Idei de steaguri comuniste

În fiecare lună, pe sub-reddit-ul /r/vexillology, dedicat pasionaților de steaguri, are loc un concurs de design. Luna aceasta, tema a fost crearea unor steaguri cu tentă sovietică pentru entități politice actuale (gen Rep. Pop. Sanmarino sau  Rep. Sov. Soc. Tuvalu). Și ce poate fi mai departe, în viziunea multora, de o „democrație populară” decât o teocrație? Contrastul merita explorat, așa că două din creațiile mele au abordat această cale conceptuală:

Republica Populară Arabă (fosta Arabie Saudită) 

Șahada (jurământul islamic de credință) a fost înlocuit, în același stil caligrafic, cu motto-ul comunist „Proletari din toate țările, uniți-vă!” situat pe un fundal schimbat din verde islamic în roșu, în ton cu noua ideologie socialistă. Sabia a fost păstrată ca simbol al jihadului de clasă.

Vezi și versiunea veche.  

Comuna din Vatican

Oraș-stat aflat sub conducerea unei grupări clericale creștin-comuniste. Steagul rămâne în linii mari identică, cu mențiunea că tiara papală și cheile sfântului Petru sunt înlocuite cu o nouă stemă, constând dintr-un AK-47, o cruce, o biblie deschisă și o stea cu 5 colțuri, acestea simbolizând lupta fizică, spirituală și socială împotriva injustițiilor, sărăciei și păcatului. Textul de dedesubt face trimitere la 2 versete biblice din Faptele Apostolilor: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” Fapte 2:44-45

Aștept părerile voastre, precum și idei de steaguri. Dacă-s interesante, s-ar putea să le desenez.

Religii noi, religii vechi

Variațiune pe fresca lui Tommaso Laureti din Palatul Apostolic de la Vatican, tavanul Sălii lui Constantin, „Triumful creștinismului” - prima imagine. Deoarece comuniștii au făcut cu creștinismul exact ceea ce a făcut și creștinismul cu păgânismul.

Comunități Imaginate - alte citate

Iată câteva citate suplimentare din cartea lui Benedict Anderson ce mi-au atras atenția:

[T]he opening of the letter written by the Persian traveller 'Rica' to his friend 'Ibben' from Paris in '1712':

The Pope is the chief of the Christians; he is an ancient idol, worshipped now from habit. Once he was formidable even to princes, for he would depose them as easily as our magnificent sultans depose the kings of Iremetia or Georgia. But nobody fears him any longer. He claims to be the successor of one of the earliest Christians, called Saint Peter, and it is certainly a rich succession, for his treasure is immense and he has a great country under his control.

- pag. 12

In 1868, the administration of the cultivated magnate Count Gyula Andrassy enacted a Nationalities Law which gave the non-Magyar minorities 'every right they had ever claimed or could have claimed - short of turning Hungary into a federation.' But [Kálman] Tisza's accession to the premiership in 1875 opened an era in which the reactionary gentry successfully reconstituted their position, relatively free from Viennese interference.[...] Thus 'the magnates held their entailed estates; the gentry held their entailed jobs.' Such was the social basis for a pitiless policy of enforced Magyarization which after 1875 made the Nationalities Law a dead letter. - pag. 60

Lajos Mocsáry (1826-1916) had in 1874 established a small Independence Party in the Hungarian parliament to fight for Kossuth's ideas, particularly on the minorities question. His speeches denouncing Tisza's blatant violations of the 1868 Nationalities Law led first to his physical extrusion from parliament and then expulsion from his own party. In 1888, he was returned to parliament from a wholly Romanian constituency and became largely a political outcast. - pag. 65

'Saint' Stephen (r. 1001-1038) might admonish his successor that:

„The utility of foreigners and guests is so great that they can be given a place of sixth importance among the royal ornaments.... For, as the guests come from various regions and provinces, they bring with them various languages and customs, various knowledges and arms. All these adorn the royal court, heighten its splendour, and terrify the haughtiness of foreign powers. For a country unified in language and customs is fragile and weak...”

But such words would not in the least prevent his subsequent apotheosis as the First King of Hungary. - pag. 62

Notă: (numerotarea paginii este în funcție de varianta pdf ce se găsește online)

Despre islamofobie și euro-nativism

La fel ca și critica politicilor statului Israel, care poate fi pe de o parte, critică argumentată și sinceră a politicilor unui stat, sau antisemitism mascat, la fel și termenul de islamofobie se aplică adesea la două situații distincte, dar uneori suprapuse: critica legitimă a ideologiei religioase islamice (precum face Ayaan Hirsi Ali) și discurs xenofob anti-imigranți musulmani (putem spune multe despre EDL, dar nu și că ar fi exponenți ai liberalismului și „valorilor europene”).

