Mitul ortodoxiei ca liant național

Aflându-ne într-o perioadă de intense trăiri naționale și teologice, ar fi oportun să menționez una din cele răspândite mituri în psihicul colectiv al românilor. Acela al necesității ortodoxiei pentru statutul de român. Ideea că n-am fi unde suntem fără ortodoxie și că abandonarea „dreptei credințe” înseamnă dezintegrare națională.

Povestea pornește, în general, de la următoarea anecdotă istorică: în Transilvania medievală convertirea la catolicism a individului însemna automat asimilare în populația maghiară, și astfel poporul român n-a putut rămâne român dacă nu rămânea și ortodox. Problema e că avem de-a face cu un argument-caricatură.

De exemplu în statul medieval maghiar, și în Ungaria dualistă, au existat mai multe popoare care erau catolice care n-au fost asimilate. Dacă pentru croați putem găsi argumentul că aveau autonomie în interiorul regatului, slovacii par o curiozitat. Potrivit teoriei de mai sus, slovacii ar fi trebuit să fie asimilați de maghiari, la fel cum au fost cumanii sau alanii. Ba mai mult, spre deosebire de cumani și alani, binecuvântați cu autonomie, slovacii nu au nici un fel de formațiune administrativ-teritorială a lor, iar ceea ce va deveni cândva Slovacia era cunoscută doar ca „Ungaria de Sus”.

O altă anecdotă istorică este aceea că ortodoxismul ne-a protejat de asimilarea otomană, dornică de conversie la islam. O privire rapidă asupra balcanilor, cândva pașalâcuri otomane, arată că majoritatea națiilor de aici au rămas preponderent ortodoxe, deși există (sau existau) minorități musulmane de bulgari, macedoneni sau greci. De altfel autoritățile otomane preferau ca ghiaurii să rămână ghiauri, căci astfel puteau fi taxați suplimentar. Trecerea la mahomedanism a avut loc doar în zonele de contact între catolici și ortodocși, și anume în Bosnia și Albania. Albanezii nici nu au trecut în totalitate la islam, și având în vedere că deunăzi au sărbătorit 100 de ani de independență, nu cred că renunțarea la creștinism le-a afectat foarte mult „ființa națională”.

Condițiile facilitează sau împiedică asimilarea unui popor de către altul sunt multiple și n-aș spune că ortodoxia e foarte sus pe listă în cazul românilor, și nu așa cum cred majoritatea. Numărul și frecvența convertiților contează enorm. Un român catolicizat se asimila în populația catolică maghiară din cauza faptului că nu exista o masă critică de români catolici în jurul lui. Și cumanul catolic în populația română la fel. În momentul în care o parte însemnată a românilor s-au catolicizat à la greque în secolul 18, nu numai că nu s-au deznaționalizat, ci dinpotrivă, mișcarea națională a primit un nou avânt prin Școala Ardeleană et al. Iar la a țările române autonomia internă a fost cea care au împiedicat convertirea și formarea unei populații românești musulmane, mai mult decât virtuțile „dreptei credințe”, și o comparație cu bulgarii arată că asta nu ne-a ajutat prea mult să nu rămânem înapoiați economic.

Istoria dovedește că poți fi bine-mersi român greco- sau romano-catolic, baptist, pentricostal sau ateu fără să devii semi-român, ungur, turc sau marțian.

Și tu ești venit din stepă, române

Având în vedere că nu demult a fost „ziua maghiarilor de pretutindeni”, și la noi vin alegerile, politicienii maghiari au fost activi cu discursuri pentru propriul electorat, iar presa a raportat și subsolurile articolelor s-au umplit invariabil cu mesaje de prietenie față de această națiune conlocuitoare. Și ca-ntotdeauna, cineva probabil le-a adus aminte mâncătorilor de gulaș că dacă nu le convine Grădina Maicii Domnului, se pot întoarce de unde au venit, și anume din stepa eurasiatică, direcția soarelui-răsare.

Ceea ce uită acești distinși membri ai speciei umane este că dacă ne luăm după principiul „ești ceea ce vorbești” și bravii lor strămoși au venit călare tot din stepa eurasiatică. Cu câteva milenii mai devreme, ce-i drept, dar tot cu carnea sub șa.

