conducerea cǎruia, atitudinea antisemitǎ din sânul BOR a persistat, potrivit World fascism: a historical encyclopedia, Volume 1 de Cyprian Blamires & Paul Jackson:

"Sub succesorul lui Miron, Nicodim Munteanu, [...] biserica a rǎmas loialǎ monarhiei însǎ a persistat în antisemitism şi, totodatǎ, a sprijinit dictatura generalului Ion Antonescu, cel care a condus România în rǎzboi ca aliat al Germaniei Naziste" - pag. 492

3. Iustinian Marina (1948-1977) - supranumit şi "Patriarhul Roşu" datoritǎ colaborǎrii fructuoase dintre BOR şi Statul Comunist, colaborare prin care a ortodoxia românǎ a canibalizat greco-catolicismul transilvan. Facultatea de Teologie din Bucuresti ii poarta numele şi urmǎtorul citat îi aparţine:

"Cristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!"

Vezi şi articolul de la Rezistenţa Urbanǎ via TLP

4. Iustin Moisescu (1977-1986) - al doilea patriarh colaboraţionist, acesta a avut o ascensiune fulminantǎ în ierarhia ortodoxǎ, explicabilǎ, dat fiind faptul cǎ a fost deconspirat de CNSAS ca turnǎtor al Securitǎţii. De pe wikipedia citire:

Iustin a colaborat cu fosta poliție politică, Securitatea, înainte de a ajunge în scaunul de mitropolit al Ardealului, din care avea să fie promovat mitropolit al Moldovei, iar ulterior, în 1977, să devină Patriarh. Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, dat publicității la sfârșitul anului 2006, oferă detalii despre apropierea dintre viitorul Patriarh și nou instalatul regim comunist. Iustin Moisescu, profesor de religie la Institutul Teologic Universitar din 1948, a fost unul dintre "tehnocrații" aleși de Ministerul Cultelor comunist pentru a controla și a subordona cultele religioase. "În general sunt preferați printre asociații ministerului nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, cât persoane care, prin trecutul lor, puteau fi șantajate", se arată în raport. Printre aceștia, Iustin Moisescu, implicat în trecut, potrivit aceluiași document, in Mișcarea Legionară.[...]

Este cunoscută și indiferența Patriarhului Iustin Moisescu față de demolarea bisericilor din Bucuresti, ce începuse la sfârșitul anilor '70, sau față de condamnarea părintelui Calciu-Dumitreasa la zece ani de pușcărie pentru că protestase față de distrugerea acestora. "Patriarhul Iustin Moisescu, fost colaborator al Securității, și santajabil în multe privințe, nu a făcut nimic pentru a împiedica pedepsirea părintelui Calciu și pentru a încerca să salveze de la demolare bisericile din București. Ba dimpotrivă, atunci când un istoric de artă, precum Dinu C. Giurescu, a solicitat sprijinul Patriarhiei pentru salvarea locașurilor de cult, i-a spus ca seamană cu "fugarii de la radio Europa Liberă".

5. Teoctist Arǎpaşu (1986-2007) - ultimul din seria comunistǎ, wikipedia ne spune despre el cǎ:

Conform raportului Comisiei Tismaneanu, Patriarhul Teoctist ar fi ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite fața de conducerea PCR.[...]

În 2001, în presa centrală apar documente din care rezultă că Patriarhul Teoctist ar fi practicat homosexualitatea încă din perioada în care studia în seminarul teologic și ar fi participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim. Concret:

Ziarul „Cotidianul” spune că istoricul Dorin Dobrincu și fostul angajat al CNSAS Gabriel Catalan publicau în presa centrală o serie de documente provenite din arhiva SRI, conform cărora, în tinerețe, Teoctist ar fi participat la rebeliunea legionară din 1941 și ar fi devastat o sinagogă. În plus, în documentele citate de Catalan se mai afirma că Teoctist „este cunoscut ca a practicat homosexualitatea“. În presă a fost invocată o nota din 1957, care conținea o delațiune a unei surse a Securitatii. „E posibil ca acea informație (referitoare la homosexualitate - n.r.) să fi fost oferită ulterior de Securitate“, crede Vladimir Tismăneanu.

Un alt aspect controversat al patriarhatului lui Teoctist Arăpașu este legat de restituirile fostelor proprietăți ale Bisericii Unită cu Roma.upă o serie de sentințe judecătorești favorabile BRU, în luna februarie 2002 patriarhul Teoctist a adresat o scrisoare ministrului justiției de atunci Rodica Stănoiu, prin care cerea ca ministrul să intervină pe lângă instanțele de judecată ca acțiunile greco-catolicilor să fie respinse [...]

Pentru o mai bunǎ documentare (mai ales dacǎ unii sunt sceptici legat de acurateţea wikipediei) recomand cu cǎldurǎ cartea: Religie şi politică în România postcomunistă de Lavinia Stan & Lucian Turcescu (recenzie coming soon)

Tragem linie şi vedem cǎ de când existǎ Patriarhia Românǎ, doi dintre liderii sǎi decedaţi au fost antisemiţi iar ceilalţi trei colaboratori cu regimul comunist (dintre care, ultimii doi, posibili legionari în tinereţe). Degeaba vrea BNR sǎ "evidentieze lumina din activitatea patriarhilor" dacǎ trecutul lor este extrem de tenebros, iar vieţile lor miros a cadarvre de evrei şi burgheji...
trimite pe proddit