Totuși, asistăm adesea la tentative de a creea o analogie între izbucnirile antisemite din prima jumătate a secolului XX, ce au culminat cu Holocaustul, și puseurile islamofobe din Europa contemporană. Deși poate fi o grijă sinceră sau o tentativă isteață de a apela la sentimentul vinovăției istorice a europenilor, analogia este una foarte proastă. Pe de o parte, fenomenul imigrației musulmane este unul relativ recent, pe când minoritatea evreiască trăia de sute de ani în Europa. Pe de altă parte, Holocaustul a fost culminarea unui mod de gândire etnicist și rasial - naționalismul secolului XIX - pe când fenomenul contemporan anti-islamic face parte dintr-un discurs de tip „ciocnirea civilizațiilor” (vorba lu' Huntington). Se discută incompatibilități culturale, nu biologice. (La fel am observat că se discută și problema romilor: cultura nomadă/periferică versus cultură sedentară)

De fapt fenomenul islamofob are precursori, dar nu pe subcontinentul european, ci în cealaltă jumătate a Occidentului: Statele Unite. Valuri successive de imigranți au stârnit, și încă stârnesc, pasiuni și frică în rândul americanilor „get-beget”. SUA a avut chiar și un partid nativist - caci despre asta vorbim, nativism, nu rasism - numit, informal, the Know-Nothing Party. Într-o Europă ce tinde, încet, dar sigur, spre federalizare și spre o identitate comună post-națională, devenită și destinație pt. imigranți, observăm fenomene similare cu cealaltă federație occidentală.

De exemplu, Benjamin Franklin era speriat că Germanii din Pensylvania „vor fi în curând atâta de numeroși încât ne vor germaniza, și nu vor adopta niciodată limba și obiceiurile noastre” (cam ce zice lumea azi despre Eurabia). Exista și psihoza cum că limba germană va înlocui engleza ca limbă majoritară (vezi celebrul mit Muhlenberg). Astăzi America e speriată, din aceeași motive, de hispanici, deși se pare că aceștia, la fel ca ceilalți imigranți, tind să devină anglofoni pe la a treia generație, și mulți au început să treacă de la catolicism la culte neoprotestante. Germanii s-au asimilat repede, fiind presați puternic o dată cu începerea Primului Război Mondial, iar într-o generație au dispărut mai toate ziarele germane, școlile germane sau slujbele în limba germană din biserici. Astăzi identitate germano-americană este una mult mai ștearsă față de cea irlandezo- sau italiano-americană.

Un alt val de panică în populația „băștinașă” anglo-saxonă-și-protestantă a fost cea legată de Catolicism. O dată cu imigrația germană și mai ales cu cea irlandeză, a început și discursul anticatolic în SUA. Catolicii erau considerați cetățeni neloiali, ce doreau subminarea pluralismului republican. Astfel, „papistașii” trebuiau tratați cu mână forte pentru a apăra „valorile democratice”. Catolicismul era văzut ca și o ideologie politică, nu doar ca și un cult religios, al cărui membri erau loiali papei de la Roma, mai mult decât statului care-i adoptase. Niște cetățeni subversivi, precum musulmanii care vor astăzi să submineze fundația pluralismului european, obedienți wahabismului saudit și petro-dolarilor aferenți. Catolicismul era văzut ca incompatibil spiritului american la fel cum islam(ism)ul este astăzi incompatibil cu spiritul european.

Și totuși, nu putem nega sâmburii de adevăr din islamofobia contemporană. Islamul este o religie încă nedomesticită (nedemocratizată) în mare parte, la fel cum era și catolicismul în mare măsură prin secolul XIX (să nu uităm că Vaticanul a devenit pro-democrație la mijlocul secolului XX). Totuși, cred că că musulamnii europeni se vor calma cu timpul, și islamul occidental ca deveni un fel de „islam light” (celebrul „euroislam”) la fel cum e și creștinismul în Europa de Vest și Nord. Însă pentru asta este important ca religia islamică să fie criticată, ca orice altă religie de altfel, însă fără să se ajungă la măsuri radicale. Pentru asta cred că e important ca lumea să înțeleagă ce este „islamofobia”, că are două înțelesuri, și că nu va duce neapărat la fascisme, deși fasciștii se folosesc de ea pentru a se legitima în ochii majorității. Ca-ntotdeauna, lumea e plină de nuanțe, nicidecum albă sau neagră.

Cu toate astea, nu vi s-a părut niciodată ironic faptul că „valorile europene” sunt astăzi folosite de multe ori de organizații ce nu aderă la ele, mișcari de extrema dreaptă, sau partide nativiste, prea dornice să interzică și să expulzeze?

Imagini: 1. variațiune pe cea de aici și 2. via Mouvement des Creatifs Suisse

Religie si Societate in Europa - Secularizarea in sec. XIX si XX - recenzia bezbojnicului

Făcând parte din colecția intitulată "Construcția Europei", de la editura Polirom, cartea "Religie și Societate în Europa - Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX (1780 - 2000)" de René Rémond reprezintă o foarte interesantă istorie a relației dintre puterea spirituală și cea temporală în spațiul european. Deși cartea poate și lesne acuzată de galocentrism și pe alocuri cade într-o redundață insipidă - consider că ar fi putut fi redus ca volum cu aproximativ 20%-30% - este totuși o incursiune interesantă, etapă cu etapă, în procesul de separație dintre preoți și politică.

