Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta politica. Afișați toate postările

vineri, 21 decembrie 2012

Poezii adaptate ideologic (II)

Nici celebra Internațională nu putea scăpa de adaptare:

Naționala!

Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osîndiţi la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi mântuirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfîrşiţi odată cu trecutul negru,
Sculaţi, popor de mântuiți!
Azi nu sunteţi nimic în lume,
Luptaţi ca totul voi să fiţi!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Sculaţi, nu-i nici o mântuire
În bani, mașini sau în femei!
Postire, enoriași, postire,
Şi lumea va scăpa de ei!
Prea mult s-au desfrânat ateii
Ce-mproșcă hulă și minciuni:
Să ne unim toți enoriașii
Să-i azvârlim iute-n genuni!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Români şi ortodocși, noi suntem
Patriarhul, mare ziditor!
România este-al celor vrednici,
Cei altfel plece unde vor!
Când vulturi lacomi, corbi de pradă,
N-or mai pluti nori negri-n vânt,
Pe cer luci-va-ntotdeauna
Al creștinătății soare sfânt.

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Creștinătatea
Prin noi s-o făurim!

Originalul se găsește aici.
Vezi și Partea I și Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”.
trimite pe proddit

duminică, 16 decembrie 2012

Poezii adaptate ideologic (I)

Cum România s-a schimbat din republică populară în republică ortodoxă, era necesară o adaptare ideologică a unor poezii și cântece din vremurile de tristă amintire, pentru a corespunde noilor mântuitori:

Porniţi înainte, părinți!

Porniți înainte, părinți,
Cu sufletu-n luptă oțelit,
Din închisoare ca sfinți
Gata de luptă am ieșit.

Am stat în celule în fiare,
Cu trupul din greu chinuit,
Noaptea cea neagră dispare,
Ziua cea mare a venit.

În luptă cu fiara marxistă
Poporul cuvîntul și-a spus
Steagul dreptei credințe
Să-l ridicăm tot mai sus.


Pelerinilor,
Cu prilejul serbării Creștine a Sfintei Paraschiva

În toamnă, când se ofilesc
Frunze-n aurul de soare,
Popoarele sărbătoresc
A Paraschivei sărbătoare;
Și-nbătrânită omenire
În nedreptăți și în dureri
E tânără la îmbrâncire
Sub al tămâii adieri!
………………………

Din idealurile voastre
O, visători flămânzi, bătrâni,
Vor răsări, ca mândre astre,
Haioase știri pentru păgâni;
Și-n vremurile-acelea sfinte
Iașiul va fi un infern,
Rămâne-vor fără cuvinte
Băbuțele lovite-n stern.

Sau alternativ:
Si-n vremurile-acelea sfinte
Iașiul poate va fi rai,
Vor rasuna mai dulci cuvinte
In strigătele lor de „Vai!”

Originalele se găsesc aici și aici
Vezi și Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”.
trimite pe proddit

joi, 15 noiembrie 2012

Candidații Domnului din colegiul meu

Vin alegerile! A venit campania și trebuie să mă hotărăsc pe cine votez. Vot în alb n-aș da, nici nu mi l-aș anula. Îmi place să votez și încă n-am prins gustul cinismului electoral. Deși începe să mă bântuie, având în vedere ce poame mi-au trimis partidele la colegiul D9 - Oradea, unde urmează să votez.

Să începem cu candidatul ARD, monsieur Călin Mocan. Ni se spune pe saitul de campanie al distinsul pedelist că e „un familist convins, care crede cu adevărat în valorile dreptei, cum ar fi: credinţa, morala şi tradiţia.”

Apoi presa ne informează despre el că:

În calitate de creștin ortodox și membru al Adunării Eparhiale a Episcopiei Oradiei, democrat-liberalul Călin Mocan (candidat în Colegiul 9 Camera Deputaților) militează pentru concretizarea unui proiect de lege care, în 2011, a fost blocat de „organizațiile ateiste”. Tânărul politician a declarat joi (15 noiembrie), că este nevoie de implicarea mai accentuată a Bisericii (de orice tip) în societate. Prin urmare, Mocan consideră că este necesară adoptarea unei legi prin care parteneriatul dintre Stat și Biserică să fie stabilit la modul concret, iar o parte a asistenței sociale să treacă în sarcina zonei clerice.[...]

„Biserica ar trebui să aibă un rol mult mai important în viața socială”

Iar el, zic eu, ar trebui să aibă un rol cât mai mic în viața politică.

Mergem mai departe la doamna Florica Cherecheș, candidat USL (aripa PNL). Într-un interviu din ianuarie cu actuala viceprimăriță aflăm că intră în categoria „credință baptistă și etica protestantă a muncii”. Zice că:

„Ştiam din proprie experienţă că o femeie îşi poate schimba viaţa. Trebuie doar să îşi depăşească starea de comoditate, să creadă în Dumnezeu şi să muncească. Pentru că, dacă te plângi şi te uiţi la telenovele, nu rezolvi nimic![...]

În ce măsură apartenenţa la confesiunea baptistă v-a influenţat cariera?

