Șamanism de Wall Street

There is in the world today a great and mysterious force that shapes the fortunes of millions of people. It is called the stock market. There are people who claim to have special insights into this force. They are called stock analysts. Most of them have often been wrong about the market’s future behavior, and many of them have been wrong most of the time. In fact, it’s not clear that their advice is worth anything at all. Reputable economists have argued that you’re better off picking stocks randomly than seeking guidance from stock analysts; either way it’s the blind leading the blind, but in one case you don’t have to pay a commission.

Nonetheless, stock analysis is a profitable line of work, even for some manifestly inept practitioners. Why? Because whenever people sense the presence of a puzzling and momentous force, they want to believe there is a way to comprehend it. If you can convince them that you’re the key to comprehension, you can reach great stature. [...]

The term most often applied to these [...] experts is “shaman.”

The Evolution of God, de Robert Wright

Trei cazuri de antisemitism

Arderea evreilor 

O ultimă postare cu citate din cartea cu mongoli, de data asta despre antisemitismul din Europa. Primul fragment se referă la anul 1240, și la reacția față de invazia mongolă:

Because of “the enormous wickedness of the Jews,” the Christians accused them of bringing the wrath of the Mongols on innocent Christians. According to [the Benedictine monk Matthew] Paris’s highly unlikely report, the European Jewish leaders “assembled on a general summons in a secret place.” The “wisest and most influential amongst them” spoke, explaining that their “brethren of the tribes of Israel, who were formerly shut up, have gone forth to bring the whole world to subjection to them and to us. And the more severe and the more lasting that our former suffering has been, the greater will be the glory that will ensue to us.” The speaker supposedly wanted the other Jews to greet the Mongols “with valuable gifts, and receive them with the highest honour: they are in need of corn, wine, and arms.” Accordingly, the Jews collected “all the swords, daggers, and armour, they could find for sale anywhere, and, in order to conceal their treachery, securely, stowed them away in casks.” With no better explanation forthcoming, the Christians accepted this story as proof of “the hidden treachery and extraordinary deceit of the Jews.” They were therefore at once handed over to the executioners, to be either consigned to perpetual imprisonment, or to be slain with their own swords. No matter how absurd the details and no matter the lack of evidence, the stories evoked terribly real and disastrous consequences across Europe. Unable to defeat the Mongols, their enemy menacing the boundaries of their civilization, the Europeans could defeat the Jews, their imagined enemies at home. In one city after another from York to Rome, angry Christian crowds attacked the Jewish quarters of their cities. The Christians attempted to punish the Jews with the same treatment that they had heard the Mongols had used in their campaigns. The Christians set fire to Jewish homes and massacred the residents. Those Jews who managed to escape the cities fled from place to place in search of refuge, but in almost all communities, they found more persecution. To clearly identify which refugees were Jewish refugees and to prevent their entering new Christian communities, the church ordered that Jews had to wear distinctive clothes and emblems to mark them for all to see.

O nouă reacție, un secol mai târziu, de data asta la celebra epidemie de ciumă bubonică:

Frightened people everywhere blamed foreigners for bringing the disease, further threatening international commerce. In Europe, the Christians once again turned on the Jews, who had a close association with commerce and with the east, from whence the plague came. Some Jews were shut up in their homes and burned; others were taken out and tortured on the rack until they confessed their crimes. Despite a papal bull from Pope Clement VI in July 1348 protecting the Jews and ordering the Christians to stop their persecutions, the campaign against them escalated. On Valentine’s Day in 1349, the authorities of Strasbourg herded two thousand Jews to the Jewish cemetery outside of the city to begin a mass burning. Some Jews were allowed to save themselves by confessing their crimes and converting to Christianity, and some children were forcefully converted. More than a thousand perished over the six days that it took to burn them all, and the city outlawed the presence of any Jew in the city. City after city picked up the practice of publicly burning Jews to thwart the epidemic. According to the boasts of one chronicler, between November 1348 and September 1349, all the Jews between Cologne and Austria had been burned. In the Christian parts of Spain, the people initiated similar persecutions against the resident Muslim minority, driving many of them to seek refuge in Granada and Morocco.

Și un al treilea fragment, despre secolul 19, conținând o mostră a tradiționalului antisemitism tradus în limbaj „științific”:

In the search for a more directly historical explanation for why these children bore Asian physical characteristics, scientists found a precise biological connection by looking back at the Mongol invasions of Europe in the thirteenth century. According to their new explanation, through the ages, marauding tribes of Huns, Avars, and Mongols had left their genetic impact on Europe when they supposedly raped the white women. The descendants of these genes occasionally erupted in the modern era, when apparently “normal” European women gave birth to a child that was a throwback to the Mongols.[...] According to this theory, the Occidental Mongols bore responsibility not merely for retardation but for much of the crime and feeblemindedness found in the West. According to this theory, Jews, in particular, sustained much of the Mongol influence because they had interbred with Khazars and other steppe tribes, and then brought that degraded genetic influence with them throughout Europe.