De exemplu, catolicismul secolului XIX este o forță reacționară, antiliberală, iar dragostea pentru democrație a învățat-o în secolul XX, mai ales datorită faptului că viitorul papă Ioan Paul al II-lea a simțit pe pielea lui efectele dictaturii comuniste. În schimb, înainte de comunism, instaurarea dictaturii franchiste din Spania, a celei din Portugalia lui Salazar - Estado Novo - precum și a regimurilor conservatoare, anti-republicane și anti-laiciste din Franța au fost primite cu bucurie de Papalitate.

Recomand cartea celor interesați de istoria Europei și/sau a secularismului, cu excepția cititorilor ce au alergie la patriotismul galic, centrat pe Revoluția Franceză. Eu zic că merită citită cartea , dar se putea totuși un pic mai bine. Citate de interes:

[Î]n pofida inegalităţii intervalelor de timp, a disparităţii itinerarelor și a marii varietăţi a regimurilor, putem distinge o direcţie generală în care s-au angajat rînd pe rînd aproape toate societăţile europene. Toate s-au inspirat din citeva idei şi s-au raportat la cîteva principii care alcătuiesc un fel de numitor comun şi care s-au impus încet-înoet ca lege a statului. În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate aceste societăţi s-au îndepărtat de concepţia statului confesional și s-au angajat [...] pe calea unei anumite secularizări ce mergea de la recunoaşterea distincţiei dintre societatea civilă şi comunitatea confesională pînă la separarea lor completă, avînd drept contrapartidă redobîndirea independenţei de către Biserici, care scăpau de controlul autorităţii publice. - pag. 144

Cît despre Bisericile ortodoxe, aflate acum sub tutela comunistă, o lungă tradiţie de supunere faţă de putere nu le pregătise să reziste: obişnuite să fie aservite statului, cu cîteva excepţii, ele s-au retras între graniţele cultului. Singurele lor luări de poziţie publice în alte chestiuni decît cele confesionale s-au referit la lupta pentru pace aşa cum o propovăduia propaganda oficială: denunţarea imperialismului american şi militarea pentru interzicerea armei nucleare atîta vreme cît Uniunea Sovietică nu dispunea de ea.

[...] Bisericile ortodoxe, cu excepţia cîtorva personalităţi eroice, [...] s-au comportat faţă de putere cu o docilitate foarte puţin glorioasă. Dacă în România revoluţia s-a oprit la jumătatea drumului şi a bătut pasul pe loc timp de şase ani ['89-'96], dacă Bulgaria s-a eliberat mai lent de jugul comunist, dacă în Serbia partidul a supravieţuit, toate acestea nu se datorează oare, în parte, faptului că în cele trei ţări menţionate ortodoxia era religia majoritară, iar Bisericile nu aveau o tradiţie a autonomiei? - pag. 191-193

Interpretabilitatea si domesticirea religiilor

Motto: "The taming and domestication of religion is one of the unceasing chores of civilization." - Hitch

Una din elementele cheie ale unei religii de succes este interpretabilitatea ei. Deşi toate religiile se bat cu cǎrǎmida-n piept cum cǎ ei ar deţine "Adevǎrul absolut şi moralitatea imuabilǎ", adevǎrul este cǎ religiile sunt într-o eternǎ schimbare, şi se pliazǎ pe realitǎţile din vremurile respective. Nu trebuie decât sǎ studiaţi istoria creştinismului, sau a oricǎrei alte religii, pentru a vedea cum ele întotdeauna se muleazǎ pe contextul istoric (recomand Mircea Eliade - "Istoria ideilor şi credinţelor religioase", deoarece este accesibil şi extrem de consistent).

Totuşi cum se poate ca o religie sǎ fie aşa schimbǎtoare? Ei bine, acestea sunt extrem de interpretabile. De aceea, prin selecţie observaţionalǎ, şi un terorist antiavort şi un credincios altruist pot sǎ-şi justifice comportamentul prin citate din Biblie. Poţi justifica biblic atât discriminarea instituţionalizatǎ cvasiteocratic, cât şi toleranţa faţǎ de aproape. Orice om care a studiat un pic Biblia ştie cǎt de autocontradictorie este. Şi oricine se uitǎ în jur va observa cât de eterogen este Creştinismul. La fel ca alte religii de altfel, şi toate astea pentru cǎ poţi justifica orice prin apel la texte sacre. În esenţǎ, cǎrţile religioase n-au coloanǎ vertebralǎ!

