Provita sunt mai răi decât Ceaușescu

Pe data de 1 noiembrie 1966 în România intra în vigoare decretul numărul 770, un act legislativ ce avea ca scop interzicerea avorturilor și creșterea natalității în țara noastră multilateral dezvoltată. Rezultatul a fost întradevăr, o creștere a natalității, dar în același timp, avorturile nu au dispărut, au devenit clandestine, cu riscuri mari, atât pentru femeia însărcinată, cât și pentru doctorul care efectua procedura. Povești cu fetuși duși la tomberon în miez de noapte nu fac parte doar din cinematografia demnă de Cannes, ci și din poveștile celor care au fost studenți în anii '80 în București (și nu numai). Decretul a fost revocat imediat după revoluția din '89, lăsând în urmă o generație născută „ca directivă de partid”, așa numiții Decreței.

Ieri, în mai multe orașe ale țării, au avut loc „Marșuri pentru Viață”, sau mai bine zis, demonstrații anti-avort. Rațiunea din spatele acestor marșuri organizate de Pro-Vita este astăzi alta față de anii '60. Stahanovismul demografic este astăzi înlocuit cu creștimismul și al său fetiș față de „viață” și „familie”. „Logica” ceaușistă e dată uitării în favoarea teologiei, dar obiectivul rămâne același: cât mai mulți copii.

Cu o idee de blogpost în cap, am căutat celebrul Decret 770. Doream să-l aduc la zi, să ofer o versiune în concordanță cu doleanțele celor de la Pro-Vita. Ce a devenit repede evident, este că decretul ceaușist este mult mai „uman” decât ce vor pro-lifer-ii (mioritici sau nu). Legea stipulează că avortul este permis în „mod cu totul excepțional” și enumeră 6 asemenea cazuri. Să le luăm în ordine aleatoare:

d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;

Nu se pune problema. Nu contează când dă dumnezeu copil. Faptul că cineva are peste această vârstă nu cred că e un argument în opinia revoltaților „pro-embrion”.

e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;

Din nou, nu cred că intră în discuție. Dacă Partidul considera totuși că la 4 copii o femeie și-a îndeplinit norma față de patrie, avortofobii probabil merg pe ideea „câți o da Dumnezeu”

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

M-am gândit inițial că acestea ar putea fi excepții de la regula „avortul e halal”. Naivul de mine a fost repede informat că „oricât de nedreaptă sau oribilă ar fi această situație nu putem niciodată justifica omorârea unei alte ființe nevinovate în încercarea de a ușura suferințele emoționale și mentale ale victimelor”. Deci niet!

b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;

Iarăși, o excepție de bun simț. Dar iată ce găsim pe saitul Pro-Vita: „Bolile şi handicapurile grave, inclusiv acelea în care diagnosticul este fără speranţă, sunt tragice. Totuşi, nu există nici o viaţă fără valoare, care să nu merite a fi trăită. Fiecare viaţă are un sens şi o misiune, chiar dacă este dezavantajată de boală, handicap sau vârsta înaintată.” Argumetul este făcut împotriva euthanasiei, însă e cert că se extinde și la „euthanasierea embrionilor”.

Și ultimele două vor fi luate împreună, deoarece logica după care sunt respinse e aceeași:

c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;

a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;

Având în vedere logica celor anti-avort, cum că „nici embrionul, nici fetusul nu sunt părţi sau organe ale corpului femeii” ci „o viaţă nouă, distinctă de cea a părinţilor”, nu cred că vor accepta nici argumentele de mai sus, care se bazează pe ideea că viața mamei este mai importantă decât cea a fătului. Indiferent dacă femeia nu poate îndeplini, din motive obiective, rolul de mamă.

Articolul 3 al Decretului mai stipula că:

„Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii. In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.”

