Scrisoare deschisă lui Miodrag Stanojevic, profesor de istorie sârb

Dragă Miodrag,

În primul rând, te voi ruga să mă ierți că te tutuiesc, dar nu cred că te vei supăra. Cred că sunt foarte mari șanse ca tu să nu exiști. De ce spun asta?

În primul rând nu cred că ești un profesor de istorie. Îmi este imposibil să cred că cineva poate să fie atâta de ignorant, și să ajungă profesor de istorie. Faci niște greșeli elementare. Afirmația ta cum că "în anul 700 [ungurii] sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei" este falsă. În momentul respectiv strămoșii ungurilor se aflau în zona stepei nord-pontice, aproximativ estul Ucrainei, în timp ce în estul Chinei și nordul peninsulei Coreene primul rege al statului coreean Balhae punea pe picioare noul său stat. E posibil să confunzi ungurii cu uigurii, un popor turcic ce a avut tangență cu nordul Chinei ceva mai târziu. Maghiarii, în schimb, nu au avut, ei neajungând niciodată în Orientul Îndepărtat.

Poate aș fi acceptat confuzia - popoarele astea nomade sunt multe și complicate, mai ales prin stepa eurasiatică - dacă nu scoteai un alt porumbel din condei: "Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom". Un profesor de istorie nu putea spune așa ceva. Un om cu o minimă cultură înțelege cum funcționează relațiile între diversele state și entități politice în evul mediu. Mai ales un profesor din Voivodina, ea însăși regiune autonomă a statului sârb. E cineva pe lumea asta care susține că Voivodina nu face parte din statul sârb? Și Găgăuzia e autonomă, și totuși face parte din Republica Moldova.

Ca să nu mai vorbim de scaunele săsești și secuiești, care nu făceau parte din Transilvania, ci erau subordonate direct regelui maghiar. O spune clar și istoricul Marius Diaconescu în revista Historia, și el un opozant al autonomiștilor secui:

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate. Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor. [...] Secuii nu erau singura entitate privilegiată din Transilvania. Saşii, colonizaţi şi ei în secolele XII-XIII în sudul Transilvaniei, s-au bucurat de autonomie administrativă şi judecătorească, în schimbul căreia achitau o sumă de bani fixă la trezoreria regelui şi dădeau un număr de ostaşi pentru armata regală. La fel, asupra lor voievodul Transilvaniei nu avea nicio autoritate.

Dragă Miodrag, cum poți tu să fii „sârb din Voivodina” și să nu înțelegi cum funcționează o autonomie? Sau să afirmi "cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare". Chiar nu știi câte drepturi au minoritățile la tine în provincie? Chiar și cele „alogene”. 

Recunosc, din curiozitate, te-am căutat prin Google. Am găsit mai mulți inși pe nume Miodrag Stanojevic. Primul e un fotbalist muntenegrean. Al doilea un Miodrag Stanojevic bătrân, de 85 de ani, filantrop, însă arhitect de meserie. A treilea un Miodrag Stanojevic-Micia, profesor (de nu-știm-ce) din Negotin. Negotin e în zona văii Timocului, are populație de vlahi, doar că acest Miodrag apărea ca și candidat pe listele unui partid care susține sus și tare descentralizarea, regiunile autonome, drepturile minorităților ș.a.m.d. Iar ultimul Stanojevic Miodrag găsit e un popă (preocupat de istorie se pare, dar nu profesor).

Așa că stimate Miodrag, eu afirm că tu ești un personaj fictiv, și în spatele acestui personaj se află un român. Unu din ăla „imbecil de tolerant”.

Un sârb ar ezita să insiste pe alogenitatea maghiarilor, când slavii înșiși sunt veniți în peninsula Balcanică în secolele 6-7. Un sârb n-ar putea să fie atâta de ignorant în ceea ce privește Voivodina, și un sârb ar ști că „vlahii” sunt în Timoc, și în Voivodina românofonii se declară români, și nicidecum vlahi. Un sârb ar ezita să-i acuze pe unguri că sunt un popor sălbatic și ucigaș când încă sunt criminali de război sârbi judecați la Haga.

Însă gradul de intimitatea cu miturile naționaliste române, aceleași analogii răsuflate cu "ungurul care vine „la tine-n casă”", și imaginea caricaturală în ceea ce-i privește pe slavi, nu mă poate duce cu gândul decât la o făcătură mioritică. Și nu e o făcătură prea inteligentă. Să luăm de exemplu afirmația "catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România." E genetic fals, și lingvistic fals. Genetic suntem toți -unguri, români, sârbi - o varză cu minime influențe alogene. Lingvistic fals, pentru că și indo-europenii - strămoșii dacilor, romanilor, celților, germanicilor, slavilor, etc. - sunt alogeni din stepă. Doar bascii putem spune c-ar fi „băștinași” europeni, nici vorbă la iugoslavi. Și contradicția cu sine apare imediat: "De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?" Păi sunt sau nu asiatici, profesore dragă? Și tu ești sau nu ești sârb? Sau real măcar?

Aștept cu interes răspunsul tău,

A.P., un bezbojnic

Mitul ortodoxiei ca liant național

Aflându-ne într-o perioadă de intense trăiri naționale și teologice, ar fi oportun să menționez una din cele răspândite mituri în psihicul colectiv al românilor. Acela al necesității ortodoxiei pentru statutul de român. Ideea că n-am fi unde suntem fără ortodoxie și că abandonarea „dreptei credințe” înseamnă dezintegrare națională.