Dezbateri religioase la curtea marelui han mongol Mongke

Încă un fragment interesant din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford, despre religie la mongoli, europeni și arabi. Deși unele detalii din fragment sunt contestate, povestea per ansamblu, este în continuare revelatoare. Din motive obiective, spre deosebire de postarea anterioară, aici nu am mai tradus textul:

Near the end of 1253, the Year of the Ox, William of Rubruck, a Franciscan monk, came to the Mongol court as an envoy from the French king.[...] Despite the common religion, Rubruck greatly resented the Assyrian, Armenian, and Orthodox Christians at the Mongol court. Since he considered all non-Catholics to be heretics, he contemptuously designated the Mongol congregants of the Assyrian Church as Nestorians in reference to Nestorius, the fifth-century Patriarch of Constantinople who was condemned as a heretic by the Council of Ephesus in 431. [...] Even when they admitted to being Christians, Mongols did not consider their religion as their primary identification. As one of the Mongol generals who was a follower of Christianity explained, he was no Christian—he was a Mongol.

After making the French envoy wait for many months, Mongke [Khan] finally received him officially in court on May 24, 1254. Rubruck informed the officials that he knew the word of God and had come to spread it. In front of the assembled representatives of the various religions, the khan asked Rubruck to explain to them the word of God. Rubruck stumbled over a few phrases and stressed the importance to Christians of the commandment to love God, whereupon one of the Muslim clerics asked him incredulously, “Is there any man who does not love God?” 

Rubruck responded, “Those who do not keep His commandments, do not love Him.” Another cleric then asked Rubruck, “Have you been in heaven that you know the commandments of God?” He seized upon the implication of what Rubruck was saying to them about God’s commandments and challenged him directly: “By this you mean that Mongke Khan does not observe God’s commandments?”

The discussion continued for some time, and according to Rubruck’s own account, it was obvious that he did not fare well in the sometimes acrimonious arguments. He was unaccustomed to debating with people who did not share his basic assumptions of Catholic Christianity. Evidently, Mongke Khan recognized the problems he was having and suggested that all the scholars present take time to write out their thoughts more clearly and then return for a fuller discussion and debate of the issues.

The Mongols loved competitions of all sorts, and they organized debates among rival religions the same way they organized wrestling matches. It began on a specific date with a panel of judges to oversee it. In this case Mongke Khan ordered them to debate before three judges: a Christian, a Muslim, and a Buddhist. A large audience assembled to watch the affair, which began with great seriousness and formality. An official lay down the strict rules by which Mongke wanted the debate to proceed: on pain of death “no one shall dare to speak words of contention.”

Rubruck and the other Christians joined together in one team with the Muslims in an effort to refute the Buddhist doctrines. As these men gathered together in all their robes and regalia in the tents on the dusty plains of Mongolia, they were doing something that no other set of scholars or theologians had ever done in history. It is doubtful that representatives of so many types of Christianity had come to a single meeting, and certainly they had not debated, as equals, with representatives of the various Muslim and Buddhist faiths. The religious scholars had to compete on the basis of their beliefs and ideas, using no weapons or the authority of any ruler or army behind them. They could use only words and logic to test the ability of their ideas to persuade.[...]

Their debate ranged back and forth over the topics of evil versus good, God’s nature, what happens to the souls of animals, the existence of reincarnation, and whether God had created evil. As they debated, the clerics formed shifting coalitions among the various religions according  to the topic. Between each round of wrestling, Mongol athletes would drink fermented mare’s milk; in keeping with that tradition, after each round of the debate, the learned men paused to drink deeply in preparation for the next match.

No side seemed to convince the other of anything. Finally, as the effects of the alcohol became stronger, the Christians gave up trying to persuade anyone with logical arguments, and resorted to singing. The Muslims, who did not sing, responded by loudly reciting the Koran in an effort to drown out the Christians, and the Buddhists retreated into silent meditation. At the end of the debate, unable to convert or kill one another, they concluded the way most Mongol celebrations concluded, with everyone simply too drunk to continue.

While the clerics debated at Karakorum, their religious brethren were hacking at each other and burning one another alive in other parts of the world outside the Mongol Empire. At almost the same time of Rubruck’s debate in Mongolia, his sponsor, King Louis IX, was busy rounding up all Talmudic texts and other books of the Jews. The devout king had the Hebrew manuscripts heaped into great piles and set afire. During Rubruck’s absence from France, his fellow countrymen burned some twelve thousand handwritten and illuminated Jewish books. For these and other great services to the furtherance of the Gospel of Jesus Christ, his church canonized him as Saint Louis, thereby making him a figure of veneration that good Christians could emulate and to whom they could pray as an intermediary between humans and God.

During the same time in both the Muslim and Christian kingdoms, the rulers made religious intolerance an official policy of the state. Frustrated in the attempts to conquer the Holy Land or to expand into eastern Europe, the Catholic Church moved into a phase of growing intolerance for religious variation at home. In 1255 the church sanctioned the torturing of people suspected of heretical beliefs, and priests, mostly Dominicans, began traveling from city to city to find and torture suspects. Until this time civil authorities used torture to interrogate suspected criminals, traitors, and war prisoners, but priests did not inflict torture for religious purposes.

China mongolă vs. Europa creștină

Un fragment de interes din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford:

„Pentru a obține mai departe sprijinul populației, mongolii au îmblânzit asprul cod penal al dinastiei Sung. Mongolii au redus cu aproape jumătate numărul infracțiunilor din China pedepsite prin execuție - de la 233 la 135. Kublai Khan arareori permitea utilizarea pedepsei capitale chiar și pentru infracțiunile rămase. Arhivele execuțiilor s-au păstrat până astăzi pentru aproape toți cei 34 de ani din domnia sa, mai puțin patru din aceștia. Cele mai multe, adică 278 de execuții, au avut loc în 1283. Cele mai puține, în 1263, și anume 7 execuții, dar este posibil ca motivul pentru care lipsesc patru ani din arhivă să fie pentru că nu au fost execuții deloc în acei ani. Per total, au fost executați mai puțin de 2500 de delincvenți în peste trei decenii de domnie a lui Kublai. Rata anuală a acestuia era semnificativ mai mică decât numărul execuțiilor din țări moderne precum China sau Statele Unite.