Dispersia proto-indo-europenilor

După cum știm, limba dacă și limba latină sunt limbi din marea familie indo-europeană, una făcând parte din grupa limbilor italice, cealaltă dintr-o grupă care probabil are ca singur descendent contemporan limba albaneză. Cândva se presupune că a existat o limbă proto-indo-europeană vorbită de un grup de oameni numiți astăzi, *drumroll*, proto-indo-europeni. Există multe teorii legate de zona lor de origine (inclusiv unele de esență dacomană) însă cea acceptată de majoritatea experților este că proto-indo-europenii au venit din câmpiile înierbate din nord-estul Mării Negre, adică fix de unde vor venii și maghiarii câteva milenii mai târziu.

Li se zice „indo-europeni” deoarece au invadat sudul Asiei, adică India și Persia dar și Europa, aproape în totalitate. Cu timpul, ramura Euro s-a rupt în mai multe subgrupe (proto-celți, proto-germanici, proto-balto-slavi, proto-italici, etc) și au au devenit strămoșii a aproape tuturor europenilor de azi. Cam singurii rămași din perioada anterioară sunt bascii (da, ăia cu ETA) care vorbesc o limbă forever-alone, care nu se aseamănă cu nici altă limbă din lume. Ei sunt ultimii rămași ai europenilor inițiali, înainte ca strămoșii noștri să se năpustească asupra Europei din stepele nord-pontice.

Tranziția română și sfârșitul istoriei

Monument bulgar „reinterpretat”

Una din aporturile creștinismului la gândirea occidentală este ideea timp liniar cu incipit și finalitate. Dacă în antichitate viziunea asupra timpului era mai degrabă ciclică, gândirea creștină a introdus noțiunea de  „sfârșit al istoriei”. Ce auzim de la ezoteriști, cu a lor „trezire globală” și „conștiință planetară” ca stare finală a istoriei este derivat din acest mit. Ideea de societate „comunistă” ca punct terminus al evoluției sociale (după capitalism) este o formă „secularizată” a mitului, la fel cum a fost și ideea mai recentă că democrația și capitalismul american sunt apogeul evoluției sociale, cum afirma, de exemplu, Francis Fukuyama la sfârșitul Războiului Rece.

Mitul „împărăției de la sfârșitul vremurilor”, în forma sa contemporană, continuă să ne afecteze modul în care vedem lumea. „Tranziția” este un astfel de concept. Este, în viziunea noastră, o perioadă finită, o călătorie socială spre o destinație fixă: democrația și capitalismul. Din păcate, uităm că ținta noastră este într-o stare de flux, la fel ca noi, iar tranziția nu se va termina niciodată, pentru că lumea este și va fi într-o perpetuă schimbare (și nu doar în mai bine). Ar fi bine să ne amintim că și societățile vestice au evoluat și continuă să evolueze.

Auzim din ce în ce mai des ofuri mioritice legate de durata tranziției post-decembriste. „De douăzeci de ani suntem tot în tranziție” se lamentează românul, exasperat că trenul post-decembrist n-a ajuns în Gara finală a abundenței. Viziunea noastră este similar exodului biblic, în care, după o călătorie prin deșertul post-comunismului, ar trebui să ajungem la sistemul care ne va asigura laptele și mierea de care se bucură și Occidentul. Și această perspectivă, în care ne așteaptă Utopia la capăt de drum, este profund dăunătoare, iar optica noastră ar trebui temperată cu mai mult realism. N-ar trebui să privim „tranziția” ca pe o perioadă excepțională, ci ca pe o stare perpetuuă, în care există posibilitatea perfecționării constante.

Hanul Krum și unificarea românilor

Hanul Krum, mânca monarhi creștini pe pâine

Când vine vorba de unirea românilor - o temă centrală a mitului național românesc - cu toții am învățat la școală aceeași poveste cu Mihai Viteazul care, mânat de impulsuri naționaliste înainte de inventarea naționalismului, a unit teritoriile locuite de români.

Stema pan-românească
a lui Sigismund Báthory

Însă Mihai Viteazu a fost doar primul român care a unit țările române. Sau mai bine zis două țări române, și o țară ungurească unde majoritari, probabil, erau românii, deși pe ei nu-i băga nimeni în seamă, că erau ortodocși. Primul unificator al țărilor române a fost Sigismund Báthory, principe maghiar al Transilvaniei, care în 1595 și-a extins autoritatea și peste domnul valah ante-menționat cât și peste Țara Moldovenească, condus la vremea respectivă de semi-țiganul Ștefan Răzvan. Kürtös colac peste pupăză, unificarea lui a avut și recunoaștere internațională, spre deosebire de cea a lui Mihai Bravu, care valora cam cât valorează astăzi independența Transnistriei.

