Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Europa in Fata Oglinzii - Creștinarea păgânilor

Iată am ajuns și la partea a 3-a din seria dedicată cărții „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, și trebuie să recunosc că am lăsat ce-i mai bun la sfârșit. Iată deci citate despre de ce, și mai ales cum, s-au convertit europenii la religia creștină, încurajați prin diverse metode „neortodoxe”:

[L]ucrurile au început să se schimbe, în special o dată cu Teodosiu I , care şi-a asumat sarcina de a impune prin forţă unitatea religioasă: a condamnat erezii printr-o lege din august 379, a ordonat locuitorilor Constantinopolului să urmeze doctrina de la Niceea, a închis templele păgâne şi a interzis sacrificiile, considerate de-acum acte de înaltă trădare care se pedepseau cu moartea şi confiscarea bunurilor.

Vor avea loc persecuţii şi campanii militare - acum păgânii sunt cei aruncaţi la fiare sau arşi de creştini - pentru distrugerea ultimelor comunităţi păgâne, ceea ce se pare că nu se mai pomenise înainte de secolul al IX-lea. Protagoniştii acestor campanii vor fi episcopii care, în calitatea lor de „apărători ai săracilor”, aveau nu doar o imensă influentă asupra maselor urbane, ci deţineau controlul asupra unor grupuri de oameni - gropari, infirmieri etc. - care acţionau la ordinele lor ca nişte adevărate miliţii. Se cunoaşte, de exemplu, situaţia complexă din Alexandria, unde, in timpul domniei lui Iulian, păgânii îl omorâseră pe episcop şi pe câţiva dintre demnitarii creştini care îi umiliseră. Restaurarea creştinismului ca religie oficială a adus cu sine distrugerea Serapeumului tn 19, la instigarea episcopului Teofil, şi apariţia unui climat de persecuții, accentuat de nepotul şi succesorul său, Chiril , instigator al asasinării Hypatiei; o femeie păgână în vârstă, profesoară de filosofie respectată pentru cultura sa, care a fost lapidată şi ciopârţită în piaţa unei biserici de gloata îndemnată de „infirmierii” episcopului.

Cultura Bisericii [...] nu poate fi pe deplin inteligibilă fără dimensiunea politică a acţiunii sale. Atunci când se vorbeşte despre creştinarea popoarelor „păgâne", se confundă adesea „convertirea" - acceptarea publică a religiei de către un suveran - cu difuzarea noii credinţe în rândurile populaţiei, ceea ce constituie un proces incomparabil mai lent. „ Convertirea” la creştinism - la fel cum s-a întâmplat şi la adoptarea islamului - a fost înainte de toate o opţiune politică. Unirea cu o Biserică sau alta însemna integrarea într-un anumit sistem de relaţii şi alianţe, având în plus şi importante consecinţe interne.[...]

Cum legea şi religia erau foarte strâns asociate, unitatea religioasă era o condiţie necesară pentru uniformitatea legii. Convertirea lui Recared la catolicism a facilitat unificarea jurisdicţională între invadatorii germanici şi locuitorii de dinainte ai Peninsulei Iberice. În Islanda, parlamentul local a hotărât că este rău să domnească două legi diferite, astfel că i-a îndemnat pe „păgâni" să se convertească, din motive pur practice. Toate acestea explică de ce, o dată convertiţi, monarhii au fost primii interesaţi să câştige prin orice mijloace adepţi pentru noua credinţă. în Danemarca, monumentul runic ridicat la Jelling afirmă că regele Harald „i-a făcut creştini pe danezi", iar un poem scandinav spune despre regele Olaf al Norvegiei că „a creştinat cinci ţări", chiar dacă preţul, vedem bine, a fost că „şi-a umplut scutul de sânge". Când s-a convertit Clovis, o dată cu el au făcut acelaşi lucru cea mai parte a soldaţilor săi franci.

Când nu se reuşea „convertirea" paşnică a popoarelor păgâne, exista întotdeauna posibilitatea catehizării lor printr-un „război sfânt”. Carol cel Mare, îngrijorat de ostilitatea saxonilor, a hotărât si-i supună şi i-a convertit prin metode apostolice cum ar fi decapitarea a 4.500 de oameni deodată sau stabilirea unei legi prin care erau condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau să se convertească. Procedeul va fi reluat ulterior, mai ales datorită atracţiei exercitate de posibilitatea de a rămâne apoi cu cea mai mare parte a pământurilor celor astfel convertiţi. Slavii de la Marea Baltică, trăind în societăţi bine organizate şi prospere, s-au dovedit un obiectiv foarte ispititor pentru tipul acesta de catehizare, la fel cum au fost, mai la est, şi prusacii, lituanienii sau letonii. La Marea Baltică, acţiunea de evanghelizare a început ca o operaţiune a cavalerilor saxoni care invadau pământurile slave prin forţa armelor şi aduceau cu ei ţărani pentru a desţeleni ogoare şi sacerdoţi pentru a-i „pacifica" pe cei jefuiţi. Mai târziu, a început şi cucerirea la scară mare cu aprobarea papei. 0 serie de cruciade ale Nordului, iniţiate în 1147 de saxoni şi danezi şi continuate mai târziu de cavalerii teutoni, au dus la „înfrângerea, botezarea, ocuparea militară şi, în unele cazuri, jefuirea şi exterminarea" popoarelor baltice, supuse de atunci cu trup şi suflet cuceritorilor lor.