Religia mi-a dat un sistem de valori. Eu cred într-un Dumnezeu personal care se implică în toate domeniile vieţii tale dacă îi ceri acest lucru. Există principii după care îmi călăuzesc viaţa, dar ceea ce m-a format foarte mult şi ceea ce văd că ajută la caracterul unui om sunt provocările, problemele şi necazurile.[...]”

Dăm și de liberalism postmodern pe saitul dânsei:

Sloganul „Prin noi înșine”, adoptat de Ion C. Brătianu, reprezentantul de cinste al Partidului Național Liberal, însuflețește și azi pe orice liberal autentic și mă reprezintă, doar că eu l-aș parafraza un  pic spunând „Prin noi înșine, cu credință în Dumnezeu!”.

Iar bomboana de pe coliva mea de votant este faptul că „în calitate de viceprimar” a participat la celebrul Marș pentru Viață, în martie anul curent, după cum se poate vedea în filmulețul de mai jos:


Și atunci cu ce rămânem? Partidul lu' Diaconescu iese din discuție, peremiștii sunt prea „români verzi” iar oamenii lui Tökés sunt prea „unguri verzi”. Rămân cu UDMR-ul, chit că nu prea sunt electoratul lor tradițional. Dileme...

PS. Românii care trăiesc în Uniunea Europeană, vor avea ca principali candidați fie pe domnul William „ateii sunt periculoși” Brânză, din partea ARD, fie pe Victor „să protejăm identitatea națională dublând filmele” Socaciu, din partea PSD. Opțiuni „europene”, ce mai...

trimite pe proddit

joi, 9 august 2012

Secularism dilematic I - Turcia

Mausoleul Întemeietorului Neamului
Istoria secularismului în lume are file interesante și niște nuanțe rar aduse în discuție. Vom lua ca prim exemplu Turcia.

Dacă ați fost vreodată în Turcia, nu e posibil să nu fi observat ubicuitatea imaginii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Chipul său e pe toate bancnotele, piața centrală a oricărei localități îi poartă numele, iar țara e ticsită de busturile și, mai ales, portretele sale. Pe lângă acest aspect vizibil, există și o parte mai puțin evidentă a acestei obsesii naționale. De exemplu, în sistemul școlar turcesc se recită un jurământ - asemeni celui american - ce conține cuvintele sale „Ferice cel ce își spune Turc” și se spun poezii în onoarea lui. Anual milioane de persoane îi vizitează mausoleul, asemeni unor pelerini, iar Codul Penal interzice, sub riscul încarcerării, orice insultă la adresa memoriei sale, sau distrugere a vreunui obiect ce-l înfățișează. În esență, o lege anti-blasfemie și anti-profanare, în numele căruia au fost cenzurate și diverse saituri, precum YouTube. Figura sa este una quasi-mesianică.

Practic, întregul edificiu politic tradițional - cu al său secularism - e bazat pe un cult al personalității de proporții sovietice. La fel cum islamiștii folosesc citate coranice pentru a-și argumenta poziția, ultra-seculariștii (dacă putem să le zicem așa) dau citate din părintele națiunii turce. Volumele de citate din Atatürk sunt echivalentul unei scripturi kemaliste. Cei șase „stâlpi” ai kemalismului - republicanism, populism, naționalism, laicitate, reformism și etatism - au în continuare o vigoare incredibilă datorită figurii lui Mustafa Kemal, de care se legă.

Cu nevasta
Nici măcar secularismul kemalist nu e ce pare. Am mai scris despre faptul că în Turcia religia nu e separată de stat, ci îi este subordonată lui, precum în România comunistă. Iar la fel ca la noi, unde greco-catolicii au fost desființați, la fel și-n Turcia au fost interzise frățiile sufiste. Curat secularism!

Iar paralele cu comuniștii sunt multiple, de la mausoleu la citatele din Lenin și Mao precum și la imaginea eroului-fondator anti-imperialist. Fapt oarecum de înțeles având în vedere că Războiul de Independență al Turciei, în care Atatürk a învins forțele imperialiste britanice, franceze și grecești (mai mult grecești) a fost la câțiva ani după fondarea URSS-ului, deci în același climat ideologic internațional. Iar multipartidismul a venit în Turcia abia în 1947, 9 ani după moartea părintelui patriei.

De altfel laicitatea anatolia a fost mereu paradoxală. A trebuit apărată de popor și democrație prin puciuri militare, iar europenizarea Turciei înseamnă șubrezirea fundației kemaliste. De altfel, regimul islamiștilor lui Erdogan încă n-a apucat să întreacă abuzurile săvârșite de juntele kemaliste, nici pe departe. De meditat asupra acestui fapt. 

Merită secularismul apărat cu orice preț, chiar unul anti-democratic? Sau merită democrația lăsată liberă, chiar dacă asta înseamnă islamism?
trimite pe proddit

miercuri, 1 august 2012

Eponimia - o forma reala de nemurire


Atunci când cumperi produsele corporației Abraham, una din punctele tari este promisiunea obținerii nemuririi doar prin simple acte de credință și pioșenie. Din păcate, realitatea - potrivit căreia nu poți trăi veșnic pe bune - se dovedește mai greu vandabilă din acest punct de vedere. Există totuși o formă de nemurire (vorba vine), cea a memoriei semenilor. Pentru mulți, asta înseamnă doar cunoscuți, astfel o dată ce și aceștia mor, mor și amintirile lor. Alții însă ajung în memoria colectivă a umanității datorită unor fapte sau evenimente ieșite din comun iar numele lor devine substantiv comun. Senvișul, silueta, linșatul, savarina, algoritmul, jobenul și saxofonul sunt eponime, denumiri ce provin din numele unor personaje istorice, personaje ce au atins astfel o formă ciudată de imortalitate.

Iar dacă tot s-a discutat recent despre eponimul „boicot”, în cazul de față, electoral, iată și povestea termenului. În secolul XIX, în timpul „războaielor agrare” din Irlanda exista un căpitan pe nume Charles Boycott, administrator al moșiilor unui anume Lord Erne, din comitatul Mayo. În 1880, datorită recoltelor proaste, moșierul a decis să scadă arendele cu 10%. Arendașii au cerut o reducere de 25%, însă Lordul a refuzat, ca apoi Boycott să încerce să dea afară 11 arendași de pe moșii. Liga Arendașilor Irlandezi, prin vocea lui Charles Stewart Parnell, a propus ca oricine va ocupa terenurile rămase libere să fie ostracizat. Deși inițial propunerea nu viza moșierii sau administratorii, Boycott a fost primul care a simțit efectele izolării sociale. Nu a mai găsit muncitori să-i lucreze terenurile, afaceriștii locali nu am mai făcut negoț cu el iar poștașul a refuzat să-i mai ducă scrisorile. Deși într-un final a găsit muncitori protestanți dispuși să lucreze pentru el, costurile s-au dovedit prea mari. Într-un final, Boycott a părăsit Irlanda pentru Anglia, și numele său a intrat în uz curent, desemnând tactica luptei nonviolente a boicotului.

PSArticolul-sursă a filmulețului de mai sus, și inspirația pentru această postare.
trimite pe proddit

luni, 2 aprilie 2012

Și tu ești venit din stepă, române

Având în vedere că nu demult a fost „ziua maghiarilor de pretutindeni”, și la noi vin alegerile, politicienii maghiari au fost activi cu discursuri pentru propriul electorat, iar presa a raportat și subsolurile articolelor s-au umplit invariabil cu mesaje de prietenie față de această națiune conlocuitoare. Și ca-ntotdeauna, cineva probabil le-a adus aminte mâncătorilor de gulaș că dacă nu le convine Grădina Maicii Domnului, se pot întoarce de unde au venit, și anume din stepa eurasiatică, direcția soarelui-răsare.

Ceea ce uită acești distinși membri ai speciei umane este că dacă ne luăm după principiul „ești ceea ce vorbești” și bravii lor strămoși au venit călare tot din stepa eurasiatică. Cu câteva milenii mai devreme, ce-i drept, dar tot cu carnea sub șa.

Dispersia proto-indo-europenilor
După cum știm, limba dacă și limba latină sunt limbi din marea familie indo-europeană, una făcând parte din grupa limbilor italice, cealaltă dintr-o grupă care probabil are ca singur descendent contemporan limba albaneză. Cândva se presupune că a existat o limbă proto-indo-europeană vorbită de un grup de oameni numiți astăzi, *drumroll*, proto-indo-europeni. Există multe teorii legate de zona lor de origine (inclusiv unele de esență dacomană) însă cea acceptată de majoritatea experților este că proto-indo-europenii au venit din câmpiile înierbate din nord-estul Mării Negre, adică fix de unde vor venii și maghiarii câteva milenii mai târziu.

Li se zice „indo-europeni” deoarece au invadat sudul Asiei, adică India și Persia dar și Europa, aproape în totalitate. Cu timpul, ramura Euro s-a rupt în mai multe subgrupe (proto-celți, proto-germanici, proto-balto-slavi, proto-italici, etc) și au au devenit strămoșii a aproape tuturor europenilor de azi. Cam singurii rămași din perioada anterioară sunt bascii (da, ăia cu ETA) care vorbesc o limbă forever-alone, care nu se aseamănă cu nici altă limbă din lume. Ei sunt ultimii rămași ai europenilor inițiali, înainte ca strămoșii noștri să se năpustească asupra Europei din stepele nord-pontice.
trimite pe proddit

vineri, 9 martie 2012

Bosco Terminatorul, alt criminal african de care probabil n-ai auzit

Ntaganda (Foto via Guardian)
Toată nebunia asta cu Kony2012 mi-a pornit reflexele de hipstăr geopolitic. Adevăru-i că eu știam de Kony înainte să fie cool (nu că acum s-ar ști ceva dincolo de „Kony există, e nașpa, noi tre' să-l oprim. Like!”) așa că am să vă povestesc de un alt lord al războiului din Africa - Rep. Dem. Congo mai exact - care-i destul de obscur și de care probabil n-ați auzit: Bosco Ntaganda, zis „Terminatorul”.