În general, a introdus un sistem de legi și pedepse mai coerent și mult mai bând și uman decât cel al dinastiei Sung. Unde era mai practic, a înlocuit pedeapsa fizică cu amenzi, și a implementat proceduri pentru amnistierea delincvenților care dovedeau regret pentru faptele lor. Într-un mod similar, autoritățile mongole au căutat să elimine tortura, sau măcar să-i limiteze puternic utilizarea. Legea mongolă specifica faptul că înainte ca tortura să poată fi utilizată pentru a obține o mărturisire, oficialii trebuiau să aibă deja dovezi concrete, nu doar suspiciuni, cum că acea persoană a comis o anumită infracțiune. Codul de legi din 1291 al mongolilor menționa că oficialii trenuie „să folosească întâi rațiunea pentru a analiza și emite presupuneri, și să nu recurgă imediat la tortură.” Prin comparație, în aceeași perioadă în care mongolii impuneau limitări în utilizarea torturii, atât statul, cât și biserica din Europa emiteau legi ce extindeau utilizarea acesteia pentru o gamă și mai mare de fărădelegi, asta fără a fi nevoie de vreo dovadă. Spre deosebire de multiplele forme însângerate de tortură, precum întinderea pe patul de tortură, zdrobirea cu roata, trasul în țeapă, sau diverse metode de ardere ale victimelor în alte țări, mongolii au limitat tortura la bătaia cu parul.”

Fantezii diverse în istoria ungară

Dacă tot vorbirăm recent de tromboane istorice românești, uite că nici istoriografia maghiară nu e mai prejos. Citez din cartea „Ungurii” de Paul Lendvai:

Una dintre moştenirile din timpul lui „Ladislau Cumanul” [1272-1290] este „noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kézai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moştenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic şi mai ales psihologic. [...] [P]lăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Kézai îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoş al regilor creştini. Din izvoare pe care le-a găsit „peste tot în Italia, Franţa şi Germania”, clericul curtean [...] a înjghebat imaginea istorică evident aşa cum era dorită. Grămăticul Curţii ne serveşte surprinzătoarea teorie a unui „dublu descălecat": cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul şi acelaşi popor, numit atunci huni, astăzi unguri. [...] În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată. Acest „fantast inventiv”, observă Jenő Szűcs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar „morală” pentru „dreptul istoric” al maghiarilor asupra bazinului carpatic [...].

Publicistul austro-ungar Ladislaus Rosdy a evocat într-un eseu despre Ungaria această îngrijorătoare influenţă pe termen lung a ficţiunii istorice devenite curând bun obştesc:

«De aceea, nu există în această lungă perioadă nici un ungur — lăsând la o parte o minoritate de fiecare dată cu înclinaţii spre critică şi istoriceşte deosebit de cultivată — care să nu fie convins de saga despre huni certificabil falsificată a maestrului Kézai; şi chiar dintre poeţii maghiari ai secolului al XX-lea, de altfel atât de sensibili, nu puţini se declară mândri de această tradiţie, care însă în realitate nu este altceva decât o expresie a sentimentului de superioritate amestecat cu resemnare al „ultimului nomad”.»

Teoria despre „dublul descălecat” a fost izvorul la care vreme îndelungată s-au adăpat după pofta inimii istorici, oameni de ştiinţă şi politicieni naţionali. Caracterul romantic şi eroic al legendelor despre huni ale lui „Anonymus” şi mai ales ale lui Kézai au exercitat asupra generaţiilor de politicieni şi scriitori o atracţie de-a dreptul irezistibilă.[...] - pag. 68-69

Nu ştiu dacă Schlegel a auzit de „genial-maniacul” istoric contemporan István Horvát (1784-1846) sau dacă l-a cunoscut, dar creaţia mitologico-istorică a lui Horvát a întrecut de departe chiar şi fantezia cronicarilor medievali. Cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit în paradis ungureşte. Că Homer şi Hercule au fost, de fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înţelegea de la sine. Ungurii străvechi — spunea el — erau atât de uriaşi, încât li se spunea „giganţi” şi „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb. Şi exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea”. [...] Deși Horvát a rămas o excepţie bizară în istoriografia ungara, asemenea invocări-descântec ale trecutului glorios şi sublinierea permanentă a superiorităţii politico-culturale a maghiarilor faţă de celelalte grupuri etnice au ocazionat o îngrijorătoare supralicitare a conştiinţei lor naţionale.

Când citeşti discursurile oamenilor politici unguri de prim-plan sau articolele de fond şi lucrările de istorie elaborate în perioada de dupa pactul dualist unele fraze îţi amintesc de felul în care Paul Valéry avertiza asupra pericolului himerelor întreţinute de istorie:

«Istoria este produsul cei mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase, [...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există nimic care să nu poată fi documentat cu ea.» - pag. 316-317

Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)

Evanghelia din Spațiul Cosmic

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:

Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”

Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””

- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"

Comunismul, religie politică - un video ș-un text

A apărut cartea „Despre comunism, destinul unei religii politice” de Vladimir Tismăneanu. Sună foarte interesant și abia aștept s-o cumpăr și s-o citesc. Promit și o recenzie când se va întâmpla asta. Până atunci, vă las cu discursul autorului de la lansarea cărții și fragmentele interesante dintr-un articol relevant:

"Joi, pe 16 iunie [2010], a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean.[...]

Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „religii seculare“ si de „mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.

Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.

Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului. Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.[...]

Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). [...]

Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.

Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.[...]"

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Comunități Imaginate - alte citate

Iată câteva citate suplimentare din cartea lui Benedict Anderson ce mi-au atras atenția:

[T]he opening of the letter written by the Persian traveller 'Rica' to his friend 'Ibben' from Paris in '1712':

The Pope is the chief of the Christians; he is an ancient idol, worshipped now from habit. Once he was formidable even to princes, for he would depose them as easily as our magnificent sultans depose the kings of Iremetia or Georgia. But nobody fears him any longer. He claims to be the successor of one of the earliest Christians, called Saint Peter, and it is certainly a rich succession, for his treasure is immense and he has a great country under his control.

- pag. 12

In 1868, the administration of the cultivated magnate Count Gyula Andrassy enacted a Nationalities Law which gave the non-Magyar minorities 'every right they had ever claimed or could have claimed - short of turning Hungary into a federation.' But [Kálman] Tisza's accession to the premiership in 1875 opened an era in which the reactionary gentry successfully reconstituted their position, relatively free from Viennese interference.[...] Thus 'the magnates held their entailed estates; the gentry held their entailed jobs.' Such was the social basis for a pitiless policy of enforced Magyarization which after 1875 made the Nationalities Law a dead letter. - pag. 60

Lajos Mocsáry (1826-1916) had in 1874 established a small Independence Party in the Hungarian parliament to fight for Kossuth's ideas, particularly on the minorities question. His speeches denouncing Tisza's blatant violations of the 1868 Nationalities Law led first to his physical extrusion from parliament and then expulsion from his own party. In 1888, he was returned to parliament from a wholly Romanian constituency and became largely a political outcast. - pag. 65

'Saint' Stephen (r. 1001-1038) might admonish his successor that:

„The utility of foreigners and guests is so great that they can be given a place of sixth importance among the royal ornaments.... For, as the guests come from various regions and provinces, they bring with them various languages and customs, various knowledges and arms. All these adorn the royal court, heighten its splendour, and terrify the haughtiness of foreign powers. For a country unified in language and customs is fragile and weak...”

But such words would not in the least prevent his subsequent apotheosis as the First King of Hungary. - pag. 62

Notă: (numerotarea paginii este în funcție de varianta pdf ce se găsește online)

Comunități Imaginate - recenzia bezbojnicului

S-a purtat recent pe Facebook o întreagă discuție despre naționalism, și dacă este acesta o „religie seculară”. Având în vedere frecventa coabitare a naționalismului cu religia, dar și a unor similitudini structurale dintre acestea, mi se pare de bun simț ca acest -ism să devină un subiect de interes pentru atei. Chiar și fără aceste similitudini, cred că e bine ca un subiect atâta de ubicuu, chiar și în era mult trâmbițatului „post-naționalism” (yeah right), să fie disecat și studiat în amănunt.

Definiția cea mai incitantă pe care am găsit-o pentru naționalism este cea dată de Benedict Anderson, în cartea sa „Imagined Communities - Reflections on the Origin and Spread of Nationalism” și anume aceeea că „o comunitate politică imaginată”, adică un construct social. Anderson trece în revistă premisele apariției naționalismului, modificările survenite în societățile europene ce au făcut trecerea de la monarhiile de drept divin al evul mediu la statele ce-și trăgeau legitimitatea de la voința „națiunii” precum și motivul pentru care statele (și implicit națiunile) post-coloniale sunt așa cum sunt.

Nu v-ați întrebat de ce este Indonezia o „națiune” deși e multi-etnică, și într-o oarecare măsură, multiconfesională? De ce imperiul colonial hispano-american s-a fragmentat în „națiunile” pe care le vedem astăzi (și care pentru mulți nu prea se diferențiază una de alta)? De ce Regatul Unit nu s-a rupt în „națiunile” constituente (cea engleză, cea galeză și cea scoțiană) dar Indochina Franceză nu mai există, în locul ei fiind Vietnam, Laos și Cambodgia?

Deși cartea nu este o privire exhaustivă asupra fenomenului numit „naționalism”, optica nefiind cea obișnuită, puternic eurocentrică, găsesc că este o perspectivă interesantă și un ferment pentru reconsiderarea ideii de națiune și, deci, a expresiilor de tip „noi românii”.

Citate:

In due course, discovery and conquest also caused a revolution in European ideas about language. From the earliest days, Portuguese, Dutch, and Spanish seamen, missionaries, merchants and soldiers had, for practical reasons - navigation, conversion, commerce and war - gathered word-lists of non-European languages to be assembled in simple lexicons. But it was only in the later eighteenth century that the scientific comparative study of languages really got under way. Out of the English conquest of Bengal came William Jones's pioneering investigations of Sanskrit (1786), which led to a growing realization that Indie civilization was far older than that of Greece or Judaea. Out of Napoleon's Egyptian expedition came Jean Champollion's decipherment of hieroglyphics (1835), which plural-ized that extra- European antiquity. Advances in Semitics undermined the idea that Hebrew was either uniquely ancient or of divine provenance. Once again, genealogies were being conceived which could only be accommodated by homogeneous, empty time. 'Language became less of a continuity between an outside power and the human speaker than an internal field created and accomplished by language users among themselves. Out of these discoveries came philology, with its studies of comparative grammar, classification of languages into families, and reconstructions by scientific reasoning of 'proto-languages' out of oblivion. As Hobsbawm rightly observes, here was 'the first science which regarded evolution as its very core.'

From this point on the old sacred languages - Latin, Greek, and Hebrew - were forced to mingle on equal ontological footing with a motley plebeian crowd of vernacular rivals, in a movement which complemented their earlier demotion in the market-place by print-capitalism. If all languages now shared a common (intra-)mundane status, then all were in principle equally worthy of study and admiration. But by who? Logically, since now none belonged to God, by their new owners: each language's native speakers-and readers. - pag. 43

If the manner of a man's dying usually seems arbitrary, his mortality is inescapable. [...] The great merit of traditional religious world-views (which naturally must be distinguished from their role in the legitimation of specific systems of domination and exploitation) has been their concern with man-in-thecosmos, man as species being, and the contingency of life. The extraordinary survival over thousands of years of Buddhism, Christianity or Islam in dozens of different social formations attests to their imaginative response to the overwhelming burden of human suffering — disease, mutilation, grief, age, and death. Why was I born blind? Why is my best friend paralysed? Why is my daughter retarded? The religions attempt to explain. The great weakness of all evolutionary/progressive styles of thought, not excluding Marxism, is that such questions are answered with impatient silence.

I bring up these perhaps simpleminded observations primarily because in Western Europe the eighteenth century marks not only the dawn of the age of nationalism but the dusk of religious modes of thought. The century of the Enlightenment, of rationalist secularism, brought with it its own modern darkness. With the ebbing of religious belief, the suffering which belief in part composed did not disappear. Disintegration of paradise: nothing makes fatality more arbitrary. Absurdity of salvation: nothing makes another style of continuity more necessary. What then was required was a secular transformation of fatality into continuity, contingency into meaning. As we shall see, few things were (are) better suited to this end than an idea of nation. If nation-states are widely conceded to be 'new' and 'historical,' the nations to which they give political expression always loom out of an immemorial past, and, still more important, glide into a limitless future. It is the magic of nationalism, to turn chance into destiny. - pag. 9-10

Religie și stat în islam - recenzia bezbojnicului

O carte bună terminată prost. „Religie și stat în Islam” de Paul Brusanowski este, pe scurt, e o istorie a orientului mijlociu, creuzetul în care s-a format și reformat islamul. Cartea e excelentă nu doar pentru cei care vor să înțeleagă istoria „mohamedanismului”, ci pentru cei care susțin sau contestă ideea că islamul este inerent teocratic.

Opera lui Brusanowski - doctor teolog și conferentiar la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu - parcurge practic perioada de la apariția islamului până la anul 1945, trecând prin toate schismele, sectele, curentele de idei și școlile juridice apărute între Egipt și Arghanistan, într-un limbaj accesibil, zic eu, pentru cititorul obișnuit. O istorie bazată pe instituții - califatul, sultanatul, ulemalele, etc. -, contextul apariției lor, prerogativele lor și relațiile dintre ele.

Din istoria mai recentă a zonei, am aflat, printre altele, cum au ajuns clericii iranieni atâta de puternici încât să reușească să acapareze revoluția din 1979, cum s-a închegat statul Liban dintr-o provincie autonomă a creștinilor din imperiul otoman sau de ce alawiții și sunniții au, sau au avut, un rol dominant în Siria, respectiv Irak, deși au fost (și sunt) minorități.

Și totuși am o nemulțumire, una mare. Sfârșitul este ciudat: ultimul subcapitol tratează (relativ rapid) istoria evreilor până la războiul de independență israelian, iar penultimul subcapitol termină istoria islamică la punctul 1945. Concluzie ioc, doar un final în coadă de pește, ce, sper eu, va fi revizuit sau continuat printr-o nouă carte. Până atunci însă, un citat ce poate fi luat ca și o concluzie de facto a autorului:

„Unul din clişeele cele mai des întâlnite în lumea occidentală, referitor la Orientul Apropiat, este acela că, spre deosebire de societatea creştină, în cea islamică există o unitate între religie şi politică. Aserţiunea corespunde doar parţial adevărului, clişeul datorându-se faptului că occidentalii sunt prea puţin informaţi cu privire la istoria şi realităţile actuale din lumea islamică. Desigur, dreptul islamic - şaria - cuprinde norme privitoare la relaţiile musulmanului cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest punct de vedere, şaria constituie, în viziunea islamică, norma juridică ideală, conform căreia ar trebui să fie organizată societatea. Totuşi, normele şariei reglementează doar sfera religioasă (adică ceea ce numesc arabii din), relaţiile interumane fiind parte integrantă din aceasta (având deci caracter sacru). în schimb, şaria nu reglementează sfera politicului (adică ceea ce numesc arabii siyasa) şi nici modul „guvernării" (davla) sau al „exercitării puterii" (sultaniya). Cu alte cuvinte, şaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă şi de către cine, sau, cel puţin, cine ar fi dator să implementeze normele religioase şi sociale în cadrul instituţiei statale, care există în realitate, dar nu este menţionată în nici un chip de normele dreptului islamic. Această lacună importantă a şariei a creat numeroase dileme, dispute şi neînţelegeri de-a lungul Întregii istorii a lumii musulmane.” - pag. 276

Bezbojnic - originea numelui

Bezbojnicul e un nume destul de greu de reținut și de pronunțat. Nu prea sună românesc. Au fost unii care au căutat blogul scriind bejbojnicul, unii l-au pronunțat bezboinicul sau bezboznicul; mai fost alții care au crezut că-s basarabean și veți vedea imediat de ce. Și știu că unii sunt curioși de originea acestui nume așa că iată explicația.

