Există cărți pe care începi să le citești pentru că ți se pare că un capitol, sau fragment, ar putea să te intereseze cât de cât, ca mai apoi să îți dai seama că ai de a face cu o lucrare extrem de interesantă, de care nu te mai saturi. O astfel de carte este „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, tot din colecția „Construcția Europei”. Autorul este profesor de istorie, specializat pe relația dintre forțele economice, legislație și evenimentele trecutului, iar cartea sa este o critică interesantă a miturilor istoriei europene, redată pe capitole tematice, legate de concepte la care s-au raportat europenii, gândite ca niște oglinzi diforme (de exemplu capitolul 2, cel care mi-a atras atenția se numește „Oglinda creștină”) de aici și titlul cărții.
Mitul prăbușirii Imp. Roman, al democrației ateniene sau al vikingului prădător sunt doar câteva dintre miturile istorice luate în vizor și, de asemenea, se trasează geneza și evoluția a numeroase alte mituri contemporane. Printre altele, cartea oferă și o istorie a creștinismului în cadrul antichității romane, evului mediu și până în vremurile moderne, și dau ca exemplu ereziile medievale, ce sunt luate și contextualizate în funcție de interese economice și de putere, oferind o perspectivă nouă unei istorii mai mult sau mai puțin cunoscute.
Dacă ar fi să reproșez ceva, ar fi faptul că tonul dezghețat, condimentat cu câte-o pastilă sarcastică anticlericală, tinde, cu cât ne apropiem de perioada modernității, să se rigidizeze într-o atitudine oarecum moralizatoare. De aici suspectez o înclinație ideologică de stânga a autorului, c-o aromă de euromarxism universitar, și nu că asta ar fi neapărat un păcat, dar apar devieri neinteresante. Totuși, paradoxal ar spune unii, cartea cred că va fi și pe placul publicului libertaran, și veți înțelege din unele citate de mai jos de ce. Cartea reprezintă o doză bună de istorie europeană, și cu toate că nu este perfectă, e o gură de aer proaspăt (mai ales când mă gândesc ce istorie clișeistică se învață-n școli), și o lectură mai mult decât plăcută.
Citate, prima serie:
Biserica a reuşit să impună folosirea exclusivă a latinei (la a cărei cunoaştere nu aveau acces decât cei trecuţi printr-o educaţie ea însăşi controlată) pentru a-şi menţine hegemonia culturală şi a face indispensabilă utilizarea clericilor in treburile administrative şi în politică. în plus, se combăteau în felul acesta limbile locale, vehicule de transmitere a culturilor „păgâne". În Anglia, majoritatea regilor de dinainte de anul 1000 erau analfabeţi[...]. Importanţa pe care par s-o capete textele legale latineşti şi abundenţa de scrieri nu trebuie să ne inducă în eroare asupra gradului de alfabetizare a lumii carolingiene. [...] Nici măcar clerul de rând nu era „alfabetizat". Preoţilor din parohii le ajungea să poată buchisi şi memora câteva formule, şi nici pe acelea întotdeauna corect, după cum a remarcat Sfântul Bonifacius, care a auzit un astfel de preot botezând „In nomine Patria, et Filia et Spiritu Sancta” - pag. 41-42
Biserica a fost aceea care, neputând admite existenţa unei culturi care scăpa controlului său, şi-a luat asupră-şi sarcina de a-i marginaliza [pe evrei] - de la Conciliul Lateran IV, din 1215, li s-a cerut mereu să se îmbrace diferit şi să poarte semne distinctive - şi s-a străduit să împiedice „însoţirea şi familiaritatea" între creştini şi evrei. Persecutarea evreilor ne este de obicei prezentată ca o consecinţă a unei uri populare bazate pe prejudecăţi iraţionale. Se uită însă că ura şi prejudecăţile acestea, care se pare că nu au existat înainte de secolul al Xl-lea, au fost alimentate de Biserică şi că aceasta a fost cea care a creat mitul „duşmanului din interiorul" comunităţii, care putea servi drept ţap ispăşitor pentru orice nenorocire colectivă. „Evreii şi maurii să stea aparte, şi nu printre creştini... Să fie închişi dincolo de ziduri, ca să nu avem duşmani printre noi." Vorbele acestea nu au fost rostite de vreun fanatic ignorant, ci de un cleric care se bucura de mare prestigiu şi pe care Biserica l-a canonizat. E de mirare atunci că prima cruciadă a fost precedată şi însoţită de persecutarea şi uciderea de evrei? - pag. 71