Da, spun cǎrţile religioase, pentru cǎ nu doar Biblia este aşa. Coranul, deşi este mai violent per total, are şi pǎrţi pozitive, cu apel la iubire de aproape şi dragoste frǎţeascǎ. Principala problemǎ contemporanǎ a Islamului este cǎ interpretarea violentǎ este mult, mult prea rǎspânditǎ. Islamul trebuie sǎ-şi gǎseascǎ resursele intelectuale interne pentru a deveni compatibil cu modernitatea globalǎ. Trebuie gǎsite, cum se face adesea, modele istorice tolerante, şi aplicate. Pentru a da un exemplu, islamul din Balcani este foarte secular, iar intruziunile extremiste wahabbite nu sunt tolerate mai deloc (vezi exemple pe forum). Un astfel de model ar trebui sǎ se caute acum de cǎtre clericii musulmani: unul în care individul musulman sǎ accepte faptul cǎ spaţiul public este secular, pluralist în opinii. Probabil intelectualii musulmani din Europa de vest vor realiza aceastǎ schimbare pentru a asigura integrarea comunitǎţilor din care fac parte în societatea vesticǎ. Şi probabil, cum s-a întâmplat adesea, un set de idei din periferia unui spaţiu cultural va porni schimbarea de care e nevoie.

Islamul trebuie domesticit, dar mai ales trebuie sǎ se domesticeasǎ singur. La fel s-a întâmplat şi cu Creştinismul occidental, din hiena turbatǎ a Evului Mediu, Vaticanul a devenit astǎzi o javrǎ din ce în ce mai dispreţuitǎ în Europa. Asta este primul pas în eliminarea flagelului religios de pe planetǎ. Eu n-o sǎ trǎiesc sǎ vǎd marginalizarea religiei pe glob, dar sper mǎcar sǎ vǎd domesticirea sa.

PS. Ca sǎ înţelegeţi de ce nu mǎ mulţumesc doar cu lobotomizarea religiei, şi vreau eliminarea ei totalǎ, iatǎ un filmuleţ despre pericolul resǎlbǎticirii unei religii! Un fel de Islamul, ce a fost şi ce a ajuns...

Vaticanul e Hogwarts

O micǎ traducere:

Clar, fǎrǎ nici o urmǎ de-ndoialǎ, Biserica Catolicǎ este cultul meu preferat. Este oarecum ciudat sǎ am un cult preferat, dat fiind faptul cǎ sunt un ateu destul de sincer, dar totuşi am, şi mod paradoxal, este vorba de cei care au fǎcut cel mai mult pentru a pune beţe în roate umanitǎţii cam pe toate fronturile. Şi totuşi, iatǎ-ne aici.

Catolicii au o reputaţie proasta dintr-o mulţime de motive bune. De exemplu avem efortul depus pe plan internaţional pentru a proteja violatori de copii, campania de propagandǎ purtatâ în acest moment în Africa pentru a asigura moartea dureroasǎ şi prelungitǎ a oricui suficient de ignorant încât sǎ ia de bune afirmaţiile bisericii, şi, desigur, îl avem pe Mel Gibson. Toate acestea sunt nişte treburi groaznice de care lumea se poate lipsi... (mai ales de Mel Gibson)... şi nici una din acestea nu reprezintǎ aspectul pe care-l consider cel remarcabil când vine vorba de Bisericǎ.

Ce mǎ impresionezǎ pe mine vizavi de Biserica Catolicǎ este faptul cǎ deşi sunt un grup de bǎrbaţi virgini trecuţi de prima tinereţe şi îmbrǎcaţi în vrajitori, au reuşit cumva sǎ convingǎ lumea sǎ-i ia în serios când vine vorba de probleme politice internaţionale. E ca şi cum un grup de oameni ce cred cǎ Stǎpânul Inelelor este un documentar istoric ar primi propria lor ţarǎ şi ar fi responsabili de soarta a miliarde de oameni. Este ilar pânǎ la absurd sǎ vezi cum aceşti vrǎjitori ameţiţi, îmbrǎcaţi în tot felu de zorzoane şi care cred cǎ drumul spre viaţa veşnicǎ trece prin exploatarea morţii unui scamator evreu şomer, sunt luaţi în serios de cǎtre ţǎri veritabile. E ca şi cum piraţii ar primi un loc la ONU, deşi asta nu este atâta de absurd, dat fiind faptul cǎ piraţii nu sunt atâta de superstiţioşi.

Vaticanul este, în principiu, tot una cu Hogwarts. Îi treci pragul şi eşti instant teleportat câteva secole în trecut, fiind înconjurat de personaje îmbrǎcate în tot felul de robe şi pǎlarii dubioase, studiint materii pe care ştiinţa e tot mai aproape de a le dezminte pe zi ce trece. În mod ciudat, faptul cǎ cei din vârful conducerii Bisericii Catolice cred, sau cel puţin par sǎ creadǎ, în aceaste farmece nu reprezintǎ un impediment pentru deţinerea puterii politice, ba chiar pare sǎ fie sursa acesteia. Într-o erǎ în care ştiinţa ne îmbogǎţeşte viaţa zi de zi, dupǎ ce a luptat timp de secole cu religia, ai zice cǎ un adult îmbrǎcat în tot felul de costume, şi a cǎrei singurǎ pretenţie la faimǎ este o relaţie intimǎ cu un Snuffleupagus celest (şi temperamental), ar avea credibilitatea cât de cât ştirbitǎ. Este absolut fascinant cum de fapt se întâmplǎ exact opusul, şi mai ales când vezi cǎ de la credincioşi pânǎ la Associated Press, toţi îl iau în serios.