Ar merita schițat în primul rând contextul din estul Congoului, o zonă bogată în resurse minerale, precum prețiosul coltan. Pe foarte scurt, genocidul de 100 de zile din Rwanda anului 1994 s-a revărsat și-n estul fostei colonii belgiene, și de-a lungul anilor am avut Ntagandadouă conflicte pan-congoleze (din care al doilea a fost cel mai mare conflict de la Al II-lea Răboi Mondial încoace), și mai multe conflicte regionale, în Ituri și Kivu, având ca protagoniști: armata rwandeză, cea ugandeză, ultranaționaliști Hutu, o armată Tutsi locală, miliții Mai-Mai (tribale), armata națională congoleză și multe alte forțe, mai mici sau mai mari. Ca să calmeze acest clusterfuck comunitatea internațională a trimis forțe ONU de menținerea a păcii - cea mai mare astfel de misiune la ora actuală, misiunea MONUSCO având actualmente 19.000 de membri, din care 17.000 militari.



În contextul acesta, sus-numitul Bosco Ntaganda servea ca omul rwandezilor în estul Congoului, ofițer în Congresului Național pentru Apărarea Poporului o miliție tutsi ce vâna foști genocidaires hutu, fugiți din Rwanda în estul fostului Zair după 1994. În timpul „Marelui Război African”, cum a fost numit Al II-lea Război din Congo, Ntaganda a incorporat numeroși copii soldați în armata din care făcea parte (Forțele Patriotice pentru Eliberarea Congoului), care se ocupa cu ce se ocupau și celălalte miliții pe acolo: masacre, violuri și activități conexe. În consecință, în anul 2006 Curtea Internațională de justiție a emis un mandat de arestare pentru „crime de război constând în utilizarea copiilor-soldați”.

Problema este că Ntaganda fusese făcut general în armata congoleză, la fel ca mulți alți ofițeri de armate rebele, în ideea în care guvernul dorea să absoarbă diversele miliții locale în structurile sale armate. Dat fiind faptul că puterea politică de la Kinshasa tot departe și impotentă este, Terminatorul a devenit un fel de baron local peste provincia Kivu de Nord, o zonă extrem de bogată și totodată mizeră, iar azi se fâlfâie pe sub nasul trupelor ONU fără ca aceștia să se poată atinge de el. Acum are legitimitate guvernamentală în timp ce-și jefuiește fieful în cel mai mafiot stil posibil, deși guvernul se finanțează în proporție de 50% din ajutoare externe, deci ar fi ușor să se pună presiune pe politicienii din Kinshasa.

Totuși, până când cineva nu face un filmuleț sentimentaloid, lumea nu va auzi de el, la fel cum lumea nu prea știe nici de Laurent Nkunda (care a fost și arestat) sau de Generalu' „'n Curu Gol” (care s-a pocăit). Noroc că unii dictatori africani mai falsifică alegeri din când în când, sau reprimă sângeros vreo manifestație sau o mierlesc în puciuri, și astfel mai apar pe la știri, căci astfel nici de ei nu prea s-ar auzi.

PS. O altă chestie de care nu prea aude lumea - dacă tot suntem la capitolul awereness - sunt țările africane ce nu sunt la pământ din punct de vedere economic sau politic. Un exemplu ar fi Botswana, care are o economie galopantă, nu prea pare să fie afectată de „blestemul resurselor” (diamante, în cazul lor), au o tradiție democratică sănătoasă precum și cea mai mișto subcultură de metaliști din lume.
trimite pe proddit

miercuri, 7 martie 2012

Informații incomode despre Kony 2012

Un viral bântuie interneții. Dacă nu s-a întâmplat deja, în curând veți observa filmul documentar Kony 2012 făcându-și apariția peste tot pe Facebook (e reddit e plin deja). În esență, este un film care se dorește mobilizator împotriva unui lider de gherilă african, Joseph Kony, comandantul Armatei de Rezistență a Domnului. Acest Lord's Resistence Army este o mișcare mistic-creștină ce are prostul obicei de a răpii copii pentru a-i folosi ca soldați sau sclavi sexuali. Activă mai demult în nordul Ugandei, ulterior a migrat spre zona de la granița dintre Rep. Dem. Congo, Sudanul de Sud și Rep. Centrafricană. Este astfel de înțeles de ce mulți, inclusiv subsemnatul, doresc că Joseph Kony să fie prins și executat prin metode medievale.



Problema cu filmulețul de mai sus este organizația din spatele său, un ONG ce are o abordare discutabilă, abordare care s-ar putea să nu fie evidentă din filmuleț, dar care e necesar de știut în momentul în care la sfârșitul filmului sunteți îndemnați să contribuiți cu donații. Voi traduce părți dintr-un text critic, însă fără să includ și linkurile din textul original (le găsiți acolo):

Invisible children a fost criticată de nenumărate ori. Fiind un ONG înregistrat, finanțele sale sunt publice. Anul trecut, organizația a cheltuit $8,676,614, din care numai 32% a mers pe servicii directe, restul fiind folosit pe salarii, cheltuieli de călătorie și transport, și producție de film. E departe de o situație ideală, iar Charity Navigator le dă un scor de 2/4 stele deoarece nu și-au supus finanțele la audit extern. Însă probleme sunt mult mai multe.