Însă cea dintâi unificare a teritoriilor locuite de români a avut loc pe vremea când Moldova și Țara Românească erau încă utopii SF, iar poporul român era încă în plin proces de slavizare (episod central în etnogeneza daco-romană, dar mai puțin glorioasă decât latinizarea, și deci, trecut cu vederea la istorie). 

Bulgaria lui Krum,
...sau Dacia lui Burebista

Anul este 805, bulgarii încă nu sunt un popor slav, ci turcic, conducătorul lor încă nu e intitulat Țar, ci Han, pe numele său Krum, nu Ginghis, iar religia lor încă nu e prostia aia cu „întoarce celălalt obraz” ci mult mai virilul păgânism de tip „fă-ți pocal din capul dușmanilor”. Astfel, acest Krum, care printre altele l-a transformat pe împăratul bizantin Nicefor I în veselă, a fost și primul care unit tot ce ulterior avea să devină România Mare, sub sceptrul unui alt ne-român, de data asta germanul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Unificarea din secolul IX s-a realizat după ce susnumitul han a măturat pe jos cu rămășițele hanatului avar, un alt popor interesant, adepți ai deformărilor craniene și puțin cam ignorați de manualele de istorie, deși au venit din stepa nord-pontică, au cucerit Câmpia Panonică și au început să irite cu succes vecinii, după o schemă patentată de huni în secolul IV și aplicat cu succes și de maghiari în secolul X. Prin cucerirea „spațiului carpato-danubiano-pontic” și unificarea tuturor românilor, Bulgaria a ajuns să se învecineze în vest cu regatul Franc.

De altfel  românii și bulgarii mai au episoade istorice comune, pe lângă Unificarea lui Krum și statutul de „cei mai proști din curtea UE”. Al II-lea Țarat Bulgar - și asta vi s-a spus, teoretic, la școală - este numit de istoricii români Țaratul Bulgaro-Vlah, dat fiind faptul că dinastia conducătoare era de viță românească deși unii zic că ar fi fost cumani la origini, ca și Basarab, întemeietorul Țării Românești. Și cu asta închei lecția de istorie-enervantă-pentru-naționaliști.

Și totuși Țuțea avea dreptate

Aproape. Motto-ul „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” ar putea fi un citat de bun simț cu un minim efort de îndreptare.

În primul rând trecem peste cuvintele „Fără Dumnezeu”, incipitul care formulează intenția din spatele citatului. Apel la consecințele necredinței, după cum am mai spus, nu validează poziția credinciosului. Trecem mai departe. 

Urmează segmentul „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor”, ce corespunde, în esență, cu realitatea: omul este un membru al regnului animal, este capabil de rațiune (deși n-aș spune că e rațional) și limbajul articulat este una din trăsăturile caracteristice al sale.

Și ajungem la partea cu impact maxim: „care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, pedeapsa țuțeană pentru necredință, blestemul ateului fără repere. Și totuși, fie că ne place sau nu, se poate spune că omul „vine de nicăieri”. Căutând originea lui, mergem din aproape-n aproape, generație cu generați până ne pierdem în negura evenimentului abiogenetic. Omul n-are o origine nobilă, edenică, nu putem spune că vine de undeva, la fel cum nu putem spune că istoria sa ar avea vreo direcție sau finalitate, deși mulți profeți au căutat sfârșitul istoriei. Într-adevăr, omul „merge spre nicăieri”, și asta e.

Așa că indiferent cu câtă ardoare dorim să dăm un sens măreț omului, credința în falsități nu ne va schimba condiția. Ca să-l parafrazez pe moș, „Cu sau fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații. 

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară. 

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă. 

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe,  căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem  din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

Mitizarea în imagini

Niște imagini inspirate de articolul despre mitizare post-mortem, în care vorbeam despre personaje reale ce devin personaje mitice, adesea cu puteri fantastice, cum a fost, de exemplu, cazul unui predicator evreu, obișnuit pentru secolul I, transformat ulterior într-un (semi)zeu cu puterni nebănuite.

http://i.imgur.com/GFg8a.png

http://i.imgur.com/UY0c2.png

http://i.imgur.com/Xo2AE.png

http://i.imgur.com/RWxEX.png

Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)

Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...

Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA

Creștinismul, păcatul nostru originar

Felul în care vedem „căderea Antichității” și instalarea Evului Mediu Întunecat, în special de la Iluminism încoace, aduce mult cu narațiunea căderii în păcat din Creștinism. 