Doate domeniile ce ţin de proza fantasticǎ sunt susceptibile procesului de continuitate retroactivǎ, iar teologia nu este cu nimic mai diferitǎ. În 2007 Comisia Internationalǎ de Teologie Catolicǎ a fost presatǎ sǎ mute sufletele fetuşilor abortaţi din Pragul Iadului (Limbo) în fericirea eternǎ a Raiului. Transferul a milioane de bebeluşi morţi dintr-o dimensiune inexistentǎ în alta nu a fost o vrajǎ uşor de pus în practicǎ. Deşi avem puţine informaţii despre ce s-a întâmplat de fapt, sau numele celor implicaţi, presupun cǎ Biserica Catolicǎ, cu a sa apetenţǎ pentru costume, canistre fumigene şi catedrale gotice, a înţeles faptul cǎ un asemenea abracadabra interdimensional presupune efortul susţinut al unui grup de magi de prima mânǎ. Pentru a duce la bun sfârşit descântecul e posibil sǎ fi fost nevoie de sacrificarea unui unicorn, sau poate chiar de cel mai puternic farmec din toatǎ creştinǎtatea: linşarea unui evreu.

Oricum, se pare cǎ vraja n-a funcţionat pânǎ la capǎt, deoarece magnificul şi infailibilul Papǎ Dumbledore Benedict al XVI-lea ne poate spune doar cǎ bebeluşii morţi nu ajung în limbo, ci e probabil sǎ ajungǎ în paradis. (Totuşi, în mod straniu, biserica se opune în continuare avortului, deşi acum se pare cǎ acest procedeu reprezintǎ calea cea mai scurtǎ spre rai...)

Faptul cǎ scena politicǎ internaţionalǎ ia în serios un grup de bǎrbaţi ce îşi justificǎ dreptul la putere pretinzând cunoştinţe intime legate supranatural, deşi nu pot nici mǎcar scoate un iepure dintr-o pǎlǎrie, este un fapt uimitor. Ce mi se pare şi mai surprinzǎtor este faptul cǎ aceşti lideri catolici reuşesc sǎ adopte o minǎ serioasǎ în timp ce sunt îmbrǎcaţi mai flamboaiant decât s-ar permite la carnavalul de Mardi Gras, şi vorbesc depre credinţa lor în canibalizarea simbolicǎ a unui deţinut executat sau simularea înecului ca o condiţie esenţialǎ pentru viaţǎ veşnicǎ şi de asta sunt luaţi în serios cǎci altfel comunitatea internaţionalǎ le-ar oferi acelaşi respect ca unui pastor penticostal ce vorbeşte "în limbi" şi vindecǎ prin "punere mâinilor". Încurcate sunt cǎile minţii umane...

Tradus dupǎ blogpostul "My Favorite" de Jeremy Whitman

Valabil şi pentru BOR dacǎ reducem scara la cea naţionalǎ.

Galeria rusinii pontificale

Instituţia papalǎ a fost mereu un nucleu al imoralitǎţii, nu doar în zilele noastre, iar Benedict al XVI-lea, doar minţind, pǎleşte în faţa predecesorilor sǎi. Unul dintre primii papi, Sixtus al II-lea (432-440), a fost judecat de cǎtre ceilalţi preoţi pentru seducerea unei cǎlugǎriţe. A fost achitat dupǎ ce a citat cuvintele lui Hristos în apǎrarea sa: "Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra".

Sergiu al III-lea (904-911), numit de cǎtre cardinali "sclavul tuturor viciilor", a ajuns la putere asasinându-şi predecesorul. A avut un fiu împreunǎ cu amanta sa adolescentinǎ - prostituata Marozia, cu 30 ani mai tânǎrǎ ca el - iar fiul lor nelegitim a devenit şi el papǎ.

Ioan al XII-lea (955-964) a fost acuzat cǎ s-ar fi culcat cu cele douǎ surori ale sale şi a murit la 27 de ani, dupǎ ce soţul unei amante l-a prins în flagrant şi i-a crǎpat capul c-un ciocan.

Benedict al IX-lea (1032-1048) - numit "un mizerabil ce se înfruptǎ cu imoralitate" şi "un demon din iad deghizat în preot" - avea plǎcerea orgiilor cu tineri bǎieţi. Avea sǎ abdice, cuprins de remuşcǎri, şi sǎ se retragǎ într-o mǎnǎstire, ca apoi sǎ se rǎzgândeascǎ şi sǎ preia din nou puterea.

Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) este cunoscut pentru faptul cǎ a distrus localitatea Palestrina, mascrându-i populaţia, se culca cu femei cǎsǎtorite şi era renumit în toatǎ Roma pentru actele sale de pedofilie. Ba mai mult, a declarat cǎ sexul cu bǎieţei nu este un pǎcat.

Clement al VI-lea (1342-1352) a fost numit "un Dionisos ecleziastic" de cǎtre poetul Petrarca din cauza numeroaselor sale amante şi a gonoreei sale cronice. Când a murit, 50 de preoţi au oficiat slujba de maslu pentru odihna sufletului sǎu timp de 9 zile consecutiv, dar opinia publicǎ a cǎzut de acord cǎ nu e nici pe departe deajuns.

Sixtus al IV-lea (1472-1484), cel care a finanţat Capela Sixtinǎ, a rǎmas în istorie şi datoritǎ celor şase fii nelegitimi (dintre care unul cu propria sorǎ).

Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) l-a întrecut pe predecesorul sǎu, având mult mai mulţi fii nelegitimi, din care a recunoscut 8, şi a rǎmas în istorie ca întemeietorul Inchiziţiei. Pe patul de moarte a cerut sǎ i se aducǎ o doicǎ sǎ-l hrǎneascǎ cu lapte proaspǎt direct de la sân.

Rodrigo Borgia, cunoscut ca şi Alexandru al VI-lea (1492-1503) e cunoscut pentru orgiile pe care le-a organizat, în special unu din 1501, intitulat "Turnirul Curvelor", în care 50 de dansatoare se dezbrǎcau în jurul mesei la care se afla papa şi familia sa. Aceştia aruncau cu castane pe jos, femeile mişunând pe podea precum animalele, şi se ofereau premii pentru cel care se culca cu cele mai multe dintre ele. Un alt hobby al acestui papǎ era sǎ se uite la cai în timp ce împerecheau. A avut 7 copii nelegitimi şi numeroase amante.

Iulius al II-lea (1503-1513), numit şi "Il Papa Terribile", este cel care l-a angajat pe Michelangelo sǎ picteze tavanul Capelei Sixtine. De asemenea a fost primul papǎ care a contractat "boala francezǎ" (adicǎ sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut şǎ-şi arate piciarele pentru a fi sǎrutate de credincioşi, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.

Iulius al III-lea (1550-1555) s-a îndrǎgostit de un cerşetor de 17 ani, pe care l-a fǎcut cardinal, fapt ce a inspirat poezia "În cinstea sodomiei".

Astfel, toatǎ pedofilia (ca de altfel toatǎ imoralitatea) din rândurile preoţilor catolici este un ecou organic al istoriei acestei biserici.

Sursǎ: TheSmartSet

O şopare rapida cu Dawk & Ratzi

Pentru cǎ Dawkins şi Hitchens îl vor aresta pe Papǎ... aproximativ

Vor mai urma şi altele...

Internetul - cimitirul zeilor

Louis CK si Biserica Catolica

Mitul Sacrificiilor de Sange

O prietenǎ de-a mea mi-a relatat un fapt incredibil. Cineva a întrebat-o, în secolul 21, în România, ţarǎ nominal europeanǎ, dacǎ ştie faptul cǎ pasca (evreiascǎ) se face cu sânge uman [nu sunt sigur dacǎ a zis şi "creştin"]. Culmea este cǎ aceastǎ prietenǎ este evreicǎ, iar cel care punea întrebarea ştia asta. Trecând peste şocul iniţial, amestecat furie şi greaţǎ, începi sǎ-ţi pui problema cǎ a fi evreu în România este un handicap, iar alte discuţii avute cu ea mi-a confirmat faptul cǎ de multe ori se loveşte de diverse reacţii ciudate când lumea aflǎ de apartenenţa ei etnicǎ.

Ştiam cǎ existǎ mitul antisemit al sacrificiilor de sânge - în englezǎ "blood libel" -, însǎ nu credeam cǎ cineva în Europa mai poate crede aşa ceva, eventual prin unele ţǎri musulmane, gen Siria sau Iran, dar nu pe vechiul continent. M-am înşelat.

Mulţi ştiu cǎ existǎ în Tora (Pentateuh pt. creştini) un cod alimentar, unde se spunce ce animale sunt comestibile, şi cum trebuie preparate sǎ fie kosher. Ceea ce mulţi s-ar putea sǎ nu ştie este cǎ una din principalele prevederi ale acestui regulament este interdicţia consumului de sânge. Aşa cǎ nu numai sângele uman este interzis (prin porunca "Sǎ nu ucizi!") dar chiar şi sângele de animal, fie el şi gǎtit - ca de exemplu sângeretele. (Vezi Leviticul 17:12-13)

Este interesant faptul cǎ în afarǎ de o acuzaţie din Antichitate (~sec 1 e.n.), aceste acuzaţii cum cǎ evreii sacrificǎ copii şi le folosesc sângele în mod ritualic apar abia în secolul 12 în Evul Mediu Întunecat - acea perioadǎ în care Creştinismul trǎia la intensitate maximǎ în vestul Eurasiei. Iar de atunci au continuat pânǎ-n zilele de astǎzi, pierzând în ultima vreme din forţǎ în spaţiul european, cam materialist şi dezcreştinizat, însǎ gǎsind noi adepţi în sânul Orientului Mijlociu - zonǎ ce şi-a redescoperit în ultima vreme rǎdǎcinile religioase. Probabil ideologiile tribale favorizeazǎ xenofobia... cine ştie?

Culmea este cǎ deşi mitul acesta antisemit a fost rǎspândit cu ardoare de cǎtre creştinism, tocmai creştini au fost printre cei care au suferit din cauza unor acuze similare. În societatea romanǎ, unii credeau cǎ "sângele Domnului" din ritualul împǎrtǎşaniei este literalmente sânge (uman). Asta nemaivorbind de faptul cǎ Ginza Rba, numitǎ şi Cartea lui Adam, una din cǎrţile sfinte ale religiei Mandeene, menţioneazǎ un grup de creştini care "omoarǎ un copil evreu, îi iau sângele, îl gǎtesc în pâine şi o oferǎ drept hranǎ.". Oh, the irony!

De asemenea nu pot sǎ nu amintesc una din cele mai groaznice pogromuri pornite de la acuzaţii false similare, şi anume pogromul de la Kielce. Nu magnitudinea evenimentului este cea care provoacǎ groazǎ - deşi uciderea a 42 de evrei, 3 polonezi şi rǎnirea a încǎ 40 de persoane nu este un lucru mǎrunt - ci contextul. Evenimentul a avut loc la 4 iulie 1946, iar cei ucişi şi rǎniţi fǎceau parte din cei aproximativ 200 de supravieţuitori ai Holocaustului ce se întorseserǎ în Kielce. Deşi incidentul a fost alimentat de cǎtre forţele de ordine comuniste, meritǎ amintite reacţiile oficialilor romano-catolici (foarte asemǎnǎtoare cu retorica ortodoxǎ folositǎ recent la Chişinǎu). Deşi fusese rugat de comunitatea evreiascǎ sǎ-şi îndemne enoriaşii la calm, episcopul de Kielce a refuzat, motivând cǎ "interferenţa evreiascǎ în politicǎ insultǎ sensibilitǎţile naţionale ale polonezilor". Situaţia s-a repetat şi cu Episcopul de Lubin, iar când Papa Pius XII a fost rugat sǎ condamne pogromurile, acesta s-a spǎlat pe mâini spunând cǎ este dificilǎ comunicarea dincolo de Cortina de Fier.

Biserica Catolicǎ a repudiat existenţa unor ritualuri evreieşti de acest tip abia în 1960, destul de târziu, în condiţiile în care sultanul otoman Suleiman Magnificul fǎcuse acelaşi lucru în 1553/1554. Totuşi trebuie menţionat faptul cǎ papalitatea s-a opus - fǎrǎ prea mare eficienţǎ - cultului ce venera copii-victime ca un fel de martiri creştini - în realitate nişte victeme ale unor crime ordinare - şi papa Inocenţiu IV a criticat, în 1247, clerul catolic ce alimenta acest mit. De exemplu, cultul lui Andreas Oxner, considerat victimǎ a evreilor, a fost încurajat de unii prelaţi catolici, sub pretextul cǎ nu s-a dovedit cǎ acesta nu a fost victima unui sacrificiu ritualic.

Vezi şi: Blood Libel against the Jews

Darwin si primul om pe Capela Sixtina

By popular demand (godless1859 aici) - click pentru a mǎri:

(Dacǎ mai aveţi idei de genul ǎsta, lǎsaţi comentariu)

Scandalul sexual din Dealul Mitropoliei

Scandalul:

Ieri, cotidianul Libertatea, fǎcea o dezvǎluire senzaţionalǎ, în stilu-i cararcteristic: "Teoctist, sex cu un bărbat la Mitropolie"

Un nou scandal zguduie Biserica Ortodoxa Romana din temelii: unul dintre cei mai apreciati preoţi de la Mitropolie, Preacuviosul Ieromonah Teoctist Nichitean (25 de ani), a fost filmat făcând sex cu un bărbat, în căminul Arhiepiscopiei Bucureştilor, situat în Dealul Mitropoliei.

Imaginile, cu adevărat şocante, ni-l dezvăluie pe tânărul părinte Teoctist făcând sex, pe muzică populară şi pe manele, cu iubitul lui (căruia o să-i spunem Dan), în chilia sa de pe intrarea Patriarhiei numărul 1. Filmarea a fost făcută în luna august, la scurt timp după ce Libertatea a dezvăluit orgiile homosexuale de la Mânăstirea Căldăruşani.