Organizația este în favoarea intervenției militare [americane] directe, iar banii lor finanțează armata guvernamentală ugandeză și diverse alte forțe armate [precum Armata de Eliberare Populară a Sudanului, azi armata sud-sudaneză]. [...] Asupra armatei ugandeze cât și asupra celei cea sud-sudaneze planează numeroase acuzații de viol și tâlhărie, însă Invisible Children le ia apărarea, susținând că armata ugandeză „este mai bine pregătită și echipată decât armatele naționale a celorlalte țări afectate”, deși Kony nu mai este activ în Uganda, și asta din 2006 potrivit și propriilor sale afirmații.

Vânătoare de Kony
Totuși grosul cheltuielilor celor de la Invisible Children nu se face pe  finanțarea milițiilor, ci pe răspândirea informațiilor (awareness) și pe filmări. Ceea ce ar putea fi un lucru bun, însă Foreign Affairs susține că Invisible Children (și nu numai ei) „manipulează faptele în scopuri strategice”. [...]  [Kony] este pe bună dreptate malefic, dar exagerările și manipulările pentru a capta atenția publică sunt contraproductive, și lipsite de profesionalism și sinceritate.[...]

Totuși Kony e un om rău, și e aici de ceva vreme, de aceea SUA s-a implicat în lupta împotriva sa de câțiva ani. Comandamentul Armatei SUA din Africa (AFRICOM) a executat multiple misiuni de-a lungul timpului, încercând să-l prindă sau să-l ucidă pe Kony, și au eșuat de fiecare dată, provocând numeroase măceluri retributive. Iar problema cu executarea unui om care folosește copii soldați este că și garda sa personală e formată din copii. Orice tentativă de de a-l ucide va avea ca rezultat moartea a numeroși copii, un impact ce ar trebui minimalizat pe cât posibil. [...] Kony a fost implicat  și în tratative de pace în trecut, care însă au eșuat. 


Invisible Children se concentrează acum pe intervenție militară. Intervenția militară poate să fie, sau poate să nu fie, o idee bună, însă persoanele care sprijină campania KONY 2012, s-ar putea să nu-și dea seama că sprijină armata ugandeză, care, la rândul ei, nu se sfiește să violeze și să jefuiască.[...]

Includ și un pic de context istoric la această postare:

Museveni
În 1986, președintele ugandez Tito Okelle, un nordic, etnic Acholi, pierde puterea în fața armatei rebele a lui Yoweri Museveni, actualul președinte ugandez. Ca-ntotdeauna când politica devine etnică, cei din comunitatea Acholi, care până atunci era dominanți în armată, au început să fie persecutați, și ca-ntotdeauna, cei persecutați s-au răsculat, în cazul de față, printr-o armată mistic-creștină, Mișcarea Sfântului Duh, din care ulterior s-a desprins LRA-ul lui Kony.

Astfel, actuala putere este parțial responsabilă pentru situația din Acholiland (nordul Ugandei). De menționat că nici sprijinirea lui Museveni nu e tocmai coșer. Fiind de 26 de ani la putere, a eliminat restricțiile constituționale pe numărul de termene prezidențiale, persecută opoziția și, zic unii, își pregătește fiul să-i succeadă, deși zisese cândva că „nici un președinte african n-ar trebui să stea mai mult de 10 ani la putere”.

Dacă vreți, sprijiniți campania Kony 2012, dar informați-vă înainte să dați Like și Share, să știți pe cine susțineți.

Later Edit. Potrivit unui articol excelent, Kony e pe ducă de ceva vreme. A fost deja eliminat din Uganda, e înfometat și lipsit de resurse, mai are vreo 200-300 de oameni, maxim, și zero prieteni pe scena internațională. Mobilizarea asta e cam în al treisprezecelea ceas, iar Uganda are alte probleme mult mai presante, precum o boală convulsivă ciudată ce afectează momentan vreo 4000 de copii.
trimite pe proddit

joi, 16 februarie 2012

Tranziția română și sfârșitul istoriei

Monument bulgar „reinterpretat”
Una din aporturile creștinismului la gândirea occidentală este ideea timp liniar cu incipit și finalitate. Dacă în antichitate viziunea asupra timpului era mai degrabă ciclică, gândirea creștină a introdus noțiunea de  „sfârșit al istoriei”. Ce auzim de la ezoteriști, cu a lor „trezire globală” și „conștiință planetară” ca stare finală a istoriei este derivat din acest mit. Ideea de societate „comunistă” ca punct terminus al evoluției sociale (după capitalism) este o formă „secularizată” a mitului, la fel cum a fost și ideea mai recentă că democrația și capitalismul american sunt apogeul evoluției sociale, cum afirma, de exemplu, Francis Fukuyama la sfârșitul Războiului Rece.

Mitul „împărăției de la sfârșitul vremurilor”, în forma sa contemporană, continuă să ne afecteze modul în care vedem lumea. „Tranziția” este un astfel de concept. Este, în viziunea noastră, o perioadă finită, o călătorie socială spre o destinație fixă: democrația și capitalismul. Din păcate, uităm că ținta noastră este într-o stare de flux, la fel ca noi, iar tranziția nu se va termina niciodată, pentru că lumea este și va fi într-o perpetuă schimbare (și nu doar în mai bine). Ar fi bine să ne amintim că și societățile vestice au evoluat și continuă să evolueze.