[T]rebuie să renunţăm la vechile iluzii asupra ingenuei purităţi a ţăranilor sau asupra măsurii în care aceştia interiorizaseră normele morale „creştine". Ţăranii francezi aveau o viaţă erotică destul de complexă, [la fel și] cei englezi, [iar] în sudul Germaniei [...] principalul obstacol în calea naşterilor nelegitime se pare că era, mai mult decât predicile clerului, controlul comunităţii rurale înseşi, care nu dorea să se nască bastarzi fără o familie care să se ocupe de ei şi să-i întreţină. - pag. 98
Maşinile au fost cele care i-au conferit europeanului o superioritate decisivă în domeniul navigaţiei şi al războiului şi i-au permis rapida expansiune imperială în Africa şi Asia, astfel încât nu este de mirare că ele au fost considerate mobilul principal al primatului său şi că s-a crezut că gradul de civilizaţie al oamenilor poate fi stabilit prin regula sigură a determinării capacităţii lor de a construi maşini. Istoria tehnologiei noastre este doar istoria mecanizării şi se preocupă prea puţin de altceva. Se mai vorbeşte despre aportul lumii islamice, se citează cel al tehnologiei chinezeşti [...] iar civilizaţiile autohtone din America sau din Africa neagră, care nu aveau maşini, nici măcar nu sunt menţionate în acest context ori, în cel mai bun caz, sunt alungate în „preistorie" - pag. 127
O altă eroare dintre cele făcute în majoritatea teoretizărilor referitoare la „statul modern” este presupunerea că acesta se baza pe coerciţie. Nici un stat nu dispune de suficientă putere pentru a se menţine pe termen lung fără consimţământ. Esenţialul, aşa cum susţineau în veacul al XVII-lea britanicii, era să ai grijă de „opinia” publică [...]. Pentru a păstra de partea lor opinia publică, era nevoie ca păturile de jos să fie făcute să creadă nu doar că ordinea socială corespunde voinţei lui Dumnezeu, ci şi că este raţională şi dreaptă. Că există reguli menite să asigure bunăstarea supuşilor şi care, atunci când devin vulnerabile, înseamnă că cineva le-a încălcat; în nici un caz că sistemul ar fi rău. „Nu ne interesează să ştim dacă poporul are vreun drept să ne răstoarne - va scrie Goethe: trebuie doar să avem grijă să nu fie tentat să o facă.” - pag. 137-138
Statul-națiune [...] așa cum s-a consolidat el în secolul al XIX-lea, nu este altceva decât statul absolutist renovat. [...] O dată erodată „coeziunea ideologică" a fostelor monarhii de drept divin, s-a încercat înlocuirea ei cu o alta, cu caracter laic, care se exprima ca o „religie civilă” - cultul patriei şi al unor simboluri inventate, cum sunt drapelele [...]. Şcoala inculca noua mitologie a naţiunii: o viziune apologetică asupra propriei istorii (nu istoria reală [...], ci o alta, în care „patria” apare ca o mamă a tuturor), impunerea [unei limbi normative], difuzarea tradiţiilor şi miturilor pregătite ex profesa (cu fabricarea unui „folclor" ce selecta şi adapta elemente ale culturii populare, făcându-le „naţionale")[...] - pag. 140-141
Vezi și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene precum și partea a III-a, despre metodele „apostolice” de convertire a păgânilor.
Imagine: derivat al tabloului Răpirea Europei de Nöel-Nicolas Coypel, (~1726)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu