Europa in Fata Oglinzii - Istoria Creștinismului

După cum v-am promis în postul precedent, iată o colecție de citate interesante, din cartea intitulată „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, în special din capitolul doi - „Oglinda Creștină”:

În viziunea istorică tradiţională, cel de-al doilea element caracteristic al „europeanului", împreună cu moştenirea lăsată de cultura clasică, este creştinismul, care ni se prezintă ca o doctrină definită de la originile sale, ce se răspândeşte în lumea mediteraneană şi devine, în secolul al IV-lea, religia imperiului (acesta este momentul în care are loc prefacerea imperiului, o dată cu „convertirea" lui Constantin, în timp ce creştinismul rămâne neschimbat).

Totuşi, între creştinismul originar şi cel din vremea lui Constantin a existat o lungă şi complexă evoluţie, care cuprinde cel puțin trei mari etape. În prima etapă, cea a lui „Iisus istoric", avem de-a face cu una dintre mişcările religioase de reînnoire care au zguduit Palestina la începuturile erei noastre. A fost o mişcare esenţialmente rurală, care se opunea „oraşului" : respectiv atât ierarhiei religioase a Templului, propunând o relaţie directă şi fără mediere a omului cu divinitatea, cât şi administratorilor imperiului, ceea ce explică de ce ambele puteri s-au unit pentru a o combate.

În a doua etapă, creştinismul a părăsit limba arameică pentru a începe să se exprime în greacă şi a trecut din Palestina rurală în oraşele elenistice. Transferul acesta a însemnat şi o schimbare a credincioşilor, care nu aveau să mai fie doar săracii şi marginalii ucenici ai lui Iisus, ci cetăţenii bogaţi care se alăturau grupurilor create de Pavel, între care femeile aveau un rol esenţial. Caracterul plural al acestei faze iniţiale de dezvoltare a creştinismului reflectă diversitatea de origine a grupurilor de credincioşi: creştini circumcişi încă puternic legaţi de iudaism, convertiţi provenind din grupuri persecutate în Palestina - „elenişti” ostili Templului, ucenici ai lui loan Botezătorul care emigraseră după uciderea lui - și, în sfîrșit, păgâni convertiţi fără a fi trecut prin iudaism. Pavel, ale cărui predici s-au văzut curând implicate într-o serie de înfruntări între tendinţe diverse, găsea că este normal să existe divizări între creştini, ba chiar considera că este bine să existe şi „eretici”.

S-a spus că adevăratul creştinism „cuprindea o mare varietate de voci, un extraordinar evantai de păreri”. În Siria şi în Egipt avem o primă fază în care acesta convieţuieşte cu mai multe secte iudaice, urmată de o alta în care predomină gnosticismul şi în care doctrina dobândeşte trăsături ale gândirii orientale şi ale „păgânismului" greco-roman. Atunci când ne referim la istoria acelor vremuri, a vorbi despre gnosticism, montanism sau arianism ca erezii este corect doar în măsura în care luăm în considerare semnificaţia originală a cuvântului airesis, care la autorii clasici era aceea de „alegere", „opinie" sau „şcoală de gândire", nicidecum de „sectă" sau „facţiune", pe care a căpătat-o ulterior. De fapt, „şcolile” acestea au convieţuit fără mari conflicte până când Constantin a asociat creştinismul cu imperiul şi a creat o Biserică ce deţinea o autoritate centralizată şi puterea de a decide „adevărurile” admise.

[...]Cea de-a treia etapă a acestei istorii de început a creştinismului perinde asocierea sa cu puterea politică a imperiului, care l-a transformat într-un „guvernământ ecleziastic, paralel cu cel secular", "cu care colabora pentru punerea în aplicare a decretelor imperiale. O dovadă a radicalismului acestei transformări ne-o furnizează faptul că, în anul 314, un sinod a stabilit pedeapsa cu excomunicarea pentru soldaţii creştini care abandonau serviciul militar, contrazicând astfel atitudinea vechilor martiri care preferaseră să moară decât să intre în armată, susţinând, cum a făcut Maximilian, că un creştin nu are voie să facă rău nimănui.

În această perioadă dispare caracterul plural şi comunitar. Creştinismul se transformă în creştinătate, care se priveşte pe sine, de la recunoaşterea sa oficială, drept o comunitate unitară şi ierarhizată ce aspiră la a include în rândurile sale întreaga umanitate şi la a-şi extinde controlul asupra tuturor activităţilor umane. Să nu uităm faptul că creştinismul este singura dintre marile religii supusă controlului unui cler organizat ierarhic.

Am vorbit despre asocierea politică a creştinismului la imperiu şi nu despre „convertirea lui Constantin". De fapt, împăratul, care avusese viziunea crucii la doar doi ani după ce avusese o viziune a lui Apollo, nu a încetat nici o clipă să-şi îndeplinească funcţia de şef religios pentru supuşii săi „păgâni", construind temple vechilor zei în noua lui capitală din Orient. Nici viaţa sa personală nu pare să se i schimbat foarte mult, dacă ţinem seama de faptul că „a trebuit să-şi asume" responsabilitatea morţii violente a socrului său, a trei cumnați, a fiului său întâi născut şi a soţiei sale.[...]

Biserica s-a transformat astfel într-una din principalele puncte de sprijin ale noului „Imperiu creștin”, care avea să supraviețuiască în orient până în secolul al XV-lea.[...] Noua situație creată de recunoașterea politică nu mai putea permite conviețuirea pașnică a diverselor curente creștine. Disidenții - ereticii și schismaticii - aveau să fie de-acum marginalizați și puteau, sau chiar se cuvenea să fie pedepsiți. De fapt, primii disidenţi persecutaţi, donatiştii din nordul Africii, nu aveau o doctrină diferită, ci se opuneau doar asocierii creştinismului cu puterea politică, ceea ce ia condus la a se considera, şi nu fără motiv, adevăraţii continuatori ai Bisericii persecutaţilor şi martirilor și a-i socoti trădători pe cei care, aliindu-se cu imperiul, se serveau, la momentul oportun, de creştinism pentru a crea divergenţe între creştini.[...]

O dată ce şi-a statornicit autoritatea, Biserica creştinătăţii s-a văzut obligată să impună o nouă viziune asupra originilor creştinismului, care să elimine toate trăsăturile ce puteau sugera pluralismul, reducându-le la tăcere sau condamnându-le retrospectiv ca nelegitime, în timp ce îşi asocia istoria proprie cu cea a Romei: Iisus se născuse în perioada în care August întemeia imperiul şi instituia pax Romana. „Ortodoxia triumfătoare - s-a spus - proclamă monopolul şi îşi rescrie istoria.”[...]

„Oficializarea” creştinismului nu trebuie totuşi confundată cu creştinarea imperiului, care s-a produs într-un interval foarte mare de timp şi în mai multe etape. Secolul al IV-lea a fost, până în ultimul său deceniu, o epocă de convieţuire paşnică, în care vechea religie tradiţională continuă să construiască temple, si primească subvenţii de la stat ţi să marcheze curgerea timpului cu sărbătorile sale.[...]

„Revoluţia constantiniană" a însemnat [totuși] începutul sfârşitului vechiului sistem, eclectic şi tolerant în privinţa doctrinelor, ce a făcut loc unei centralizări religioase care acum nu se limita la ritual, ci se extindea şi asupra domeniului comportamentului personal şi al credinţelor.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și partea a III-a, despre metodele „apostolice” de convertire a păgânilor.

Imagine: derivat al tabloului Bătalia de la Podul Milvius de Pieter Lastman, (1613) și Apariția crucii în fața lui Constantin de Jacopo Vignali