Auzim din ce în ce mai des ofuri mioritice legate de durata tranziției post-decembriste. „De douăzeci de ani suntem tot în tranziție” se lamentează românul, exasperat că trenul post-decembrist n-a ajuns în Gara finală a abundenței. Viziunea noastră este similar exodului biblic, în care, după o călătorie prin deșertul post-comunismului, ar trebui să ajungem la sistemul care ne va asigura laptele și mierea de care se bucură și Occidentul. Și această perspectivă, în care ne așteaptă Utopia la capăt de drum, este profund dăunătoare, iar optica noastră ar trebui temperată cu mai mult realism. N-ar trebui să privim „tranziția” ca pe o perioadă excepțională, ci ca pe o stare perpetuuă, în care există posibilitatea perfecționării constante.


trimite pe proddit

joi, 26 ianuarie 2012

Dacă România ar fi...

Dacă România ar fi...

...Spania, provinciile istorice s-ar bucura de largă autonomie;

...Italia, tara ar fi împărțită pe provincii istorice, iar zonele bilingve, precum Secuimea sau Parțiumul (Crișana-Maramureș) ar avea autonomie sporită;

...Marea Britanie, Ținutul Secuiesc - sau Ardealul și restul provinciilor istorice - ar avea propriile echipe de fotbal (și hochei, probabil);

..Finlanda, limba maghiară ar fi studiată de toți elevii țării, 40% din români ar fi capabili să poarte o conversație în ungurește, și-n Secuime ar fi singura limbă oficială;

...SUA, n-ar exista limbă oficială înscrisă în Constituție, iar unele zone ar fi oficial bilingve;

Însă, dacă România ar fi...

...Grecia, statul n-ar recunoaște existența minorităților. Ungurii ar fi „români maghiarofoni” și tătarii „români musulmani”;

...Turcia, până recent, un parlamentar maghiar ar fi fost arestat dacă ar fi vorbit maghiară în parlament;

...Bulgaria, UDMR n-ar putea exista ca și partid maghiar, și ar trebui să se ascundă sub o denumire neutră dpdv etnic, gen „Partidul pentru Egalitate”;

...Franța, ar fi una din puținele țări europene care n-a ratificat Convenția-cadru pentru Protejarea Minorităților Naționale;

Asta ca să înțelegem că nu suntem, la capitolul minorități și autonomii, nici „cei mai permisivi din Europa” cum se vaită unii, dar nici bătuți în cap. Avem o politică de bun simț, dar în același timp e loc de mai bine. Însă cred că atitudinile s-au relaxat față de acum un deceniu (când țara era în paranoia plăcuțelor bilingv-separatiste), sau acum 2 decenii (când târgumureșenii se băteau interetnic și PRM și PUNR erau la guvernare, alături de Ilici), și se vor relaxa în continuare...
trimite pe proddit

luni, 9 ianuarie 2012

Barcelona, București, Yamassoukro

Sagrada Familia este o biserică din Barcelona, proiectată de celebrul arhitect catalan Antoni Gaudi. Construcția ei a început în 1882 și, dat fiind faptul că finanțarea este făcută integral din donații private, încă se lucrează la ea, cu speranța că va fi gata în 2026, cu ocazia centenarului nașterii proiectantului.

Clădirea este vizitată anual de mai mult de 2 milioane de turiști, fiind inclusă, alături de alte opere ale lui Gaudi, în Patrimoniul Mondial UNESCO deoarece toate acestea sunt „o excepțională contribuție creativă” și „un important amestec de valori asociate curentelor artistice și culturale ale vremii respective”, reprezentând Modernismul Catalan.

Catedrala Mântuirii Neamului, pe de altă parte, este un lăcaș de cult din București, început în 2011, și a cărei construcție avansează în ritm alert. Deși fețele bisericești au zis că banii necesarei construirii se vor strânge din donațiile enoriașilor, politicienii s-au înghesuit să doneze din pușculița statului laic. Ba mai mult, după cum recunoaște primarului Ploieștiului, un alt politician darnic cu bugetul, Patriarhia a trimis „o cerere de sprijin” instituției primăriei. Mai mult ca sigur că nu este un caz izolat.

În ceea ce privește latura estetică a viitoarei catedrale, după cum am mai menționat, arhitecții spun că: „va avea dimensiuni prea mari, şi o amplasare defectuoasă. Este lipsită de identitate arhitecturală. Îţi dai seama că e o biserică doar pentru că are cruci pe ea.” sau că „nu are legătură cu tradiţia autentică a arhitecturii ortodoxe româneşti şi nici cu cea contemporană” iar Alexandru Paleologu credea că "rezultatul ar fi „un kitsch catastrofic, fatal", „un ceauşism ecleziastic", „parazitic, imoral şi impertinent" şi „un monument al condamnării noastre estetice şi etice", comparabil simbolurilor comuniste precum Casa Scânteii şi Casa Poporului."