E drept, au fost cazuri de femei ce au murit pe masa de operație după un avort ilegal, căci nu putea fi salvată dacă avea complicații până nu dădea-n gât medicul care i-a făcut chiuretajul ilegal. Însă putem observa că spiritul legii este mai uman decât ce au de gând activiștii anti-mame. Deși le subjuga în slujba patriei proletare, statul considera că există o limită pentru orice, iar femeia nu trebuie musai sacrificată în favoarea fătului. 

Decretul 770 a generat drame nenumărate. Căsătorii întemeiate pe un copil „nedorit”, avorturi clandestine, făcute în condiții infecte, o generație de copii priviți ca poveri, regrete și amărăciune. Orfelinate umplute de copii abandonați și fetuși aruncați clandestin la tomberon. Și totuși, astăzi sunt unii, care în numele unei obsesii mistice pentru „viață” vor să propună ceva care este cel puțin la fel de odios. Mi-e scârbă de acești cruciați miopi. Poate ar trebui să-și aducă aminte că drumul spre infern e pavat cu bune intenții!

Intermezzo: Sfântul Nicolae

Cândva lui i se-nchina toată țara.

Tranziția română și sfârșitul istoriei

Monument bulgar „reinterpretat”

Una din aporturile creștinismului la gândirea occidentală este ideea timp liniar cu incipit și finalitate. Dacă în antichitate viziunea asupra timpului era mai degrabă ciclică, gândirea creștină a introdus noțiunea de  „sfârșit al istoriei”. Ce auzim de la ezoteriști, cu a lor „trezire globală” și „conștiință planetară” ca stare finală a istoriei este derivat din acest mit. Ideea de societate „comunistă” ca punct terminus al evoluției sociale (după capitalism) este o formă „secularizată” a mitului, la fel cum a fost și ideea mai recentă că democrația și capitalismul american sunt apogeul evoluției sociale, cum afirma, de exemplu, Francis Fukuyama la sfârșitul Războiului Rece.

Mitul „împărăției de la sfârșitul vremurilor”, în forma sa contemporană, continuă să ne afecteze modul în care vedem lumea. „Tranziția” este un astfel de concept. Este, în viziunea noastră, o perioadă finită, o călătorie socială spre o destinație fixă: democrația și capitalismul. Din păcate, uităm că ținta noastră este într-o stare de flux, la fel ca noi, iar tranziția nu se va termina niciodată, pentru că lumea este și va fi într-o perpetuă schimbare (și nu doar în mai bine). Ar fi bine să ne amintim că și societățile vestice au evoluat și continuă să evolueze.

Auzim din ce în ce mai des ofuri mioritice legate de durata tranziției post-decembriste. „De douăzeci de ani suntem tot în tranziție” se lamentează românul, exasperat că trenul post-decembrist n-a ajuns în Gara finală a abundenței. Viziunea noastră este similar exodului biblic, în care, după o călătorie prin deșertul post-comunismului, ar trebui să ajungem la sistemul care ne va asigura laptele și mierea de care se bucură și Occidentul. Și această perspectivă, în care ne așteaptă Utopia la capăt de drum, este profund dăunătoare, iar optica noastră ar trebui temperată cu mai mult realism. N-ar trebui să privim „tranziția” ca pe o perioadă excepțională, ci ca pe o stare perpetuuă, în care există posibilitatea perfecționării constante.

Idei de steaguri comuniste

În fiecare lună, pe sub-reddit-ul /r/vexillology, dedicat pasionaților de steaguri, are loc un concurs de design. Luna aceasta, tema a fost crearea unor steaguri cu tentă sovietică pentru entități politice actuale (gen Rep. Pop. Sanmarino sau  Rep. Sov. Soc. Tuvalu). Și ce poate fi mai departe, în viziunea multora, de o „democrație populară” decât o teocrație? Contrastul merita explorat, așa că două din creațiile mele au abordat această cale conceptuală:

Republica Populară Arabă (fosta Arabie Saudită) 

Șahada (jurământul islamic de credință) a fost înlocuit, în același stil caligrafic, cu motto-ul comunist „Proletari din toate țările, uniți-vă!” situat pe un fundal schimbat din verde islamic în roșu, în ton cu noua ideologie socialistă. Sabia a fost păstrată ca simbol al jihadului de clasă.

Vezi și versiunea veche.  

Comuna din Vatican

Oraș-stat aflat sub conducerea unei grupări clericale creștin-comuniste. Steagul rămâne în linii mari identică, cu mențiunea că tiara papală și cheile sfântului Petru sunt înlocuite cu o nouă stemă, constând dintr-un AK-47, o cruce, o biblie deschisă și o stea cu 5 colțuri, acestea simbolizând lupta fizică, spirituală și socială împotriva injustițiilor, sărăciei și păcatului. Textul de dedesubt face trimitere la 2 versete biblice din Faptele Apostolilor: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” Fapte 2:44-45

Aștept părerile voastre, precum și idei de steaguri. Dacă-s interesante, s-ar putea să le desenez.

Havel și discursul anti-comunist

„Cel mai rău lucru este faptul că trăim într-un mediu moral contaminat. Am devenit bolnavi din punct de vedere moral, pentru că ne-am obișnuit să spunem altceva decât ceea ce gândim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alții, să ne pese doar de noi. Idei precum dragostea, prietenia, compasiunea, umilitatea sau iertarea și-au pierdut adâncimea și complexitatea, și pentru mulți dintre noi ele au reprezentat doar particularități psihologice, ori s-au asemănat unor obiceiuri din timpuri străvechi, puțin ridicole în era calculatoarelor și a navelor spațiale. [...]

Când vorbesc de atmosferă contaminată moral, nu vorbesc doar despre [membri de partid]. Vorbesc despre noi toți. Am devenit cu toții obișnuiți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil și deci am facilitat perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, suntem cu toții - evident, în varii măsuri - responsabili pentru funcționarea mașinăriei totalitare. Nici unul dintre noi nu-i este doar victimă. Suntem cu toții și co-creatorii săi.

De ce spun asta? Ar fi foarte greșit să înțelegem moștenirea ultimilor patruzeci de ani ca fiind ceva străin, lăsată nouă de către niște veri îndepărtați. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moștenire ca oun păcat pe care l-am comis noi înșine. Dacă o recunoaștem ca atare, vom înțelege că este datoria noastră, a tuturor, și doar a noastră, să facem ceva în privința aceasta. Nu putem să dăm vina pentru toate pe foștii stăpâni, nu numai pentru că este neadevărat, dar și pentru că ar eroda simțul datoriei noastre din acest moment: și anume, obligația de a acționa în mod independent, liber, rațional și rapid. Să nu ne păcălim: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot obține prea multe de unul singur. Și ar fi greșit să ne așteptăm ca o soluție generală să vină doar de la ei. Libertatea și democrația înseamnă participare și deci responsabilitatea din partea noastră, a tuturor.”

Fragment din Discursul Președintelui Vaclav Havel 
către Națiune cu ocazia Anului Nou, 1990

Ce atitudine diferită de anti-comunismul românesc, care deja practică un discurs prin care responsabilii pentru ciuma roșie sunt „alții”, o atitudine dăunatoare, generalizată și azi, cu vechime pe aceste meleaguri.

„Una din elementele radicale [ale anti-comunismului contemporan] este tentativa de distanțare și alienare a trecutului drept coșmar, un film horor al cărui scenariu a fost cumva impus asupra societății românești. În ultima sa carte, Stelian Tănase [...] încearcă să convingă cititorul că că traiul în ilegalitate a avut așa un efect de durată supra membrilor elitei comuniste încât aceștia au continuat să acționeze de-a lungul carierei lor politice ca și cum ar fi încă prin beciuri. [...] 

Și ce ne spune aceasta acum? Cum că regimul comunist a fost dezlănțuit asupra unei societăți inocente de către tot felul de monștri, „creaturi ale întunericului”, „hibrizi umani” ce n-au devenit niciodată membri ai societății românești. Nu este greu să observăm, cum în acest context, o denunțare a comunismului devine foarte ușoară, și chiar necesară. La urma urmei „noi”, oamenii normali, societatea, n-am avut nimic de-a face cu asta. A fost vina „lor”, a străinilor, a hibrizilor umani, ei au adus acest blestem peste noi.”

„Past for the Eyes”, cap. „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”

Ca o notă suplimentară, dacă aveți posibilitatea să vedeți documentarul „Cetățeanul Havel” s-o faceți neapărat, căci lumea a devenit mult mai săracă prin moartea lui Vaclav Havel.

Foto: ČTK and Peter Žákovič, SME, via Local.eu.sk

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații. 

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară. 

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă. 

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe,  căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem  din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului

Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)

În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)

One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

Comunismul citit în cheie religioasă - Cazul Mihail Neamţu

Fotografia #A204, Fototeca online a comunismului românesc, (17.10.2011)
(ANIC, Fond ISISP, Cota 156/1966)

Simptomatic pentru secolul XXI, care „ori e religios, ori nu mai este” pare să fie descifrarea comunismului dintr-o perspectivă teologică. În această primă parte, cazul Mihail Neamțu, un teolog la curtea instituției ce se ocupă de investigarea comunismului:

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă.[...] Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca săi dentificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.[...]

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului; Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.[...]

Text semnat de Andrei Muraru,
preluat din Observator Cultural, via CriticAtac

Inspirat de Tudor Khmerilă

O mitologie mecanică

Așa-numitul „Cult al Rațiunii” (stampă)

"Noua imagme a Universului, modelată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epocaa raţionalismului triumfător, ne va ajuta să înţelegem mai bine mecanismele Raţiunii şi raporturile sale ambigue cu structurile imaginarului. [...]

Noul sistem filozofic şi ştiinţific se prezenta ca o inversare completă a imaginarului tradiţional. Forţele materiale înlocuiau forţele spiritului. Legile Universului luau locul lui Dumnezeu. Omul a fost şi el redus la un soi de maşină sau la o rotită a marii maşinării universale. Misterul, supranaturalul, sacrul au fost evacuate din natură. Totul trebuia să se explice prin fizică sau mecanică, mişcarea corpurilor celeste, ca şi comportamentul omenesc. D'Holbach rezuma această idee printr-o frază memorabilă în lucrarea sa Sistemul naturii (1770): „Natura acţionează după legi simple, uniforme, neschimbătoare.., Toate greşelile oamenilor sunt greşeli faţă de fizică.”

O adevărată revoluţie în gândire, istoricul are tot dreptul (fără a ignora insă precedentele antice şi moderne ale materialismului şi raţionalismului Luminilor) să constate o ruptură intre imaginea mitică a lumii şi imaginea raţionalistă şi ştiinţifica. Și teologul de asemenea; nu i se putea pretinde să facă concesii unei filozofii care-şi propunea să-1 înlocuiască pe Dumnezeu cu fizica.[...] A-l înlocui pe Dumnezeu prin fizică: propoziţia exprimă o răsturnare ideologică, dar ea exprimă şi o anumita continuitate a vechilor structuri şi a funcţiei acestora. Funcţia lui Dumnezeu, aceea de a asigura funcţionarea fără greşeală a maşinii universale, nu este abolită, nu există decât o schimbare a factorului responsabil. Omul nu mai păcătuieşte in faţa lui Dumnezeu, ci, pentru a relua cuvintele lui d'Holbach, in faţa fizicii. El nu mai riscă să fie pedepsit de divinitate, ci de legile ştiinţifice, care s-ar întoarce împotriva sa.

Acest proiect global a fost definit de Ernst Mach (1838-1916) prin expresia foarte sugestivă de „mitologie mecanică". Scopul lui era „explicarea fizico-mecanica a întregii naturi". O dată stabilite toate legile care acţionau în Univers, evoluţia viitoare devenea, la rândul ei, cognoscibilă. Laplace îşi imagina deja „un geniu care ar putea descrie starea universului într-un moment oarecare din viitor”. Nimic nu se producea la întâmplare; omul putea accede la cunoaşterea absolută.

Aceasta se referea şi la istorie. Legile istoriei luau locul destinului, dar rigoarea lor nu ceda cu nimic forţei oarbe a acestuia din urmă. Cele două concepte erau interşanjabile. Voltaire utiliza cuvântul destin într-un mod care se voia ştiinţific; „Ar fi curios ca o parte a acestei lumi să fie rânduită şi ca cealaltă să nu fie deloc, ca o parte din ceea ce se întâmplă să fi trebuit să se întâmple şi ca o altă parte din ceea ce se întâmplă să nu fi trebuit să se întâmple. Când ne uităm de aproape, vedem că doctrina contrară celei a destinului este absurdă.”

Dacă totul era „rânduit", viitorul omului devenea la fel de transparent ca acela al Universului. Condorcet s-a ocupat de aceasta în Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman, scrisă în 1793 şi publicată în 1795. Pentru prima oară, o lucrare istorică evoca nu doar trecutul, ci şi viitorul speciei umane, situat sub semnul perfecţionării biologice şi spirituale. Totul ar fi perfect (sau aproape) într-o lume înfloritoare. Acţionând principiul contrariilor, ne găsim în faţa unei religii inversate. Sub forme noi, vechile arhetipuri subzistau. După modelul religiilor, noul sistem îşi propunea să asigure unitatea şi coerenţa lumii, integrarea omului în Univers, mântuirea sa prin înălţare spirituală şi cunoaştere şi, de asemenea, descifrarea viitorului, oracolul şi profeţia devenind ştiinţifice, adaptate exigenţelor unei elite sceptice şi raţionaliste.

Inscriptie pe biserica Ivry-la-Bataille - „Templul Rațiunii și Filosofiei”

Sacrul se „reconvertise", dovedind că omul poate transfigura orice în religie. Timpul religiilor ştiinţifice se apropia. Revoluţia franceză a inventat cultul Raţiunii. Părintele al mecanicii universale, Isaac Newton, a fost „sanctificat” de Saint-Simon în 1803. în Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporani, acesta propovăduia într-adevăr o religie, care era religia lui Newton. Dacă cineva i-ar fi putut face concurenţă lui Dumnezeu, acesta era savantul care descoperise formula matematică a armoniei cosmice. Providența se manifesta prin faimoasa lege a atracţiei universale.

Urmărind aceeaşi metodă, vom găsi uşor rădăcinile arhetipale ale tuturor inovaţiilor Epocii Luminilor, care n-au făcut până la urmă decât să materializeze şi să laicizeze vechile figuri ale imaginarului. În locul Apocalipsului religios au fost luate în consideraţie cataclismele cosmice şi geologice. Vârsta de aur a mitologiei şi Edenul biblic au cunoscut un avatar care a beneficiat de aprecierea filozofilor şi a opiniei publice: paradisul secularizat al bunului sălbatic. Bunul sălbatic s-a instalat la fel de bine în insulele îndepărtate ale Polineziei, cât şi în primele epoci ale istoriei umane, ilustrând o societate egalitară şi fericită, coruptă, din nefericire, de mersul istoriei. In versiunea secularizată, păcatul originar semnifica abandonul stării naturale şi inventarea proprietăţii. Este esenţa faimosului Discurs asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, publicat de Jean-Jacques Rousseau în 1755. Paradisul pierdut beneficia astfel de o reelaborare filozofică.

Milenarismul religios, pe de altă parte, începea sa se convertească în ideologie ştiinţifică a „viitorului radios" (ca la Condorcet), sinteză între excelenţa socială şi morală a epocilor primitive şi noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice. Se întrezăresc deja semnele premergătoare ale comunismului modern.[...]

Vârsta Raţiunii este şi vârsta Utopiei, adevărata sa vârstă de aur. Intr-o perioadă de câteva zeci de ani au fost create mai multe fantezii utopice decât în toată istoria precedentă a genului. Această apropiere Raţiune-Utopie n-are nimic fortuit, ea este deosebit de semnificativă... şi destul de neliniştitoare. Raţiunea s-a delectat imaginând societăţi ideale, în care se întâlneau toate ingredientele refuzului istoriei. Ea a reuşit chiar să transfigureze o Chină cât se poate de adevărată, împrumutân-du-i structuri şi virtuţi utopice potrivite alcătuirii unui model pentru reformatorii europeni.

Putem deci să conchidem: Raţiunea a purtat o bătălie nemiloasă împotriva vechilor configuraţii ale imaginarului: credinţe religioase, tradiţii folclorice, mituri şi superstiţii. Dar în locul rămas liber s-au înălţat noi construcţii mitice, foarte diferite, însă, în acelaşi timp, foarte apropiate de construcţiile tradiţionale. Raţiunea n-a făcut, până la urmă (nu avea altă alegere), decât să recupereze şi să dispună după propriile sale reguli — geometrice, mecanice, carteziene, materialiste — toate fantasmele esenţiale ale omenirii." - pag 59-63

- Lucian Boia - „Pentru o istorie a imaginarului”

Later edit: O discuție pe marginea articolului găsiți pe Proddit

3 întrebări

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Comunismul, religie politică - un video ș-un text

A apărut cartea „Despre comunism, destinul unei religii politice” de Vladimir Tismăneanu. Sună foarte interesant și abia aștept s-o cumpăr și s-o citesc. Promit și o recenzie când se va întâmpla asta. Până atunci, vă las cu discursul autorului de la lansarea cărții și fragmentele interesante dintr-un articol relevant:

"Joi, pe 16 iunie [2010], a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean.[...]

Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „religii seculare“ si de „mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.

Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.

Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului. Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.[...]

Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). [...]

Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.

Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.[...]"

Steama ateilor văzută de creștini

Ateii sunt acuzați de multe chestii. De la faptul că-s plini de trufie până la faptul că răspândesc comunism și nazism de parcă acestea ar fi o boală iar ateii niște ciumați infecțioși. Secularizarea lumii este responsabilă, în ochii pravoslavnicilor hardcore, pentru orice, de la totalitarisme, la homosexualitate și de la preoți pedofili la Lady Gaga. Așa că, într-o stare de febră creativă mi-am pus problema, cum ar arăta o stemă a ateilor, însă privită din perspectiva „războinicilor întru credință”. Evident, a trebuit să includ simbolurile ideologiilor criminale din secolul XX, dar și simbolul (iudeo)masoneriei (care visează guvernarea mondială și alte fantasme neo-lăbare) și un simbol al „imoralității sociale”, poate al homosexualilor (vezi mâna lila, da făcută în stil „Ulster banner”). N-am putut să mă hotărăsc între un context sovietic și un vultur bicefal - vulturul negru e simbol vechi german, iar cel cu două capete a fost și al Austro-Ungariei, stat care a ținut sub jugul său lotul transilvan din „grădina mamei mă-sii” - așa că am făcut 2 variante.

Iată deci dizainurile de ștemă:

Varianta „Vulturul bicefal de fier”

Varianta „Stemă sovietică”

Varianta mică

Voi ce (alte) simboluri ați fi introdus într-o astfel de anti-stemă?

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Religii noi, religii vechi

Variațiune pe fresca lui Tommaso Laureti din Palatul Apostolic de la Vatican, tavanul Sălii lui Constantin, „Triumful creștinismului” - prima imagine. Deoarece comuniștii au făcut cu creștinismul exact ceea ce a făcut și creștinismul cu păgânismul.

Revolta comunistă din Persia zoroastriană

Mâine e ziua „toți-îl-desenează-pe-Mohamed”, însă n-am chef să particip. Am bifat evenimentul anul trecut. Dar dacă tot vorbim despre islam, una din notele de subsol ale cărții „Religie și stat în Islam” descrie un eveniment interesant. E vorba despre o revoltă „proto-comunistă” în Persia de la cumpăna secolelor V-VI, înainte de invazia islamică. Mi s-a părut un eveniment interesant, dat fiind lunga tradiție de revolte egalitarist-reformiste din creștinism (așa numitele milenarisme) ce au fost și precursoare ale comunismului marxist. Citez:

"Revolta „comunistă" a fost condusă de un membru al clerului zoroastrian, pe nume Mazdak (c. 460-529). Conform istoricului arab Tabari, mazdakiştii „declarau că Dumnezeu le-ar fi dat oamenilor bunurile lor, ca să le împartă egal între ei, dar că oamenii ar fi făcut cu acest prilej mare nedreptate unii altora. Ei afirmau că vor să ia de la bogaţi pentru a le da săracilor şi astfel să-i ajute pe neavuţi să redobândească ce fusese a lor, pe socoteala celor avuţi. Căci cei care ar avea prea mulţi bani, prea multe femei şi alte bunuri, încă nu se cheamă că ar avea drepturi mai multe decât ceilalţi. Gloata folosi această învăţătură ca un prilej binevenit, se strânse în jurul lui Mazdak şi alor săi şi trecu de partea lui. Astfel lumea a fost foarte necăjită de mazdakişti, iar aceştia ajunseseră atât de puternici încât puteau îndrăzni să intre în casa cuiva şi să-i ia locuinţa, femeile şi averea, fără ca să li se poată opune. Căci şahinşahul Kavad îi obliga să aprobe toate astea (...) Curând lucrurile au evoluat, astfel că tatăl nu mai ştia cine este fiul său şi nici fiul cine este tatăl său". Potrivit unui izvor dintr-o epocă mai târzie, Mazdakar fi afirmat: „este de dezaprobat şi cu totul necuviincios, ca cineva să aibă o poziţie importantă, iar altul să trăiască în sărăcie şi să fie lipsit de mijloace. De aceea, credinciosul este dator să-şi distribuie averea între cei de o credinţă (...). Oricine nu este de acord cu acest fel de lucrare, este prin aceasta un adept al lui Ahriman, şi de la el trebuie obţinut prin forţă, ceea ce este dator să ofere" (B. Brentjes, op.cit, p. 210 şi 214). Şahinşahul Kavad a sprijinit mişcarea mazdakistă, pentru a se elibera de supremaţia marilor nobili. Abia în ultimii ani ai domniei a pus capăt „dictaturii maselor", iar fiul şi succesorul său, Chosroe I, a putut efectua ampla reformă socială şi administrativă a Imperiului persan."

Vezi și pagina de Wikipedia despre Mazdak.

Bezbojnic - originea numelui

Bezbojnicul e un nume destul de greu de reținut și de pronunțat. Nu prea sună românesc. Au fost unii care au căutat blogul scriind bejbojnicul, unii l-au pronunțat bezboinicul sau bezboznicul; mai fost alții care au crezut că-s basarabean și veți vedea imediat de ce. Și știu că unii sunt curioși de originea acestui nume așa că iată explicația.

Bezbojnic, în diverse limbi slave, înseamnă „[om] fără dumnezeu”, ateu, godless mai pă ingliș. Cuvântul e compus din 3 părți:

„bez-” înseamnă „fără...”. Cică există ca și cuvânt și în limba română, cu aproximativ același sens: „în afară de...”, regăsindu-se, potrivit DEX, și într-o expresie obscură, pe care eu n-am auzit-o vreodată „bez Vlașca și Teleorman”. De asemenea se mai întâlnește în cuvinte compuse de origine slavă, precum „bezmetic” - „[stup] fără matcă”, „bazaconie” - „fără lege, ne-legiuire” sau „bâzdâganie” - „fără suflet” (de la „dihanie” - „spirit, suflet”)

„bog” se traduce ca „(dumne)zeu”. În limba română se găsește în expresia „bogdaproste” - „Domnul să-i ierte (pe morții tăi)” sau în numele Bogdan - „darul lui Dumnezeu” (sinonim cu grecescul Teodor/Tudor sau numele de origine evreiască Matei, Nathaniel sau Ionathan). Mai apropiat ca formă de bezbojnic este în expresia rusească „Boje moi!” - exclamație tradusă aproximativ ca „Dumnezeule!”

„-nic” este un sufix adjectival, tot de origine slavă. Îl regăsim și-n limba română, în cuvinte precum „harnic”, „rodnic”, „falnic”, „fățarnic”, etc

Având în vedere originea străină, merită explicată și motivul pentru care mi-am denumit blogul în acest mod. Ei bine, înaintea de Dawkins și noii atei, cam singura literatură antiteistă pe plaiurile mioritice erau cărțile de propagandă comuniste, traduse din rusă prin anii '60 - '70. Aveam două astfel de cărți în casă „Biblia pentru credincioși și necredincioși” și „Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele”, ambele scrise de un anumit Emilian Iarolavski. care Iaroslavski era șef peste propaganda antireligioasă în URSS, în perioada interbelică - înainte ca Stalin să o lase mai moale, pe motiv că Biserica Ortodoxă era bună la însuflețit soldatul rus ce lupta întru apărarea Patriei de fasciști - , și care, printre altele, edita o revistă numită „Bezbozhnik” (pe rusă „Безбожник”, vezi imaginea de mai sus) care încerca să ridiculizeze religiile tradiționale pentru a putea fi substituite de noua religie numită Comunism. În orice caz, ce vroiam să spun, în termeni hipsterieni, este că citeam cărți antireligioase înainte să fie mainstream, și deși trebuiau filtrate părțile de propagandă pro-comuniste, gen „lupta de clasă”, „URSS iz dă best” și alte asemenea bazaconii, cărțile erau destul de interesante dpdv factual. De altfel, nu e greu să arăți cât de auto-contradictorie este Biblia sau cât de ridicole sunt poveștile din diverse religii, și totuși, cât de asemănătoare. Mai în detaliu despre aceste cărți, poate într-o postare viitoare.

Dasvidanya tavarișci!

Îndoctrinarea-n școli - ieri și azi

Cândva profet ne era Marx si dogmă ne era Comunismul. Astăzi am schimbat „Capitalul” pe „Biblie”...

Sustin, evident, campania ASUR contra îndoctrinării-n scoli!

Revolutia 89 - un colaj

Dacă tot suntem în sezonul Revoluțiilor, cu doi dictatori pensionați forțat și încă vreo 4-5 destul de stresați (gen Buteflika, Ghadafi, Saleh et co.) m-am gândit să fac un mic colaj legat de Loviluția Română eveniment ce a început c-un preot nebun din Cimișoara Multikulti și s-a terminat, în funcție de cum pui problema, fie la ciuruirea cuplului prezidențial de tristă amintire. fie la episoadele de K1 din Piața Universității, faza pe echipe, studenți vs. mineri. Părerea mea e că Revoluția din Decembrie '89 musai a fi luată împreună cu evenimentele ulterioare, gen Trilogia Minariada (ianuarie, februarie și iunie), Interetniada* de la Târgu Mureș și Golaniada de la București, căci în 15 iunie aș zice că a fost moment în care s-a terminat efectiv schimbul de regim. În această idee, merită urmărit în continuare ce se petrece prin Tunisia și Egipt, căci lucrurile nu s-au așezat și, vorba lui Iisus, „nimic nu-i bătut în cuie”, încă.

Vezi și: Tunisia și România, povestea a două revoluții

*)- inițial i-am zis Maghiariadă, dar... vezi comentariile

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?