În aproximativ aceeași perioadă în care Constantinopolul era pe punctul de a cădea în mâinile turcilor, filosoful bizantin Giorgio Gemisto, cunoscut ca Plethon, îi invocă pe „zeii arbitrari ai rațiunii”, oricare ar fi ei și „oricare ar fi numărul vostru”, și propunea abandonarea creștinismului și întoarcerea la zeii păgâni, în realitate la o formă de deism. Nu era vorba de revenirea la vechile credințe, ci de așezarea pe noi baze religioase și filosofice a societății. criza imperiului impunea o revizuire a sistemului instaurat de Constantin. În mod semnificativ, omul care a aruncat în flăcări cartea lui Plethon, scandalizat de impietatea acestuia, a fost același care s-a grăbit să accepte numirea ca patriarh al Constantinopolului din mâinile sultanului care cucerise orașul.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene.

Imagini: Episcopul Absalon răstoarnă zeul Svantevit la Arkona de Laurits Tuxen și ilustrația Convertire Saxonilor de A. de Neuville, (1869)

Biblia şi genocidul

Citat din "Genocide: A Comprehensive Introduction" de Adam Jones:

Humanity has always nurtured conceptions of social difference that generate a primordial sense of in-group versus out-group, as well as hierarchies of good and evil, superior and inferior, desirable and undesirable.[...]

Hence the advent of “religious traditions of contempt and collective defamation, stereotypes, and derogatory metaphor indicating the victim is inferior, sub-human (animals, insects, germs, viruses) or super-human (Satanic, omnipotent).” If certain classes of people are “pre-defined as alien . . . subhuman or dehumanized, or the enemy,” it follows that they must “be eliminated in order that we may live (Them or Us).”

A vivid example of this mindset is the text that underpins the cultural tradition common to most readers of this book: the biblical Old Testament. This frequently depicts God, as one commentator put it, as “a despotic and capricious sadist,” and his followers as génocidaires (genocidal killers). The trend starts early on, in the Book of Genesis (6: 17–19), where God decides “to destroy all flesh in which is the breath of life from under heaven,” with the exception of Noah and a nucleus of human and animal life. Elsewhere, “the principal biblical rationale for genocide is the danger that God’s people will be infected (by intermarriage, for example) by the religious practices of the people who surround them. They are to be a holy people – i.e., a people kept apart, separated from their idolatrous neighbors. Sometimes, the only sure means of accomplishing this is to destroy the neighbors.” Thus, in 1 Samuel 15: 2–3, “the LORD of hosts” declares: “I will punish the Amalekites for what they did in opposing the Israelites when they came up out of Egypt. Now go and attack Amalek, and utterly destroy all that they have; do not spare them, but kill both man and woman, child and infant, ox and sheep, camel and donkey.” Sometimes, as in Numbers 31, the genocide is more selective – too selective for God’s tastes. As Yehuda Bauer summarizes this passage:

All Midianite men are killed by the Israelites in accordance with God’s command, but his order, transmitted by Moses, to kill all the women as well is not carried out, and God is angry. Moses berates the Israelites, whereupon they go out and kill all the women and all the male children; only virgin girls are left alive, for obvious reasons.

“Obvious reasons,” in that many genocides in prehistory and antiquity were designed not just to eradicate enemy ethnicities, but to incorporate and exploit some of their members. Usually, it was children (particularly girls) and women who were spared murder. They were simultaneously seen as unable to offer physical resistance, and as sources of future offspring for the dominant group (descent in patrilineal society being traced through the bloodline of the male). We see here the roots of gendercide against adult males and adolescent boys [...].

Imagine: "Israel în luptǎ cu Amalek", gravura de Matthaeus Merian cel Bǎtrân, cca. 1625-30, sursǎ - biblical-art.com

Gott Mit Uns

Iatǎ ce a spus un membru al forumului Richard Dawkins, care, având ca avatar imaginea alǎturatǎ (o cataramǎ nazistǎ cu textul "GOTT MIT UNS"/"D-ZEU CU NOI"), a fost întrebat de ce a ales aceastǎ imagine.

"Avatarul meu e dedicat tuturor susţinǎtorilor religiei care insistǎ cǎ regimul nazist a fost unul ateu [...]

Bunica mea, care a suprevieţuit lagǎrului de contrentrare de la Auschwitz (prizonier nr. 25541), mi-a confirmat faptul cǎ acesta era condus de germani şi AUSTRIECI (fapt deseori uitat), creştini practicanţi în uniforme SS. Aveau scris GOTT MIT UNS pe cataramǎ. Ea tot repeta cǎ nu exista dumnezeu la Auschwitz. A supravieţuit datoritǎ propriei sale rezistenţe fizice şi personalitǎţii puternice, combinat cu solidaritatea umanǎ dintre deţinuţi... şi soldaţii Sovietici "fǎrǎ dumnezeu" care au eliberat-o în 1945. BTW, a pǎstrat una din cataramele abandonate în grabǎ de cǎtre gardienii SS ca un memento al acelui infern terestru condus de oameni cu fricǎ de dumnezeu. Poveştile ei de la Auschwitz, precum şi acea cataramǎ m-au fǎcut sǎ pun la îndoialǎ, de la o vârstǎ fragedǎ, religiile fǎcute de om."

Sursǎ: http://richarddawkins.net/forum/viewtopic.php?f=17&t=90782&start=25#p2238827