Bezbojnic, în diverse limbi slave, înseamnă „[om] fără dumnezeu”, ateu, godless mai pă ingliș. Cuvântul e compus din 3 părți:

„bez-” înseamnă „fără...”. Cică există ca și cuvânt și în limba română, cu aproximativ același sens: „în afară de...”, regăsindu-se, potrivit DEX, și într-o expresie obscură, pe care eu n-am auzit-o vreodată „bez Vlașca și Teleorman”. De asemenea se mai întâlnește în cuvinte compuse de origine slavă, precum „bezmetic” - „[stup] fără matcă”, „bazaconie” - „fără lege, ne-legiuire” sau „bâzdâganie” - „fără suflet” (de la „dihanie” - „spirit, suflet”)

„bog” se traduce ca „(dumne)zeu”. În limba română se găsește în expresia „bogdaproste” - „Domnul să-i ierte (pe morții tăi)” sau în numele Bogdan - „darul lui Dumnezeu” (sinonim cu grecescul Teodor/Tudor sau numele de origine evreiască Matei, Nathaniel sau Ionathan). Mai apropiat ca formă de bezbojnic este în expresia rusească „Boje moi!” - exclamație tradusă aproximativ ca „Dumnezeule!”

„-nic” este un sufix adjectival, tot de origine slavă. Îl regăsim și-n limba română, în cuvinte precum „harnic”, „rodnic”, „falnic”, „fățarnic”, etc

Având în vedere originea străină, merită explicată și motivul pentru care mi-am denumit blogul în acest mod. Ei bine, înaintea de Dawkins și noii atei, cam singura literatură antiteistă pe plaiurile mioritice erau cărțile de propagandă comuniste, traduse din rusă prin anii '60 - '70. Aveam două astfel de cărți în casă „Biblia pentru credincioși și necredincioși” și „Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele”, ambele scrise de un anumit Emilian Iarolavski. care Iaroslavski era șef peste propaganda antireligioasă în URSS, în perioada interbelică - înainte ca Stalin să o lase mai moale, pe motiv că Biserica Ortodoxă era bună la însuflețit soldatul rus ce lupta întru apărarea Patriei de fasciști - , și care, printre altele, edita o revistă numită „Bezbozhnik” (pe rusă „Безбожник”, vezi imaginea de mai sus) care încerca să ridiculizeze religiile tradiționale pentru a putea fi substituite de noua religie numită Comunism. În orice caz, ce vroiam să spun, în termeni hipsterieni, este că citeam cărți antireligioase înainte să fie mainstream, și deși trebuiau filtrate părțile de propagandă pro-comuniste, gen „lupta de clasă”, „URSS iz dă best” și alte asemenea bazaconii, cărțile erau destul de interesante dpdv factual. De altfel, nu e greu să arăți cât de auto-contradictorie este Biblia sau cât de ridicole sunt poveștile din diverse religii, și totuși, cât de asemănătoare. Mai în detaliu despre aceste cărți, poate într-o postare viitoare.

Dasvidanya tavarișci!

Cărți sfinte

„Iată Adevărul!”

(Click pentru a mări imaginea!)

Occidentul: O interpretare istorica - Tentația milenaristă

Câteva citate din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia, legate de fenomenul milenarismelor:

În Italia, secta „apostolicilor" condusă de Dolcino de Novara anunţa în 1303 un program rapid şi „complet": în 1304, exterminarea papei şi a cardinalilor, în 1304, lichidarea întregului cler, şi la sfârşit, în 1306, începutul unei ere noi: şi aşa se aşteptase prea mult, încă din 1260! [...] În timpul războaielor husite din Boemia (1419-1434), mişcarea taborită va da naştere uneia din cele mai pure şi radicale manifestări de milenarism revoluţionar. Se dorea instituirea unei societăţi comunitare, egalitare și anarhiste. Era sfârşitul proprietăţii, al dărilor, al clerului şi nobililor; şi chiar sfârşitul Bibliei, căci credinţa nu va mai fi înscrisă în texte, ci în inimi. Un adevărat război al sfârşitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboriţii erau convinşi că li se va alătura întreaga lume, pregătind astfel a doua venire a lui Cristos şi cei o mie de ani de fericire. Intre expectativa filozofică a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor şi violenţa revoluţionară a apostolicilor sau taboriţilor, strategiile şi nuanţele sunt foarte diferite. La fel, între registrul pur spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu susţinut de unii şi schimbarea cu precădere socială visată de alţii. Totuşi, toate aceste tendinţe divergente şi complementare exprimă o contestare globală în ce priveşte Biserica, proprietatea, libertăţile, relaţiile interumane. Erau respinse bogăţia, ierarhia, constrângerile sociale: lumea întreagă trebuia refăcută.