În primul rând avem de-a face cu o dihotomie maniheistă de tip bine versus rău - Epoca Întunecată versus Epoca Luminilor - moștenită din perioada iluministă, și perpetuată simplist până-n prezent. În această istorie, antichitatea greco-romană este un soi de paradis pierdut, iar botezarea europenilor la Creștinism a fost mușcătura din măr, ce a dus la căderea Occidentului (și oarecum implicit, a Umanității). Doar recuperarea cunoștinețelor clasice aveau să ne scoată din purgatoriul medieval și să ne pună înapoi pe drumul spre progres.

Există anumite particularități interesante în această viziune. De exemplu, problema principală nu este religia neapărat, ci religia creștină și aspectele ei totalitare. Politeismul roman, văzut ca o credință benignă, inclusivă (cu toate că împăratul-zeu arunca creștini la lei din hobby) nu este nici pe departe atâta de caustic precum obscuriantismul abrahamic.

De asemenea, se ignoră faptul că jumate din Imperiu Roman n-a căzut, ci a mai dus-o, cu suișuri și coborâșuri, aproape un mileniu. Sau faptul că dispariția apusul (nespectaculoasă, de altfel) are la bază o sumă de factori ce se întind (cel puțin) până la secolul I îen. Sistemul de succesiune al imperiului, o formă de dictatură cvasi-ereditară ce încerca să pretindă că nu este o monarhie, a stat la baza crizei din secolul al III-lea, ca să nu mai vorbim de hoardele barbare, ce au găsit o Romă anemică și bună de muls. La fel și Creștinismul a găsit un teren fertil: o societate în criză continuă, dominată de frică și nesiguranță. (Vezi Toynbee, Burke sau Tainter)

Cu toate acestea, narațiunea adoptată de foarte mulți se prezintă nu sub forma unui destin inevitabil, al determinismului cu un strop de haos, ci al unei mărețe și dezastruoase alegeri. Mi se pare mult mai corect să gândeștiști Evul Mediu ca o consecință a Antichității, aproape determinist, inevitabil. Și totuși la mulți, cheia interpretativă este liberul arbitru, iar Europa a ales greșit, încătușându-se cu mistică creștină. O critică a creștinismului în metafore creștine? Păcatul a fost creștinismul, iar noi trebuie să ne curățăm de acest rău. Greșesc?

Valențele religioase ale politicii

11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)

Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare. 

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”

- pag. 203-204

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului

Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)

În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)

One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

O mitologie mecanică

Așa-numitul „Cult al Rațiunii” (stampă)

"Noua imagme a Universului, modelată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epocaa raţionalismului triumfător, ne va ajuta să înţelegem mai bine mecanismele Raţiunii şi raporturile sale ambigue cu structurile imaginarului. [...]

Noul sistem filozofic şi ştiinţific se prezenta ca o inversare completă a imaginarului tradiţional. Forţele materiale înlocuiau forţele spiritului. Legile Universului luau locul lui Dumnezeu. Omul a fost şi el redus la un soi de maşină sau la o rotită a marii maşinării universale. Misterul, supranaturalul, sacrul au fost evacuate din natură. Totul trebuia să se explice prin fizică sau mecanică, mişcarea corpurilor celeste, ca şi comportamentul omenesc. D'Holbach rezuma această idee printr-o frază memorabilă în lucrarea sa Sistemul naturii (1770): „Natura acţionează după legi simple, uniforme, neschimbătoare.., Toate greşelile oamenilor sunt greşeli faţă de fizică.”

O adevărată revoluţie în gândire, istoricul are tot dreptul (fără a ignora insă precedentele antice şi moderne ale materialismului şi raţionalismului Luminilor) să constate o ruptură intre imaginea mitică a lumii şi imaginea raţionalistă şi ştiinţifica. Și teologul de asemenea; nu i se putea pretinde să facă concesii unei filozofii care-şi propunea să-1 înlocuiască pe Dumnezeu cu fizica.[...] A-l înlocui pe Dumnezeu prin fizică: propoziţia exprimă o răsturnare ideologică, dar ea exprimă şi o anumita continuitate a vechilor structuri şi a funcţiei acestora. Funcţia lui Dumnezeu, aceea de a asigura funcţionarea fără greşeală a maşinii universale, nu este abolită, nu există decât o schimbare a factorului responsabil. Omul nu mai păcătuieşte in faţa lui Dumnezeu, ci, pentru a relua cuvintele lui d'Holbach, in faţa fizicii. El nu mai riscă să fie pedepsit de divinitate, ci de legile ştiinţifice, care s-ar întoarce împotriva sa.

Acest proiect global a fost definit de Ernst Mach (1838-1916) prin expresia foarte sugestivă de „mitologie mecanică". Scopul lui era „explicarea fizico-mecanica a întregii naturi". O dată stabilite toate legile care acţionau în Univers, evoluţia viitoare devenea, la rândul ei, cognoscibilă. Laplace îşi imagina deja „un geniu care ar putea descrie starea universului într-un moment oarecare din viitor”. Nimic nu se producea la întâmplare; omul putea accede la cunoaşterea absolută.

Aceasta se referea şi la istorie. Legile istoriei luau locul destinului, dar rigoarea lor nu ceda cu nimic forţei oarbe a acestuia din urmă. Cele două concepte erau interşanjabile. Voltaire utiliza cuvântul destin într-un mod care se voia ştiinţific; „Ar fi curios ca o parte a acestei lumi să fie rânduită şi ca cealaltă să nu fie deloc, ca o parte din ceea ce se întâmplă să fi trebuit să se întâmple şi ca o altă parte din ceea ce se întâmplă să nu fi trebuit să se întâmple. Când ne uităm de aproape, vedem că doctrina contrară celei a destinului este absurdă.”

Dacă totul era „rânduit", viitorul omului devenea la fel de transparent ca acela al Universului. Condorcet s-a ocupat de aceasta în Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman, scrisă în 1793 şi publicată în 1795. Pentru prima oară, o lucrare istorică evoca nu doar trecutul, ci şi viitorul speciei umane, situat sub semnul perfecţionării biologice şi spirituale. Totul ar fi perfect (sau aproape) într-o lume înfloritoare. Acţionând principiul contrariilor, ne găsim în faţa unei religii inversate. Sub forme noi, vechile arhetipuri subzistau. După modelul religiilor, noul sistem îşi propunea să asigure unitatea şi coerenţa lumii, integrarea omului în Univers, mântuirea sa prin înălţare spirituală şi cunoaştere şi, de asemenea, descifrarea viitorului, oracolul şi profeţia devenind ştiinţifice, adaptate exigenţelor unei elite sceptice şi raţionaliste.

Inscriptie pe biserica Ivry-la-Bataille - „Templul Rațiunii și Filosofiei”

Sacrul se „reconvertise", dovedind că omul poate transfigura orice în religie. Timpul religiilor ştiinţifice se apropia. Revoluţia franceză a inventat cultul Raţiunii. Părintele al mecanicii universale, Isaac Newton, a fost „sanctificat” de Saint-Simon în 1803. în Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporani, acesta propovăduia într-adevăr o religie, care era religia lui Newton. Dacă cineva i-ar fi putut face concurenţă lui Dumnezeu, acesta era savantul care descoperise formula matematică a armoniei cosmice. Providența se manifesta prin faimoasa lege a atracţiei universale.

Urmărind aceeaşi metodă, vom găsi uşor rădăcinile arhetipale ale tuturor inovaţiilor Epocii Luminilor, care n-au făcut până la urmă decât să materializeze şi să laicizeze vechile figuri ale imaginarului. În locul Apocalipsului religios au fost luate în consideraţie cataclismele cosmice şi geologice. Vârsta de aur a mitologiei şi Edenul biblic au cunoscut un avatar care a beneficiat de aprecierea filozofilor şi a opiniei publice: paradisul secularizat al bunului sălbatic. Bunul sălbatic s-a instalat la fel de bine în insulele îndepărtate ale Polineziei, cât şi în primele epoci ale istoriei umane, ilustrând o societate egalitară şi fericită, coruptă, din nefericire, de mersul istoriei. In versiunea secularizată, păcatul originar semnifica abandonul stării naturale şi inventarea proprietăţii. Este esenţa faimosului Discurs asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, publicat de Jean-Jacques Rousseau în 1755. Paradisul pierdut beneficia astfel de o reelaborare filozofică.

Milenarismul religios, pe de altă parte, începea sa se convertească în ideologie ştiinţifică a „viitorului radios" (ca la Condorcet), sinteză între excelenţa socială şi morală a epocilor primitive şi noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice. Se întrezăresc deja semnele premergătoare ale comunismului modern.[...]

Vârsta Raţiunii este şi vârsta Utopiei, adevărata sa vârstă de aur. Intr-o perioadă de câteva zeci de ani au fost create mai multe fantezii utopice decât în toată istoria precedentă a genului. Această apropiere Raţiune-Utopie n-are nimic fortuit, ea este deosebit de semnificativă... şi destul de neliniştitoare. Raţiunea s-a delectat imaginând societăţi ideale, în care se întâlneau toate ingredientele refuzului istoriei. Ea a reuşit chiar să transfigureze o Chină cât se poate de adevărată, împrumutân-du-i structuri şi virtuţi utopice potrivite alcătuirii unui model pentru reformatorii europeni.

Putem deci să conchidem: Raţiunea a purtat o bătălie nemiloasă împotriva vechilor configuraţii ale imaginarului: credinţe religioase, tradiţii folclorice, mituri şi superstiţii. Dar în locul rămas liber s-au înălţat noi construcţii mitice, foarte diferite, însă, în acelaşi timp, foarte apropiate de construcţiile tradiţionale. Raţiunea n-a făcut, până la urmă (nu avea altă alegere), decât să recupereze şi să dispună după propriile sale reguli — geometrice, mecanice, carteziene, materialiste — toate fantasmele esenţiale ale omenirii." - pag 59-63

- Lucian Boia - „Pentru o istorie a imaginarului”

Later edit: O discuție pe marginea articolului găsiți pe Proddit

Comunități Imaginate - recenzia bezbojnicului

S-a purtat recent pe Facebook o întreagă discuție despre naționalism, și dacă este acesta o „religie seculară”. Având în vedere frecventa coabitare a naționalismului cu religia, dar și a unor similitudini structurale dintre acestea, mi se pare de bun simț ca acest -ism să devină un subiect de interes pentru atei. Chiar și fără aceste similitudini, cred că e bine ca un subiect atâta de ubicuu, chiar și în era mult trâmbițatului „post-naționalism” (yeah right), să fie disecat și studiat în amănunt.

Definiția cea mai incitantă pe care am găsit-o pentru naționalism este cea dată de Benedict Anderson, în cartea sa „Imagined Communities - Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” și anume aceeea că „o comunitate politică imaginată”, adică un construct social. Anderson trece în revistă premisele apariției naționalismului, modificările survenite în societățile europene ce au făcut trecerea de la monarhiile de drept divin al evul mediu la statele ce-și trăgeau legitimitatea de la voința „națiunii” precum și motivul pentru care statele (și implicit națiunile) post-coloniale sunt așa cum sunt.

Nu v-ați întrebat de ce este Indonezia o „națiune” deși e multi-etnică, și într-o oarecare măsură, multiconfesională? De ce imperiul colonial hispano-american s-a fragmentat în „națiunile” pe care le vedem astăzi (și care pentru mulți nu prea se diferențiază una de alta)? De ce Regatul Unit nu s-a rupt în „națiunile” constituente (cea engleză, cea galeză și cea scoțiană) dar Indochina Franceză nu mai există, în locul ei fiind Vietnam, Laos și Cambodgia?

Deși cartea nu este o privire exhaustivă asupra fenomenului numit „naționalism”, optica nefiind cea obișnuită, puternic eurocentrică, găsesc că este o perspectivă interesantă și un ferment pentru reconsiderarea ideii de națiune și, deci, a expresiilor de tip „noi românii”.

Citate:

In due course, discovery and conquest also caused a revolution in European ideas about language. From the earliest days, Portuguese, Dutch, and Spanish seamen, missionaries, merchants and soldiers had, for practical reasons - navigation, conversion, commerce and war - gathered word-lists of non-European languages to be assembled in simple lexicons. But it was only in the later eighteenth century that the scientific comparative study of languages really got under way. Out of the English conquest of Bengal came William Jones's pioneering investigations of Sanskrit (1786), which led to a growing realization that Indie civilization was far older than that of Greece or Judaea. Out of Napoleon's Egyptian expedition came Jean Champollion's decipherment of hieroglyphics (1835), which plural-ized that extra- European antiquity. Advances in Semitics undermined the idea that Hebrew was either uniquely ancient or of divine provenance. Once again, genealogies were being conceived which could only be accommodated by homogeneous, empty time. 'Language became less of a continuity between an outside power and the human speaker than an internal field created and accomplished by language users among themselves. Out of these discoveries came philology, with its studies of comparative grammar, classification of languages into families, and reconstructions by scientific reasoning of 'proto-languages' out of oblivion. As Hobsbawm rightly observes, here was 'the first science which regarded evolution as its very core.'

From this point on the old sacred languages - Latin, Greek, and Hebrew - were forced to mingle on equal ontological footing with a motley plebeian crowd of vernacular rivals, in a movement which complemented their earlier demotion in the market-place by print-capitalism. If all languages now shared a common (intra-)mundane status, then all were in principle equally worthy of study and admiration. But by who? Logically, since now none belonged to God, by their new owners: each language's native speakers-and readers. - pag. 43

If the manner of a man's dying usually seems arbitrary, his mortality is inescapable. [...] The great merit of traditional religious world-views (which naturally must be distinguished from their role in the legitimation of specific systems of domination and exploitation) has been their concern with man-in-thecosmos, man as species being, and the contingency of life. The extraordinary survival over thousands of years of Buddhism, Christianity or Islam in dozens of different social formations attests to their imaginative response to the overwhelming burden of human suffering — disease, mutilation, grief, age, and death. Why was I born blind? Why is my best friend paralysed? Why is my daughter retarded? The religions attempt to explain. The great weakness of all evolutionary/progressive styles of thought, not excluding Marxism, is that such questions are answered with impatient silence.

I bring up these perhaps simpleminded observations primarily because in Western Europe the eighteenth century marks not only the dawn of the age of nationalism but the dusk of religious modes of thought. The century of the Enlightenment, of rationalist secularism, brought with it its own modern darkness. With the ebbing of religious belief, the suffering which belief in part composed did not disappear. Disintegration of paradise: nothing makes fatality more arbitrary. Absurdity of salvation: nothing makes another style of continuity more necessary. What then was required was a secular transformation of fatality into continuity, contingency into meaning. As we shall see, few things were (are) better suited to this end than an idea of nation. If nation-states are widely conceded to be 'new' and 'historical,' the nations to which they give political expression always loom out of an immemorial past, and, still more important, glide into a limitless future. It is the magic of nationalism, to turn chance into destiny. - pag. 9-10

Imnul țiganilor și blestemul lui Iisus

Dacă Împăratul Utopic s-a ocupat de Imnul internațional al țiganilor, eu musai a completa acea postare cu una dedicată Imnului țiganilor din Ungaria, căci, în cel mai pur „spirit autonomist”, romii din Magyarország au propriul lor imn, și, fideli tradiției, e o melodie tare mișto, ce, pe deasupra, se leagă și de povestea crucificării lui Iisus.

Imnul se bazează pe o poveste populară europeană, originară din lumea greacă, potrivit căruia Iisus, sau maică-sa (depinde de versiune), l-ar fi blestemat pe fierarul-țigan prezent la crucificare, fie pentru că el a făcut cuiele, fie pentru că ar fi furat unul din ele. Există versiuni în care țiganul fierar ar fi fost binecuvântat, deoarece furând unul din cele patru cuie, a rămas un singur cui pentru ambele picioare, iar astfel s-a evitat situația jenantă în care Cristos ar fi fost crucificat cu picioarele crăcănate. Potrivit legendei, pentru fapta sa, țiganul ar fi primit dezlegare la furat o dată la 7 ani, fără să se considere păcat. O analiză interesantă a legendei și originii ei găsiți aici.

În orice caz, una din versiunile legendei a fost culeasă de un anume Bari Károly, iar pornind de la acea variantă, Varga Gusztáv a scris textul cântecului în limba maghiară. Melodia a devenit populară în rândul țiganilor din Ungaria în 1993, când au avut loc proteste pentru drepturi civile în localitatea Eger, și a fost adoptată ulterior ca imn.

Textul melodiei, în maghiară:

Zöld az erdő, zöld a hegy is

A szerencse jön is, megy is

Gondok kése husunkba vág

Képmutató lett a világ

Egész világ ellenségünk

Űzött tolvajokként élünk

Nem loptunk mi csak egy szöget

Jézus vérző tenyeréből

Isten, könyörülj meg nékünk

Ne szenvedjen tovább népünk

Megátkoztál, meg is vertél

Örök csavargóvá tettél

Și o traducere personală în limba română:

Verde-i pădurea, verzi și munții

Norocul vine, norocul trece

Cuțitul grijilor taie în carnea noastră

Ce fățarnică a devenit lumea

Toată lumea ne dușmănește

Trăim ca niște hoți hăituiți

N-am furat noi decât un cui

Din palma însângerat-a lui Cristos

Doamne, miluieşte-ne pe noi

Să nu ne sufere-n continuare neamul

Ne-ai blestemat, ne-ai și bătut

Niște vagabonzi eterni ne-ai făcut

Există o altă versiune a melodiei, cea de mai jos, scrisă de Orsós Jakab în limba băiașilor, considerat de asemenea, un imn al acestui neam aparte de țigani. Dacă vi se pare că melodia sună românește pe alocuri, asta-i deoarece limba băiaşilor e româna veche, vorbită în Banat şi în Ardeal în urmă cu câteva sute de ani, învăţată în anii de robie. Un articol foarte interesant despre băiași a fost publicat și în Evenimentul Zilei. Merită citit.

Textul în băiașă:

Pădură verdie, pădură verdie,

Norocul vinie, norocul merge,

Gîndu' bace, bubuiaşce,

Lume-ţara mişuniaşce.

Lume-ţara ăi străiniu nostru,

Che-i beaşu' numai lotru,

N-am furat, noi, numa' un cui,

Den crușe-lu Dimizo.

Iartă, iartă, Dimizoie,

Hinie ieșce lume-ţara,

Nie bătut tu, cum ai ghendit,

Lume-ţara ni-o ăstrănit.

Melodia a apărut parțial și-n filmul Latcho drom, a lu' Tony Gatlif (acelaș tip care a făcut filmu Gagiu Dilău, pe plaiuri mioritice) în limba țigănească - partea a doua a filmulețului:

Textul melodiei în țigănește (găsit ca și comentariu pe YouTube la melodia de mai sus):

Zeleno vesh, zeleno plaj,

amari bax, avel thaj zhal,

gindongo buss ando mas del

andej luma buzhanglipej.

Intrego luma dushmanoj,

sako rom sar chor nashadoj,

chi chordam jekh karfin numa,

andaj Jezusheski palma.

Devla zhutin pe amende,

na de mila pe romende,

amaja dan thaj vi mardan,

nashadeske amen shutan.

Sursă imagine: mercuriustour.ro

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?

Patimile lui Iisus Assange

Imaginea de mai sus este o completarea personală la articolul lui Paul Vîrvea de pe VoxPublica, intitulat „Evanghelia după Julian Assange sau despre limitele adevărului”, din care îmi permit să reproduc niște fragmente:

„[...] În opinia mea, amploarea fenomenului WikiLeaks atinge proporţii biblice, iar de aici la paralela evanghelică e doar la un pas.

Şi Iisus pretinde că a spus Adevărul – “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, în numele Tatălui său, care este Adevărul însuşi, iar creştinismul a devenit, în opinia creştinilor, căutarea perpetuă a Adevărului, unic şi de netăgăduit. Assange nu o face în numele tatălui, ci al “transparenţei” – noua definiţie a adevărului greu de suportat. Şi australianul a trîntit un adevăr în faţă, copleşitor prin amploarea lui şi frust, care are în acest moment cîţiva apostoli, foarte mulţi farisei şi extrem de mulţi soldaţi romani împotrivă.

Suntem, în această paralelă, cam pe la episodul grădinii Ghetsimani – Julian Assange este hăituit de Interpol, de poliţia suedeză şi, mai nou, şi de procurorii din ţara lui, Australia. Site-ul WikiLeaks a fost ultra-atacat, dat afară de pe serverele gazdă – şi-a găsit refugiu în neutra Elveţie, care şi ea, acum, e supusă presiunilor pentru a-l închide. PayPal, compania de gestiune a plăţilor electronice a cedat aceloraşi presiuni, iar acum refuză să accepte donaţii către Wikileaks. Assange are şi Iudele lui – cîţiva foşti colaboratori care nu-i recunosc “aura” mesianică, au fost deranjaţi de comportamentul lui dictatorial, iar acum vor să facă un site concurent. Ba, colac peste pupăză, are şi o mamă care-l plînge prin presă şi-şi vrea fiul înapoi. Cu presiunea infernală a guvernelor care-i vor capul, este doar o chestiune de timp pînă cînd cel mai controversat personaj al momentului va ajunge, într-un fel sau altul, pe mîna autorităţilor.

De aici, paralela biblică nu poate fi decît fabulaţie. Nu m-ar mira însă prea tare dacă povestea se va repeta – Julian Assange să fie “martirizat” cumva (închis fără vină evidentă, judecat incorect ori asasinat), destinul şi sacrificarea lui să devină mit, iar apostolii transparenţei anti-sistem să-i preia, multiplice şi dezvolte mesajul şi, în vreo urmă, actuala ordine mondială sub hegemonie americană să fie răsturnată şi înlocuită cu o alta, cum s-a întîmplat cu Imperiul roman.[...]”

Vezi și: Primul meu Iisus: Remus Christ

Mituri românești cu substrat totalitar

Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.

Mitul Unității

Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:

„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”

Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.

Mitul liderului providențial

O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.

Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.

Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.

În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.

În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.

Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.

PS. Dedicație de 1 decembrie - Ziua „Unității” - o țară unită în cuget și simțiri, pe muzică funky