De altfel, cred că mai potrivit ar fi să comparăm „catedrala neamului” cu Bazilica Notre-Dame de la Paix din Yamassoukro, capitala Coastei de Fildeș. Este cea mai mai mare biserică din lume, potrivit Guinness World Records, fiind construită în doar 5 ani (1985-1989), pe un buget de 300 milioane de dolari. Dovada că apucăturile faraonice din România sunt la nivelul mentalităților de lumea a 3-a...

trimite pe proddit

duminică, 18 decembrie 2011

Havel și discursul anti-comunist

„Cel mai rău lucru este faptul că trăim într-un mediu moral contaminat. Am devenit bolnavi din punct de vedere moral, pentru că ne-am obișnuit să spunem altceva decât ceea ce gândim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alții, să ne pese doar de noi. Idei precum dragostea, prietenia, compasiunea, umilitatea sau iertarea și-au pierdut adâncimea și complexitatea, și pentru mulți dintre noi ele au reprezentat doar particularități psihologice, ori s-au asemănat unor obiceiuri din timpuri străvechi, puțin ridicole în era calculatoarelor și a navelor spațiale. [...]

Când vorbesc de atmosferă contaminată moral, nu vorbesc doar despre [membri de partid]. Vorbesc despre noi toți. Am devenit cu toții obișnuiți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil și deci am facilitat perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, suntem cu toții - evident, în varii măsuri - responsabili pentru funcționarea mașinăriei totalitare. Nici unul dintre noi nu-i este doar victimă. Suntem cu toții și co-creatorii săi.

De ce spun asta? Ar fi foarte greșit să înțelegem moștenirea ultimilor patruzeci de ani ca fiind ceva străin, lăsată nouă de către niște veri îndepărtați. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moștenire ca oun păcat pe care l-am comis noi înșine. Dacă o recunoaștem ca atare, vom înțelege că este datoria noastră, a tuturor, și doar a noastră, să facem ceva în privința aceasta. Nu putem să dăm vina pentru toate pe foștii stăpâni, nu numai pentru că este neadevărat, dar și pentru că ar eroda simțul datoriei noastre din acest moment: și anume, obligația de a acționa în mod independent, liber, rațional și rapid. Să nu ne păcălim: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot obține prea multe de unul singur. Și ar fi greșit să ne așteptăm ca o soluție generală să vină doar de la ei. Libertatea și democrația înseamnă participare și deci responsabilitatea din partea noastră, a tuturor.”

Fragment din Discursul Președintelui Vaclav Havel 
către Națiune cu ocazia Anului Nou, 1990

Ce atitudine diferită de anti-comunismul românesc, care deja practică un discurs prin care responsabilii pentru ciuma roșie sunt „alții”, o atitudine dăunatoare, generalizată și azi, cu vechime pe aceste meleaguri.

„Una din elementele radicale [ale anti-comunismului contemporan] este tentativa de distanțare și alienare a trecutului drept coșmar, un film horor al cărui scenariu a fost cumva impus asupra societății românești. În ultima sa carte, Stelian Tănase [...] încearcă să convingă cititorul că că traiul în ilegalitate a avut așa un efect de durată supra membrilor elitei comuniste încât aceștia au continuat să acționeze de-a lungul carierei lor politice ca și cum ar fi încă prin beciuri. [...] 

Și ce ne spune aceasta acum? Cum că regimul comunist a fost dezlănțuit asupra unei societăți inocente de către tot felul de monștri, „creaturi ale întunericului”, „hibrizi umani” ce n-au devenit niciodată membri ai societății românești. Nu este greu să observăm, cum în acest context, o denunțare a comunismului devine foarte ușoară, și chiar necesară. La urma urmei „noi”, oamenii normali, societatea, n-am avut nimic de-a face cu asta. A fost vina „lor”, a străinilor, a hibrizilor umani, ei au adus acest blestem peste noi.”

„Past for the Eyes”, cap. „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”

Ca o notă suplimentară, dacă aveți posibilitatea să vedeți documentarul „Cetățeanul Havel” s-o faceți neapărat, căci lumea a devenit mult mai săracă prin moartea lui Vaclav Havel.

Foto: ČTK and Peter Žákovič, SME, via Local.eu.sk
trimite pe proddit

joi, 1 decembrie 2011

Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”


Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândrele plaiuri sub cerul paşnic rodesc
E zdrobit al marxismului jug blestemat
Nu zadarnic, în gulag, martiri au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,
Pe gânduri stăpână
Trăiască Biserica
Ortodoxă Română

Îmblânzit fi-va veşnic al nostru popor
Sub clerul pravoslavnic, mântuitor
Creștinismul ni-e far şi tărie si vânt
Noi urmăm cu credinţă Sinodul preasfânt,
Făurim Paradisul pe-al ţării pământ.

Puternică, liberă,
Pe mase stăpână
Trăiască Biserica
Ortodoxă Română

Noi biserici clădim, banul popii sporim
Vrem în pace cu orice păgân să trăim
Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag
Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag
Înălţa-vom spre glorie al Domnului steag

Puternică, liberă,
Pe țară stăpână
Trăiască Biserica
Ortodoxă Română

Te iubim, Ortodoxie, crez strămoșesc
Smintitele hoarde clerul hulpav slăvesc
Nu zadarnic, străbunii martiri au luptat
Astăzi noi sărutăm osul lor cel zvântat.