Tentaţia milenaristă, adică dorinţa de a evada din istorie şi a ieşi dintr-o epocă de tulburări şi injustiţii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineară şi ascendentă şi teologia mântuirii din religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) văd în soluţia milenaristă o concluzie logică, ceea ce nu e cazul în concepţiile (adesea ciclice), puţin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filozofii ale istoriei. Chiar şi în constelația monoteistă, creştinismul este cel mai marcat de speranţa escatologica, indiferent că-i vorba de Judecata de Apoi sau de „cei o mie de ani de fericire” pe Pământ (arabii aşteptau și ei - unii aşteaptă încă - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah. care ar trebui să vină cu puţin înainte de sfârșitul timpurilor, să instaureze domnia justiţiei şi sa repună religia în toate drepturile ei - dar această credinţă e departe de intensitatea și mulţimea de variante ce caracterizează milenarismul creștin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii şi decât Orientul ortodox (unde grecii, de pildă, au dezvoltat o interesanta literatură apocaliptică, dar mai „specializată”, în contextul rezistenţei contra ocupaţiei otomane; dupa 1700, pentru greci, „cei o mie de ani de fericire” erau legaţi de Rusia care avea să le aducă libertatea). În fine, curba milenarisinelor în Occident este şi ea variabilă: înaltă în primele veacuri ale creştinismului, este puţin vizibilă dupa aceea şi urcă brusc în ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ea un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei şi al tensiunilor ei. - pag. 73-74

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea deja deschisă de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirmă clar ca ideologie revoluționară, într-o epocă în care proiectele de societate continuau să invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lăsau decât opțiunea între două soluții de viitor; sfârșitul pur și simplu ori împărăția mesianică). Un prim val a măturat Germania, cu un adevărat „război țărănesc”, în anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale răscoalei țineau de reducerea drepturilor și de creșterea dărilor, dar nu lipseau nici referințele biblice obișnuite. În special Thomas Münzer, devenit purtător de cuvânt al oprimaților (în ale căror rânduri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vădit milenarist, în care atacul împotriva celor bogați și puternici se insera într-un proiect vizând „regenererarea Bisericii, prin egalitatea socială” și „creștinarea totală a lumii”. Dar maximul febrei milenariste se înregistrează zece ani mai târziu, în 1534-1535, la Münster, unde luptătorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reuşesc să pună stăpânire pe oraş. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolită, iar cărţile sunt arse, cu excepţia Bibliei. Toate aceste mişcări, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mică şansă de reuşită şi au fost înecate în sânge.

În secolul al XVII-lea, Revoluţia engleză combină în felul ei politica şi religia. Timp de vreo douăzeci de ani - între 1640 şi 1660 Anglia a trăit efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totuşi prima revoluţie modernă [...] incluzând respectarea libertăţilor, un sistem politic reprezentativ, încurajarea comerţului etc. (şi chiar, prin Cromwell, schiţarea unui regim „totalitar", primă manifestare a acestui gen de derapaj al societăţii de mase). Modernitate frapantă, dar care se exprimă, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extremă. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revoluţie extrem de fragmentată, în care fiecare categorie şi fiecare partid vrea să-şi justifice opţiunea printr-o interpretare specifică a textelor biblice. Puritanii, baptiştii etc, toţi aveau propriul proiect politic cu rezonanţă religioasă, cei mai înaintaţi pe calea milenaristă fiind adepţii celei de-a „cincea monarhii", împărăţia mesianică, ce trebuia sa urmeze după cele patru monarhii „istorice".

Un secol mai târziu, interpretarea milenaristă a jucat un rol esenţial în formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalaţi în America în secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranţa (puţin realizabilă în Anglia) unui nou început absolut, pe un Pământ Nou, într-o „societate eliberată de sub puterea Fiarei şi acceptându-1 drept conducător pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajută să înţelegem prelungirea, până în zilele noastre, a unei psihologii religioase şi mesianice care deosebeşte această țară de națiunile Europei occidentale, mai mult sau mai puțin descreștinate între timp. - pag 102-104

America a fost, din capul locului, un pământ al libertăţii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminările şi despotismul din ţările lor de origine. Ei voiau să refacă societatea, liber, într-un spaţiu fără istorie. Proiect de factură milenaristă: într-un fel, America însemna regăsirea paradisului pierdut. Această convingere religioasă, foarte fermă, de origine puritană, a inculcat naţiunii americane o înclinaţie fundamentalistă şi o notă de intoleranţă. Astfel, indienii au fost goniţi de pe pământurile lor şi uneori masacraţi, iar negrii au fost folosiţi ca sclavi, fară mustrări de conştiinţă. Americanii se simţeau învestiţi cu o misiune şi cu dreptul de a-şi înfige drapelul şi a-şi extinde frontierele (atitudine comună în civilizaţia occidentală, dar foarte prezentă în conştiinţa americană şi prelungită până în prezent) Cu toate astea, spiritul de libertate rămânea viu şi a fost alimentat continuu de zecile de milioane de imigranţi sosiţi de-a lungul secolelor pe „pământul făgăduinţei". [...] Statele Unite rămân de departe ţara occidentală cea mai religioasa, singura în care credincioşii continuă să formeze o majoritate. Nu de puţine ori discursul politic e împănat cu fraze de natura religioasă, amestec de genuri evitat în Occidentul european. La rândul ei, politica internaţională capătă accente mesianice. America îşi apără desigur interesele, dar îşi asumă şi sarcina de a face Binele să triumfe în lume. „Axa răului" denunţată de preşedintele George W. Bush se înscrie într-un scenariu cu alură de apocalipsă care se va sfârşi obligatoriu, după încercările de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Răului. Americanii sunt ultimii cruciaţi. - pag 201-211

După formula milenaristă consacrată, viitorul trebuia să se inspire din caracteristicile vârstei de aur pe care fiecare o vedea în felul lui. Idealul fascismului italian era să reînvie Imperiul Roman. În Germania, naziştii, obsedaţi de puritatea rasială, vor invoca un model de-a dreptul preistoric: epoca în care arienii, „blonzii atletici" veniţi din nord, dominau singuri regiunea: proiectul era de a refece calitatea biologica originară, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor în special (evreii figurau deja printre ţapii ispăşitori ai milenarismuhii tradiţional; armonia milenaristă cerea expulzarea oricărui corp străin). Aceste doctrine „unanimiste" voiau să rezolve o dată pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau „sfârşituri ale istoriei" care să ducă la o permanentă stare de perfecţiune. Inventând „Reich-ul de o mie de ani", Hitler a găsit formula potrivită, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. [...]

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupă un loc aparte. In primul rând, se bazează pe o schema istorică extrem de elaborată; milenarismul lui e de factură ştiinţifică, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate într-o epocă în care ştiinţa devenea o referinţă majora. În al doilea rând, in timp ce fascismul şi nazismul subordonau explicit individul colectivităţii, comunismul a reuşit turul de forţă (strict teoretic) de a combina înflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrând astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca şi simţul comunităţii. Această latură „eliberatoare" i-a conferit un blazon, înainte de a naşte o formidabilă decepţie; prinsă în propria sa contradicţie, „noua societate" a uitat de libertate, preferând să dezvolte un aparat opresiv. - pag 186-187

Din aceeași carte vezi și: „Columb și negarea realității”

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?

Columb și negarea realității

Negarea realității este un fenomen adesea întâlnit în lumea celor care cred și nu cercetează. Pare incredibil faptul că mai există oameni care cred că Pământul este buricul universului și Soarele se învârte în jurul său. Despre negarea evoluției biologice ca fapt nu mai are rost să vorbesc. În această tematică, redau un scurt citat din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia. Iată ce ne spune acesta despre Cristofor Columb, (re)descoperitorul Americii, și cel care a botezat băștinașii americani cu numele de „indieni”:

„Alege ce-i convine din schemele geografice ale Anticilor şi, nemulţumit de starea lucrurilor, nu şovăie să modifice datele. America, desigur, nu exista. Dar exista un ocean aproape nesfârşit pe care trebuia să-1 traverseze ca să ajungă în Extremul Orient. Un ocean prea mare pentru Columb: imposibil de străbătut cu mijloacele epocii. Distanţa trebuia scurtată. Columb măreşte atunci dimensiunile Extremului Orient, prelungindu-l până la amplasamentul real al Americii; îşi permite chiar să micşoreze Pământul, ca să reducă şi mai mult traseul. Până la urmă, obţine ce doreşte: iată, China nu-i chiar aşa departe! Ajuns în Cuba, începe să caute stăruitor palatul Marelui Han, suveranul Imperiului celest. Columb a negat America până la moarte; el voia China. Astfel, descoperirea Lumii Noi a fost determinată - fară ştirea lor - de chinezi. În această lume, totul se învârte, într-un fel sau în altul, în jurul Chinei.[...]

Trebuie să revenim la Columb, personaj pe cât de extravagant, pe atât de caracteristic pentru epoca lui. Neîndoielnic, există la el o mare doză de iraţionalitate şi o remarcabili capacitate de a urmări metodic himere (aşa a descoperit America, aşa i-a negat existenţa). Oricum, ingredientele gândirii şi acţiunii lui Columb aparţin cu adevărat epocii sale şi definesc deja o mentalitate specific occidentală. Ce caută el? Bogăţii, evident, în special aur; aur - cuvântul revine, obsedant, în jurnalul său. în mintea lui există însă şi un proiect ideal. Face eforturi conştiente pentru unificarea lumii, al cărei sfârşit i se pare apropiat. Dumnezeu l-a ales mesager. Descoperitorii noilor pământuri trebuiau să adune aur şi totodată să propovăduiască adevărata credinţă. Aurul va finanţa o nouă cruciadă, pentru eliberarea locurilor sfinte şi biruinţa asupra necredincioşilor. Astfel, întreg Pământul va fi creştinat; iar în curând se va vedea împlinirea Scripturilor. Paradisul terestru se numără, ca şi China, printre obiectivele geografice ale navigatorului; la gurile fluviului Orinoco, este convins că s-a apropiat de el (dovadă: decorul paradiziac!).”

Harta de la începutul postării este de pe blogul Strange maps, și este o reproducere a hărții care l-a inspirat pe Columb. Click aici pentru mai multe detalii.

PS. Remember Sf. Brendan Marinarul, din istoria paralelă creștină?

Religiozitatea valahilor, pe la 1700

Fragmente din Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărit în 1718, la Veneţia, și scris de Anton Maria del Chiaro, un 'talian de la curtea lui Vodă Brâncoveanu. Citez din versiunea românească:

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;[...]

De asemene [valahi] sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

[V]oi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită: „Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor"[...]

Și o mostră de moralitate creștină și dragoste față de aproape:

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Eterne mulțumiri Împăratului Utopic al Balcaniei, care mi-a deschis ochii spre aceast izvor de istorie mioritică.

Tot din ciclul Religia la Români, vezi: Habotnicia "vlahilor" și moților