Azi, ştirea a fost deja preluatǎ de principalele canale mass-media:


Rǎspunsul:

Tot ieri, Patriarhia a dat un comunicat de presǎ pentru a-şi exprima pǎrerea vizavi de scandalul amintit. Docuementul este interesant, deoarece se este o dovadǎ în plus cǎ toate criticile aduse instituţiei bisericeşti sunt justificate.

Tonul este unul tipic mioritic, al mǎrlanului prins cu mâţa-n sac, care urlǎ "Ba p-a mǎ-tii!", încercând sǎ denigreze pe cei care l-au deconspirat. Comunicatul, condimentat cu un pic de xenofobie - "considerăm că aceste trusturi de presă, adesea conduse din străinătate, nu informează opinia publică românească în mod corect" - seamǎnǎ cu cele emise de la Vatican, în care orice, dar ORICE, este vina lumii seculare şi pluraliste - "Din cauza secularizării şi a migraţiei, numărul vocaţiilor monahale a scăzut îngrijorător în ultimii ani";"Mai precizăm că, într-o societate preocupată de câştig material imediat şi cu orice preţ (şantaj şi presiuni de tot felul), în care nu mai contează mult valorile spirituale". Aceastǎ lipsǎ de responsabilitate, şi de coloanǎ vertebralǎ, dezvǎluiedin nou caracterul ipocrit al instituţiilor religioase, care ziua criticǎ minoritǎţile sexuale, justificând atitudini homofobe în rândul populaţiei, iar noapte poposesc în "pat cu Diavolul" - caracter ce contrasteazǎ puternic cu propria lor imagine despre sine, aceea cum cǎ "clerul ortodox aduce cea mai mare contribuţie cultural-spirituală şi social-filantropică la viaţa comunităţii locale". Şi ca sǎ fie tabloul complet, Patriarhia n-a ratat ocazia sǎ-şi justifice iar privilegiile fiscale printrun apel la majoritatea creştin-ortodoxǎ a ţǎrii, ignorând faptul cǎ şi minoritǎţile au drepturi.


Presimt cǎ nu e ultimul scandal sexual din BOR, la fel cum nici alea cu preoţi romano-catolici nu par sǎ se termine, aşa cǎ cele douǎ biserici-surori mai au un motiv s-o ia pe calea ecumenismului, dat fiind scandalurile sexuale în care sunt implicate. Sugerez chiar o nouǎ campanie ecumenicǎ: Nici o Muie fǎrǎ Tǎmâie!

Papa Ratzi, misiune: Africa

Sǎ analizǎm cuvintele Întâiului Vrǎjitor al Lumii (Sursǎ - Hotnews):

Papa Benedict al XVI-lea: Materialismul si fundamentalismul religios, principalele pericole care ameninta Africa

E bine. A nimerit una - "fundamentalismul religios". Problema e cǎ ţine de ograda lui.

Materialismul si fundamentalismul religios reprezinta cele doua principale "stari patologice periculoase" care ameninta Africa, a declarat duminica Papa Benedict al XVI-lea, la messa de deschidere a sinodului pentru Africa, in fata a peste 200 de episcopi de pe continent, relateaza AFP.

"Africa reprezinta un imens plaman spiritual pentru o umanitate care se confrunta cu o criza de credinta si de speranta", dar acest "plaman" este atacat de doua "stari patologice periculoase", a afirmat Papa.

Pt alte exemple de spiritualitate pe continentul negru, vezi threadul "Africa" pe Forumul Ateilor

In primul rand, este vorba despre "materialism, combinat cu gandirea relativista si nihilista", care, potrivit lui, a fost exportat aici de civilizatia occidentala. Din acest punct de vedere, a continuat Benedict al XV-lea, "colonialismul, incheiat pe plan politic, nu a fost inca desavarasit".

Evident, discreditarea prin asociere... colonialism=ateism, materialism, nihilism. Nenea Ratzi uitǎ cine erau primii care aterizau in viitoarele posesiuni coloniale.... yep... misionarii. Vezi şi postul: "Prizonieri ai unui Zeu Alb"

Al doilea "virus", crede Sfantul Parinte, este "fundamentalismul religios" .

De acord. Sǎ-şi facǎ autocritica şi sa îşi dea demisia.

Papa, care a efectuat un turneu in Camerun si in Angola in martie, provocand o polemica legata de SIDA si folosirea prezervativelor, a pledat si pentru institutia casatoriei.

Observaţi cât de inofensivǎ pare acţiunea lui Ratzi? Papa n-a provocat numai polemica, ci şi mii de morţi inutile prin sfaturile sale criminale.

"Africa ar putea sa-si gaseasca resurse imense daca acorda prioritate familiei, fondata pe casatorie", a subliniat el.

Eu aş zice "dacǎ acordǎ prioritate educaţiei", şi nu aia religioasǎ, ci cea raţionalǎ. Iatǎ totuşi ce poate face (auto)educaţia:

http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/8257153.stm