Te ador, Românie, tu circ blestemat!

Înjosită, supusă,
Pe lume, nebună
Trăiască Republica
Ortodoxă Română
trimite pe proddit

miercuri, 16 noiembrie 2011

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]
Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

trimite pe proddit

marți, 8 noiembrie 2011

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații. 

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară. 

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă. 

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe,  căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem  din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

trimite pe proddit

luni, 24 octombrie 2011

Valențele religioase ale politicii


11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)
Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare. 

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”
- pag. 203-204

trimite pe proddit

marți, 18 octombrie 2011

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului


Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)
În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)
One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

trimite pe proddit

duminică, 7 august 2011

Secularism și laicitate în Turcia kemalistă

Niște idei interesante despre ce înseamnă secularismul sau laicitatea kemalistă, și cum ea a fost sprijinită și de intelectualii salafiști:

"La 3 martie 1924, califatul a fost desfiinţat (toţi membrii familiei otomane au fost expulzaţi din Turcia); funcţia de shaykh al-Islam a fost desfiinţată (înfiinţându-se un „Preşedinte al problemelor religioase” - Diyanet Işleri Başkanlıgı - DIB, funcţie existentă şi azi), la fel şi Ministerul Fundaţiilor religioase. Şcolile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educaţiei (3 martie 1924). Limbile arabă şi persană au fost înlocuite, în planurile de învăţământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos şi predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în şcolile primare orăşeneşti şi săteşti în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiţiei (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionaţi în 1924. Instrucţia noilor clerici a fost preluată de stat, care a înfiinţat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenţi; în 1933 mai avea doar 20 studenţi, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultăţii de Filosofie; ulterior au fost înfiinţate şcoli clericale de nivel mediu). Ordinele călugăreşti (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentaţiei europene, atât la bărbaţi, cât şi la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creştinilor) purtarea în public a veşmintelor specifice. În 1926, legea şariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspiraţie elveţiană, germană şi italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări şi din prevederile constituţionale: articolul II din Constituţia din 1924 cuprindea menţiunea că Islamul era religie de stat; Constituţia din 1928 a abrogat acest articol, iar constituţia din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc."

"Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deţinută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulţumească pe islamişti, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoşii evlavioşi" şi părăsirea formei osificate a islamului, practicat şi propovăduit de ulemale. In aceste condiţii, preocuparea centrală a noilor elite naţionaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punţi către mult visata împăcare dintre modernitate şi islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea şi menţiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului".

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuţie. Conştientizând reacţiile arabilor islamişti, Kemal Atatürk s-a decis să desfiinţeze pur şi simplu funcţia de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus. Funcţia de calif este desfiinţată, deoarece califatul este cuprins fiinţial în sensul şi în termenii guvernării şi ai republicii". După cum observă R. Schulze, nu a fost desfiinţat califatul ca atare, ci instituţia sau funcţia independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană şi în noua cultură etatistă turcă. «Suveranitatea pe care o deţinuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunităţii islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă şi-a însuşit şi toate drepturile suverane care, potrivit concepţiei salafitice, aparţineau califului: domeniile dreptului civil şi al educaţiei". Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic şi al educaţiei au fost potrivit noii concepţii, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.
Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatürk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W. Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii drepturi şi funcţii care în epoca otomană se aflaseră despărţite din punct de vedere instituţional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). în Turcia republicană, statul şi religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate naţională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. însă arabii înşişi nu ştiu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credinţele populare superstiţioase şi de islamul legalist al ulemalelor. Aşadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat şi spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulţi adepţi ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatürk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiştilor şi cele ale naţionaliştilor urbani, fiind construite în sfârşit modernitatea islamică."
- Brusanowski, op.cit., pag 247-248

"Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia Iui Atatürk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii şi turcii încetaseră să mai fie consideraţi drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învăţat care să întruchipeze „idealul învăţăturii clasice musulmane". Dar această cerere a islamiştilor l-a contrariat pe Atatürk, care s-a decis să facă primul pas, desfiinţând pur şi simplu funcţia de calif."
- Brusanowski, op.cit., pag 246 (notă de subsol)

"Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism."
- interviu cu Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford, FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011)

Imagini: sursă
trimite pe proddit

miercuri, 3 august 2011

Comunismul, religie politică - un video ș-un text

A apărut cartea „Despre comunism, destinul unei religii politice” de Vladimir Tismăneanu. Sună foarte interesant și abia aștept s-o cumpăr și s-o citesc. Promit și o recenzie când se va întâmpla asta. Până atunci, vă las cu discursul autorului de la lansarea cărții și fragmentele interesante dintr-un articol relevant:


"Joi, pe 16 iunie [2010], a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean.[...]

Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „religii seculare“ si de „mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.

Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.

Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului. Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.[...]

Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). [...]

Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.

Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.[...]"
trimite pe proddit

sâmbătă, 23 iulie 2011

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

trimite pe proddit