Povestea pornește, în general, de la următoarea anecdotă istorică: în Transilvania medievală convertirea la catolicism a individului însemna automat asimilare în populația maghiară, și astfel poporul român n-a putut rămâne român dacă nu rămânea și ortodox. Problema e că avem de-a face cu un argument-caricatură.

De exemplu în statul medieval maghiar, și în Ungaria dualistă, au existat mai multe popoare care erau catolice care n-au fost asimilate. Dacă pentru croați putem găsi argumentul că aveau autonomie în interiorul regatului, slovacii par o curiozitat. Potrivit teoriei de mai sus, slovacii ar fi trebuit să fie asimilați de maghiari, la fel cum au fost cumanii sau alanii. Ba mai mult, spre deosebire de cumani și alani, binecuvântați cu autonomie, slovacii nu au nici un fel de formațiune administrativ-teritorială a lor, iar ceea ce va deveni cândva Slovacia era cunoscută doar ca „Ungaria de Sus”.

O altă anecdotă istorică este aceea că ortodoxismul ne-a protejat de asimilarea otomană, dornică de conversie la islam. O privire rapidă asupra balcanilor, cândva pașalâcuri otomane, arată că majoritatea națiilor de aici au rămas preponderent ortodoxe, deși există (sau existau) minorități musulmane de bulgari, macedoneni sau greci. De altfel autoritățile otomane preferau ca ghiaurii să rămână ghiauri, căci astfel puteau fi taxați suplimentar. Trecerea la mahomedanism a avut loc doar în zonele de contact între catolici și ortodocși, și anume în Bosnia și Albania. Albanezii nici nu au trecut în totalitate la islam, și având în vedere că deunăzi au sărbătorit 100 de ani de independență, nu cred că renunțarea la creștinism le-a afectat foarte mult „ființa națională”.

Condițiile facilitează sau împiedică asimilarea unui popor de către altul sunt multiple și n-aș spune că ortodoxia e foarte sus pe listă în cazul românilor, și nu așa cum cred majoritatea. Numărul și frecvența convertiților contează enorm. Un român catolicizat se asimila în populația catolică maghiară din cauza faptului că nu exista o masă critică de români catolici în jurul lui. Și cumanul catolic în populația română la fel. În momentul în care o parte însemnată a românilor s-au catolicizat à la greque în secolul 18, nu numai că nu s-au deznaționalizat, ci dinpotrivă, mișcarea națională a primit un nou avânt prin Școala Ardeleană et al. Iar la a țările române autonomia internă a fost cea care au împiedicat convertirea și formarea unei populații românești musulmane, mai mult decât virtuțile „dreptei credințe”, și o comparație cu bulgarii arată că asta nu ne-a ajutat prea mult să nu rămânem înapoiați economic.

Istoria dovedește că poți fi bine-mersi român greco- sau romano-catolic, baptist, pentricostal sau ateu fără să devii semi-român, ungur, turc sau marțian.

Tesla și Eugenia - ce nu știați

Dezvăluirile recente în cazul daco-cripto-românului Nicolae Teslea au șocat opinia publică românească, și noi informații vin din urmă să confirme descoperirea celor de la think-tankul Antena 3. După ce Institutul pentru Scoaterea Adevărului la Iveală “Utopia Balcanica” v-a prezentat încă cinci mari daco-români făcuți uitați de iudeo-șerpilieni, iată se alătură și celebrul Institut Smithsonian cu o știre bombă:

Teslea era fanul eugeniei!

Nu credeți? Iată ce scrie românașul nostru despre viitorul omenirii într-un articol publicat la 9 februarie 1935 în revista Liberty:

„În anul 2100, eugenia va fi ceva universal”

Și asta nu e totul. Poate că ați observat că îndrăgitul biscuite Eugenia, după ce a supraviețuit prigoanei comuniste, s-a scindat astăzi în două, precum poporul român separat de Prut. Pe de o parte avem Eugenia (de Dobrogea) care păstrează numele da' are un ambalaj nou, galben-maro cu picățele, și biscuitele bănățean „Eu sunt Genial” [sic!], care păstrează designul rozosin pre-89, dar și-a modificat nițel numele, făcând totuși trimitere clară la geniul dacic menționat mai sus.

Și pentru că seria coincidențelor nu se termină aici, observați cum „Biscuitele Genial” are ca dată de fondare 1956. De fapt, să știți că e vorba de o „eroare” strecurată de jidocomuniști pentru a masca legătura cu Teslea, născut în - quelle surpise - 1856, că doar no fi coincidență? Să fin serioși!

Secularism dilematic I - Turcia

Mausoleul Întemeietorului Neamului

Istoria secularismului în lume are file interesante și niște nuanțe rar aduse în discuție. Vom lua ca prim exemplu Turcia.

Dacă ați fost vreodată în Turcia, nu e posibil să nu fi observat ubicuitatea imaginii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Chipul său e pe toate bancnotele, piața centrală a oricărei localități îi poartă numele, iar țara e ticsită de busturile și, mai ales, portretele sale. Pe lângă acest aspect vizibil, există și o parte mai puțin evidentă a acestei obsesii naționale. De exemplu, în sistemul școlar turcesc se recită un jurământ - asemeni celui american - ce conține cuvintele sale „Ferice cel ce își spune Turc” și se spun poezii în onoarea lui. Anual milioane de persoane îi vizitează mausoleul, asemeni unor pelerini, iar Codul Penal interzice, sub riscul încarcerării, orice insultă la adresa memoriei sale, sau distrugere a vreunui obiect ce-l înfățișează. În esență, o lege anti-blasfemie și anti-profanare, în numele căruia au fost cenzurate și diverse saituri, precum YouTube. Figura sa este una quasi-mesianică.

Practic, întregul edificiu politic tradițional - cu al său secularism - e bazat pe un cult al personalității de proporții sovietice. La fel cum islamiștii folosesc citate coranice pentru a-și argumenta poziția, ultra-seculariștii (dacă putem să le zicem așa) dau citate din părintele națiunii turce. Volumele de citate din Atatürk sunt echivalentul unei scripturi kemaliste. Cei șase „stâlpi” ai kemalismului - republicanism, populism, naționalism, laicitate, reformism și etatism - au în continuare o vigoare incredibilă datorită figurii lui Mustafa Kemal, de care se legă.

Cu nevasta

Nici măcar secularismul kemalist nu e ce pare. Am mai scris despre faptul că în Turcia religia nu e separată de stat, ci îi este subordonată lui, precum în România comunistă. Iar la fel ca la noi, unde greco-catolicii au fost desființați, la fel și-n Turcia au fost interzise frățiile sufiste. Curat secularism!

Iar paralele cu comuniștii sunt multiple, de la mausoleu la citatele din Lenin și Mao precum și la imaginea eroului-fondator anti-imperialist. Fapt oarecum de înțeles având în vedere că Războiul de Independență al Turciei, în care Atatürk a învins forțele imperialiste britanice, franceze și grecești (mai mult grecești) a fost la câțiva ani după fondarea URSS-ului, deci în același climat ideologic internațional. Iar multipartidismul a venit în Turcia abia în 1947, 9 ani după moartea părintelui patriei.

De altfel laicitatea anatolia a fost mereu paradoxală. A trebuit apărată de popor și democrație prin puciuri militare, iar europenizarea Turciei înseamnă șubrezirea fundației kemaliste. De altfel, regimul islamiștilor lui Erdogan încă n-a apucat să întreacă abuzurile săvârșite de juntele kemaliste, nici pe departe. De meditat asupra acestui fapt. 

Merită secularismul apărat cu orice preț, chiar unul anti-democratic? Sau merită democrația lăsată liberă, chiar dacă asta înseamnă islamism?

Eponimia - o forma reala de nemurire

Atunci când cumperi produsele corporației Abraham, una din punctele tari este promisiunea obținerii nemuririi doar prin simple acte de credință și pioșenie. Din păcate, realitatea - potrivit căreia nu poți trăi veșnic pe bune - se dovedește mai greu vandabilă din acest punct de vedere. Există totuși o formă de nemurire (vorba vine), cea a memoriei semenilor. Pentru mulți, asta înseamnă doar cunoscuți, astfel o dată ce și aceștia mor, mor și amintirile lor. Alții însă ajung în memoria colectivă a umanității datorită unor fapte sau evenimente ieșite din comun iar numele lor devine substantiv comun. Senvișul, silueta, linșatul, savarina, algoritmul, jobenul și saxofonul sunt eponime, denumiri ce provin din numele unor personaje istorice, personaje ce au atins astfel o formă ciudată de imortalitate.

Iar dacă tot s-a discutat recent despre eponimul „boicot”, în cazul de față, electoral, iată și povestea termenului. În secolul XIX, în timpul „războaielor agrare” din Irlanda exista un căpitan pe nume Charles Boycott, administrator al moșiilor unui anume Lord Erne, din comitatul Mayo. În 1880, datorită recoltelor proaste, moșierul a decis să scadă arendele cu 10%. Arendașii au cerut o reducere de 25%, însă Lordul a refuzat, ca apoi Boycott să încerce să dea afară 11 arendași de pe moșii. Liga Arendașilor Irlandezi, prin vocea lui Charles Stewart Parnell, a propus ca oricine va ocupa terenurile rămase libere să fie ostracizat. Deși inițial propunerea nu viza moșierii sau administratorii, Boycott a fost primul care a simțit efectele izolării sociale. Nu a mai găsit muncitori să-i lucreze terenurile, afaceriștii locali nu am mai făcut negoț cu el iar poștașul a refuzat să-i mai ducă scrisorile. Deși într-un final a găsit muncitori protestanți dispuși să lucreze pentru el, costurile s-au dovedit prea mari. Într-un final, Boycott a părăsit Irlanda pentru Anglia, și numele său a intrat în uz curent, desemnând tactica luptei nonviolente a boicotului.

PS: Articolul-sursă a filmulețului de mai sus, și inspirația pentru această postare.

Jihadisti anti-extremism

Ahlu Sunna Waljama'a ("Majoritatea") sau ASWJ este un grup paramilitar somalez constând în musulmani sufiști moderați ce se opun milițiilor islamice radicale al-Shabaab. ASWJ luptă pentru a opri impunerea Wahhabismului în Somalia și a unei forme stricte de șariat și pentru a proteja tradiția islamică moderată (sunnito-sufistă) a țării și opiniile religioase moderate. Grupul a devenit cunoscut în 2008, în momentul în care a pornit o revoltă armată anti-extremistă ca reacție la distrugerea mai multor morminte conținând sfinți sufiști. Grupul se opune interzicerii muzicii, a narcoticului local Khat și utilizării pedepsei capitale și tăierii de membre ca forme de pedeapsă.

Miliția a purtat numeroase victorii împotriva grupului talibanoid al-Shabaab, actualmente făcând parte din guvernul federal somalez, cu 5 portofolii ministeriale.

Tot în legat de Somalia, în localitatea Garissa din estul Kenyei, locuită majoritar de etnici somalezi, au avut loc atacuri cu grenade și arme de foc asupra creștinilor din mai multe biserici. Atacurile brutale, marca al-Shabaab et Co. (supărați pe ajutorul dat de Kenya guvernului federal somalez) par să fi oripilat opinia publică kenyană într-atât încât Consiliul Suprem al Musulmanilor Kenyani a spus că musulmanii vor organiza miliții cetățenești pentru protejarea bisericilor din Garissa, și oriunde or mai cere creștinii. Liderul Consiliului a afirmat că „dat fiind faptul că acei creștini sunt o minoritate acolo, musulmanii consideră că aceștia trebuie protejați cu orice preț”

Între timp, în Mali, au loc evenimente foarte similare cu cele care au determinat formarea grupului somalez „Majoritatea”. Șapte morminte ale unor sfinți musulmani au fost distruse în ultimele zile în orașul Timbuktu de către gruparea radicală Ansar Dine, și aceștia au amenințat că vor distruge toate mausoleele pe care le consideră „păgâne” și toate moscheile ce conțin astfel de „sfinți”. În „orașul celor 333 de sfinți” - inclus pe lista patrimoniului UNESCO -, acesta nu este un lucru mărunt. Ba mai mult, procurorul-șef al Curții Penale Internaționale a afirmat că aceste acțiuni s-ar încadra la capitolul „crime de război”. 

Evenimentele sunt similare cu distrugerea statuilor budiste de la Bamyan, din Afghanistan, doar că aici e vorba de distrugeri inter-musulmane. E timpul ca lumea islamică să preia modelul somalez de jihad anti-taliban și să să facă curățenie în ograda cu orătănii de sorginte extremistă, înainte ca istoria lor să fie anihilată de târnăcoape și picamăre.

Neamurile dacilor din Pakistan

În timp ce poporul încă rumegă adevărurile tulburătoare scornite de diverși generali, o știre fascinantă circulă pe interneții anglofoni, oarecum legată de strămoșii noștrui daci.

Despre ce este vorba? În nordul Pakistanului, în provincia cu nume de țesătură moale, locuiește un popor zis Burusho ce vorbesc limba Burushaski. Din cauză că acest popor de buruși locuiește la Cuca Măcăii, limba lor  burușească fusese doar superficial studiată, și se crezuse, până acum, că e o limbă izolată, fără frați sau surori. O limbă forever-alone. Însă lingvistul Ilija Casule (interviu cu el aici), ca un bun cercetător ce este, a luat limba, a întors-o pe toate părțile, a studiat-o din toate unghiurile și și-a dat seama că e înrudită cu limbile indo-europene. Veți spune că nu-i mare scofală, când ne gândim că o mare parte din limbile din jur sunt indo-europene, fie din grupa indiană, gen hindi, punjabi sau rromani, fie din grupa iraniană, precum persana, paștuna sau tadjika.

Dar ca lucrurile să fie interesante, se pare că descinde dintr-o limbă paleo-balcanică (da, balcanică), cel mai probabil frigiana.

De frigieni s-ar putea să fi auzit. Au migrat acum vreo 3 milenii din zona Balcanilor în Anatolia, unde au și întemeiat un stat propriu. Au devenit celebri - via „legendele olimpului” - datorită regelui Midas, urmărit de blestemul aurului mai ceva ca Roșia Montană, a regelui Gordius, care a inventat nodul la căștile de mp3player și datorită bonetei purtate de popor, similar cu cel dacic, care prin secolul XVIII a devenit simbolul revoluționarilor de pretutindeni și element de heraldică (latino)americană.

Ei bine, limba aceasta a frigienilor (despre care se cunosc mai multe decât despre limba dacilor, apropo) este grupată de obicei alături de așa numitele limbi paleo-balcanice, împreună cu alte limbi precum greaca antică, macedoneana antică, ilira, daca, traca, venetica sau altele mai puțin cunoscute. Relația dintre aceste limbi este subiect de intensă dezbatere, dată fiind precaritatea informațiilor rămase. Sunt daca și traca aceeași limbă, dialecte a unei singure limbi, limbi întrudite? Sunt daca și ilira înrtudite, după cum pare să sugereze faptul că multe din cuvintele noastre „rămase de la daci” au echivalent în albaneză (vezi: brad, barză, viezure, mânz, copac)? Sunt frigiana și daca înrudite, însemnând că dacii au rubedenii lingvistice în Pakistan?

Burushaski - răspândire

Dintre aceste limbi, doar două se știau c-ar fi supraviețuit până-n ziua de azi, și anume greaca veche, devenită neo-greacă și ilira, devenită albaneză. Ipoteza lui Casule ar adauga și frigiana între supraviețuitoare - se credea c-ar fi dispărut prin secolul V e.n. - sub forma limbii burushaski, ajunsă în Pakistan, cred unii, o dată cu armatele lui Alexandru Macedon. De altfel prin zonă, legenda descendenței din ostașii lui Alexandru cel Mare, însă doar paștunii din Afghanistan par să aibă niște gene grecești (pe la 2%). Totuși, acești Burusho par să aibă similitudini genetice nu cu cei din balcani, semn că au adoptat limba frigină cu minim de amestec genetic, ci cu popoarele din jur și cu țiganii Sinti (din spațiul germanofon). Dovadă că universul are simțul umorului.

Un întreg număr al Jurnalului de Studii Indo-Europene - revista la care ar da interviuri Funeriu, dacă ar fi lingvist - va fi dedicat acestui subiect. Ceea ce nu-i un lucru mărunt. O ipoteză fascinantă, ce ar putea deschide noi direcții de cercetare în lingvistica indo-europeană.

Dezbateri religioase la curtea marelui han mongol Mongke

Încă un fragment interesant din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford, despre religie la mongoli, europeni și arabi. Deși unele detalii din fragment sunt contestate, povestea per ansamblu, este în continuare revelatoare. Din motive obiective, spre deosebire de postarea anterioară, aici nu am mai tradus textul:

Near the end of 1253, the Year of the Ox, William of Rubruck, a Franciscan monk, came to the Mongol court as an envoy from the French king.[...] Despite the common religion, Rubruck greatly resented the Assyrian, Armenian, and Orthodox Christians at the Mongol court. Since he considered all non-Catholics to be heretics, he contemptuously designated the Mongol congregants of the Assyrian Church as Nestorians in reference to Nestorius, the fifth-century Patriarch of Constantinople who was condemned as a heretic by the Council of Ephesus in 431. [...] Even when they admitted to being Christians, Mongols did not consider their religion as their primary identification. As one of the Mongol generals who was a follower of Christianity explained, he was no Christian—he was a Mongol.

After making the French envoy wait for many months, Mongke [Khan] finally received him officially in court on May 24, 1254. Rubruck informed the officials that he knew the word of God and had come to spread it. In front of the assembled representatives of the various religions, the khan asked Rubruck to explain to them the word of God. Rubruck stumbled over a few phrases and stressed the importance to Christians of the commandment to love God, whereupon one of the Muslim clerics asked him incredulously, “Is there any man who does not love God?” 

Rubruck responded, “Those who do not keep His commandments, do not love Him.” Another cleric then asked Rubruck, “Have you been in heaven that you know the commandments of God?” He seized upon the implication of what Rubruck was saying to them about God’s commandments and challenged him directly: “By this you mean that Mongke Khan does not observe God’s commandments?”

The discussion continued for some time, and according to Rubruck’s own account, it was obvious that he did not fare well in the sometimes acrimonious arguments. He was unaccustomed to debating with people who did not share his basic assumptions of Catholic Christianity. Evidently, Mongke Khan recognized the problems he was having and suggested that all the scholars present take time to write out their thoughts more clearly and then return for a fuller discussion and debate of the issues.

The Mongols loved competitions of all sorts, and they organized debates among rival religions the same way they organized wrestling matches. It began on a specific date with a panel of judges to oversee it. In this case Mongke Khan ordered them to debate before three judges: a Christian, a Muslim, and a Buddhist. A large audience assembled to watch the affair, which began with great seriousness and formality. An official lay down the strict rules by which Mongke wanted the debate to proceed: on pain of death “no one shall dare to speak words of contention.”

Rubruck and the other Christians joined together in one team with the Muslims in an effort to refute the Buddhist doctrines. As these men gathered together in all their robes and regalia in the tents on the dusty plains of Mongolia, they were doing something that no other set of scholars or theologians had ever done in history. It is doubtful that representatives of so many types of Christianity had come to a single meeting, and certainly they had not debated, as equals, with representatives of the various Muslim and Buddhist faiths. The religious scholars had to compete on the basis of their beliefs and ideas, using no weapons or the authority of any ruler or army behind them. They could use only words and logic to test the ability of their ideas to persuade.[...]

Their debate ranged back and forth over the topics of evil versus good, God’s nature, what happens to the souls of animals, the existence of reincarnation, and whether God had created evil. As they debated, the clerics formed shifting coalitions among the various religions according  to the topic. Between each round of wrestling, Mongol athletes would drink fermented mare’s milk; in keeping with that tradition, after each round of the debate, the learned men paused to drink deeply in preparation for the next match.

No side seemed to convince the other of anything. Finally, as the effects of the alcohol became stronger, the Christians gave up trying to persuade anyone with logical arguments, and resorted to singing. The Muslims, who did not sing, responded by loudly reciting the Koran in an effort to drown out the Christians, and the Buddhists retreated into silent meditation. At the end of the debate, unable to convert or kill one another, they concluded the way most Mongol celebrations concluded, with everyone simply too drunk to continue.

While the clerics debated at Karakorum, their religious brethren were hacking at each other and burning one another alive in other parts of the world outside the Mongol Empire. At almost the same time of Rubruck’s debate in Mongolia, his sponsor, King Louis IX, was busy rounding up all Talmudic texts and other books of the Jews. The devout king had the Hebrew manuscripts heaped into great piles and set afire. During Rubruck’s absence from France, his fellow countrymen burned some twelve thousand handwritten and illuminated Jewish books. For these and other great services to the furtherance of the Gospel of Jesus Christ, his church canonized him as Saint Louis, thereby making him a figure of veneration that good Christians could emulate and to whom they could pray as an intermediary between humans and God.

During the same time in both the Muslim and Christian kingdoms, the rulers made religious intolerance an official policy of the state. Frustrated in the attempts to conquer the Holy Land or to expand into eastern Europe, the Catholic Church moved into a phase of growing intolerance for religious variation at home. In 1255 the church sanctioned the torturing of people suspected of heretical beliefs, and priests, mostly Dominicans, began traveling from city to city to find and torture suspects. Until this time civil authorities used torture to interrogate suspected criminals, traitors, and war prisoners, but priests did not inflict torture for religious purposes.

China mongolă vs. Europa creștină

Un fragment de interes din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford:

„Pentru a obține mai departe sprijinul populației, mongolii au îmblânzit asprul cod penal al dinastiei Sung. Mongolii au redus cu aproape jumătate numărul infracțiunilor din China pedepsite prin execuție - de la 233 la 135. Kublai Khan arareori permitea utilizarea pedepsei capitale chiar și pentru infracțiunile rămase. Arhivele execuțiilor s-au păstrat până astăzi pentru aproape toți cei 34 de ani din domnia sa, mai puțin patru din aceștia. Cele mai multe, adică 278 de execuții, au avut loc în 1283. Cele mai puține, în 1263, și anume 7 execuții, dar este posibil ca motivul pentru care lipsesc patru ani din arhivă să fie pentru că nu au fost execuții deloc în acei ani. Per total, au fost executați mai puțin de 2500 de delincvenți în peste trei decenii de domnie a lui Kublai. Rata anuală a acestuia era semnificativ mai mică decât numărul execuțiilor din țări moderne precum China sau Statele Unite.

În general, a introdus un sistem de legi și pedepse mai coerent și mult mai bând și uman decât cel al dinastiei Sung. Unde era mai practic, a înlocuit pedeapsa fizică cu amenzi, și a implementat proceduri pentru amnistierea delincvenților care dovedeau regret pentru faptele lor. Într-un mod similar, autoritățile mongole au căutat să elimine tortura, sau măcar să-i limiteze puternic utilizarea. Legea mongolă specifica faptul că înainte ca tortura să poată fi utilizată pentru a obține o mărturisire, oficialii trebuiau să aibă deja dovezi concrete, nu doar suspiciuni, cum că acea persoană a comis o anumită infracțiune. Codul de legi din 1291 al mongolilor menționa că oficialii trenuie „să folosească întâi rațiunea pentru a analiza și emite presupuneri, și să nu recurgă imediat la tortură.” Prin comparație, în aceeași perioadă în care mongolii impuneau limitări în utilizarea torturii, atât statul, cât și biserica din Europa emiteau legi ce extindeau utilizarea acesteia pentru o gamă și mai mare de fărădelegi, asta fără a fi nevoie de vreo dovadă. Spre deosebire de multiplele forme însângerate de tortură, precum întinderea pe patul de tortură, zdrobirea cu roata, trasul în țeapă, sau diverse metode de ardere ale victimelor în alte țări, mongolii au limitat tortura la bătaia cu parul.”

Fantezii diverse în istoria ungară

Dacă tot vorbirăm recent de tromboane istorice românești, uite că nici istoriografia maghiară nu e mai prejos. Citez din cartea „Ungurii” de Paul Lendvai:

Una dintre moştenirile din timpul lui „Ladislau Cumanul” [1272-1290] este „noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kézai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moştenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic şi mai ales psihologic. [...] [P]lăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Kézai îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoş al regilor creştini. Din izvoare pe care le-a găsit „peste tot în Italia, Franţa şi Germania”, clericul curtean [...] a înjghebat imaginea istorică evident aşa cum era dorită. Grămăticul Curţii ne serveşte surprinzătoarea teorie a unui „dublu descălecat": cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul şi acelaşi popor, numit atunci huni, astăzi unguri. [...] În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată. Acest „fantast inventiv”, observă Jenő Szűcs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar „morală” pentru „dreptul istoric” al maghiarilor asupra bazinului carpatic [...].

Publicistul austro-ungar Ladislaus Rosdy a evocat într-un eseu despre Ungaria această îngrijorătoare influenţă pe termen lung a ficţiunii istorice devenite curând bun obştesc:

«De aceea, nu există în această lungă perioadă nici un ungur — lăsând la o parte o minoritate de fiecare dată cu înclinaţii spre critică şi istoriceşte deosebit de cultivată — care să nu fie convins de saga despre huni certificabil falsificată a maestrului Kézai; şi chiar dintre poeţii maghiari ai secolului al XX-lea, de altfel atât de sensibili, nu puţini se declară mândri de această tradiţie, care însă în realitate nu este altceva decât o expresie a sentimentului de superioritate amestecat cu resemnare al „ultimului nomad”.»

Teoria despre „dublul descălecat” a fost izvorul la care vreme îndelungată s-au adăpat după pofta inimii istorici, oameni de ştiinţă şi politicieni naţionali. Caracterul romantic şi eroic al legendelor despre huni ale lui „Anonymus” şi mai ales ale lui Kézai au exercitat asupra generaţiilor de politicieni şi scriitori o atracţie de-a dreptul irezistibilă.[...] - pag. 68-69

Nu ştiu dacă Schlegel a auzit de „genial-maniacul” istoric contemporan István Horvát (1784-1846) sau dacă l-a cunoscut, dar creaţia mitologico-istorică a lui Horvát a întrecut de departe chiar şi fantezia cronicarilor medievali. Cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit în paradis ungureşte. Că Homer şi Hercule au fost, de fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înţelegea de la sine. Ungurii străvechi — spunea el — erau atât de uriaşi, încât li se spunea „giganţi” şi „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb. Şi exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea”. [...] Deși Horvát a rămas o excepţie bizară în istoriografia ungara, asemenea invocări-descântec ale trecutului glorios şi sublinierea permanentă a superiorităţii politico-culturale a maghiarilor faţă de celelalte grupuri etnice au ocazionat o îngrijorătoare supralicitare a conştiinţei lor naţionale.

Când citeşti discursurile oamenilor politici unguri de prim-plan sau articolele de fond şi lucrările de istorie elaborate în perioada de dupa pactul dualist unele fraze îţi amintesc de felul în care Paul Valéry avertiza asupra pericolului himerelor întreţinute de istorie:

«Istoria este produsul cei mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase, [...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există nimic care să nu poată fi documentat cu ea.» - pag. 316-317

Exemple de crispare istorică

Privire dezavuatoare ಠ_ಠ

Niște citate interesante din introducerea cărții „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” de Neagu Djuvara:

Când bulgarii afirmă că Dobrogea medievală a fost a lor, şi reamintesc, pe de altă parte, rolul pe care primul ţarat bulgar l-a jucat în organizarea bisericii noastre şi în introducerea limbii slavone în biserică, în cancelariile domneşti şi în toată vechea noastră cultură medievală, nu trebuie, în replică, să tăgăduim realitatea unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre după prăbuşirea imperiului avar sub loviturile simultane ale francilor lui Carol cel Mare şi ale bulgarilor. O asemenea eroare au facut-o şi Iorga, şi bizantinistul Nicolae Bănescu. Opinia contrară, susţinută de P.P. Panaitescu, s-a dovedit cea corectă nu numai prin argumente logice, ci şi printr-o seamă de descoperiri arheologice (descoperirea, în regiunea Sibiu, a unui mormânt tipic de boljar protobulgar, cetatea Slon de pe valea Teleajenului, considerată tipică pentru cetăţile protobulgare etc.)[...]

Mai aproape de noi, în istoria noastră contemporană, sunt de asemenea momente a căror prezentare e intangibilă. Iau numai două exemple dintre multe: în nici un tratat sau manual de istorie n-am găsit puse la îndoială justificarea anexării Cadrilaterului in 1913 sau necesitatea ineluctabilă de a semna pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Eu am îndrăznit să susţin ca anexarea unei bucăţi din teritoriul statului bulgar, la pacea de la Bucureşti din 10/23 august 1913, a fost o enorma eroare, care a stricat o vecinătate prietenească milenară şi ne-a creat un duşman implacabil la graniţa de sud, iar, un an mai târziu, în complexul izbucnirii Primului Război Mondial, ne-a dat frontiera militară potenţial cea mai lungă din toate fronturile de război din Europa, deci cu neputinţă de apărat.[...]

Alt obicei generalizat, foarte supărător, e încetineala, dacă nu chiar îndărătnica reticenţă cu care sunt acceptate, în tratatele de istorie şi în manuale, noile descoperiri bine documentate. Astfel, de pildă, sunt zeci de ani de când Ştefan Gorovei, azi cel mai iscusit cercetător al începuturilor voivodatului Moldovei, a stabilit cu argumente greu refutabile că trebuia înaintată data „descălecării" Moldovei. De atunci nici un tratat sau manual oficial nu s-a înduplecat să preia noutatea sau cel puţin s-o menţioneze ca pe o noua opinie, vrednică de a fi comentată. La fel în alt caz: în toate cărţile noastre în care se arată câte o frescă sau vreun portret al lui Neagoe Basarab apare o curioasă figură cu totul deosebită de celelalte imagini ale lui Neagoe; e vorba de un portret pe lemn aflător la Mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos, unde ar fi Neagoe cu un ciudat bonet şi însoţit de fiul său. De mai bine de zece ani, distinsa cercetătoare Tereza Sinigalia a adus dovada irefutabilă - deoarece a descifrat pe acea pictură însemnarea „Petru" şi, la fiul său, „Iliaş" - că nu era portretul lui Neagoe. E, aşadar, portretul lui Petru Rareş, cu fiul său Iliaş. A apărut de atunci acest portret în zeci de cărţi, tot cu indicaţia: „Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie".

Cazul lui Daniel Barbu e şi mai izbitor. Sunt şi aici zeci de ani de când a susţinut, într-o carte şi în mai multe articole, că Nicolae Alexandru Voivod a trecut în 1359, din motive politice, de la catolicism la ortodoxie, venind cu argumente temeinice în susţinerea tezei sale. Cel mai convingător argument e acela, sprijinit de două fapte contemporane din ţări vecine, că nu se găsesc exemple de schimbare de nume în cursul domniei decât acolo unde sunt însoţite de o schimbare de confesiune. Teza îi „deranjează" pe apărătorii Vulgatei istoriei naţionale. Să susţii că primii voivozi Basarabi ar fi fost botezaţi în ritul apusean e un gest antinaţional, aproape o blasfemie. Atunci chestiunea e îndată acoperită cu un strat gros de nisip, ca să fie înmormântată pe veci. Deci nici măcar nu se deschide discuţia. Arma imparabilă: silentium perfectum.

Și tu ești venit din stepă, române

Având în vedere că nu demult a fost „ziua maghiarilor de pretutindeni”, și la noi vin alegerile, politicienii maghiari au fost activi cu discursuri pentru propriul electorat, iar presa a raportat și subsolurile articolelor s-au umplit invariabil cu mesaje de prietenie față de această națiune conlocuitoare. Și ca-ntotdeauna, cineva probabil le-a adus aminte mâncătorilor de gulaș că dacă nu le convine Grădina Maicii Domnului, se pot întoarce de unde au venit, și anume din stepa eurasiatică, direcția soarelui-răsare.

Ceea ce uită acești distinși membri ai speciei umane este că dacă ne luăm după principiul „ești ceea ce vorbești” și bravii lor strămoși au venit călare tot din stepa eurasiatică. Cu câteva milenii mai devreme, ce-i drept, dar tot cu carnea sub șa.

Dispersia proto-indo-europenilor

După cum știm, limba dacă și limba latină sunt limbi din marea familie indo-europeană, una făcând parte din grupa limbilor italice, cealaltă dintr-o grupă care probabil are ca singur descendent contemporan limba albaneză. Cândva se presupune că a existat o limbă proto-indo-europeană vorbită de un grup de oameni numiți astăzi, *drumroll*, proto-indo-europeni. Există multe teorii legate de zona lor de origine (inclusiv unele de esență dacomană) însă cea acceptată de majoritatea experților este că proto-indo-europenii au venit din câmpiile înierbate din nord-estul Mării Negre, adică fix de unde vor venii și maghiarii câteva milenii mai târziu.

Li se zice „indo-europeni” deoarece au invadat sudul Asiei, adică India și Persia dar și Europa, aproape în totalitate. Cu timpul, ramura Euro s-a rupt în mai multe subgrupe (proto-celți, proto-germanici, proto-balto-slavi, proto-italici, etc) și au au devenit strămoșii a aproape tuturor europenilor de azi. Cam singurii rămași din perioada anterioară sunt bascii (da, ăia cu ETA) care vorbesc o limbă forever-alone, care nu se aseamănă cu nici altă limbă din lume. Ei sunt ultimii rămași ai europenilor inițiali, înainte ca strămoșii noștri să se năpustească asupra Europei din stepele nord-pontice.

Bosco Terminatorul, alt criminal african de care probabil n-ai auzit

Ntaganda (Foto via Guardian)

Toată nebunia asta cu Kony2012 mi-a pornit reflexele de hipstăr geopolitic. Adevăru-i că eu știam de Kony înainte să fie cool (nu că acum s-ar ști ceva dincolo de „Kony există, e nașpa, noi tre' să-l oprim. Like!”) așa că am să vă povestesc de un alt lord al războiului din Africa - Rep. Dem. Congo mai exact - care-i destul de obscur și de care probabil n-ați auzit: Bosco Ntaganda, zis „Terminatorul”.

Ar merita schițat în primul rând contextul din estul Congoului, o zonă bogată în resurse minerale, precum prețiosul coltan. Pe foarte scurt, genocidul de 100 de zile din Rwanda anului 1994 s-a revărsat și-n estul fostei colonii belgiene, și de-a lungul anilor am avut Ntagandadouă conflicte pan-congoleze (din care al doilea a fost cel mai mare conflict de la Al II-lea Răboi Mondial încoace), și mai multe conflicte regionale, în Ituri și Kivu, având ca protagoniști: armata rwandeză, cea ugandeză, ultranaționaliști Hutu, o armată Tutsi locală, miliții Mai-Mai (tribale), armata națională congoleză și multe alte forțe, mai mici sau mai mari. Ca să calmeze acest clusterfuck comunitatea internațională a trimis forțe ONU de menținerea a păcii - cea mai mare astfel de misiune la ora actuală, misiunea MONUSCO având actualmente 19.000 de membri, din care 17.000 militari.

În contextul acesta, sus-numitul Bosco Ntaganda servea ca omul rwandezilor în estul Congoului, ofițer în Congresului Național pentru Apărarea Poporului o miliție tutsi ce vâna foști genocidaires hutu, fugiți din Rwanda în estul fostului Zair după 1994. În timpul „Marelui Război African”, cum a fost numit Al II-lea Război din Congo, Ntaganda a incorporat numeroși copii soldați în armata din care făcea parte (Forțele Patriotice pentru Eliberarea Congoului), care se ocupa cu ce se ocupau și celălalte miliții pe acolo: masacre, violuri și activități conexe. În consecință, în anul 2006 Curtea Internațională de justiție a emis un mandat de arestare pentru „crime de război constând în utilizarea copiilor-soldați”.

Problema este că Ntaganda fusese făcut general în armata congoleză, la fel ca mulți alți ofițeri de armate rebele, în ideea în care guvernul dorea să absoarbă diversele miliții locale în structurile sale armate. Dat fiind faptul că puterea politică de la Kinshasa tot departe și impotentă este, Terminatorul a devenit un fel de baron local peste provincia Kivu de Nord, o zonă extrem de bogată și totodată mizeră, iar azi se fâlfâie pe sub nasul trupelor ONU fără ca aceștia să se poată atinge de el. Acum are legitimitate guvernamentală în timp ce-și jefuiește fieful în cel mai mafiot stil posibil, deși guvernul se finanțează în proporție de 50% din ajutoare externe, deci ar fi ușor să se pună presiune pe politicienii din Kinshasa.

Totuși, până când cineva nu face un filmuleț sentimentaloid, lumea nu va auzi de el, la fel cum lumea nu prea știe nici de Laurent Nkunda (care a fost și arestat) sau de Generalu' „'n Curu Gol” (care s-a pocăit). Noroc că unii dictatori africani mai falsifică alegeri din când în când, sau reprimă sângeros vreo manifestație sau o mierlesc în puciuri, și astfel mai apar pe la știri, căci astfel nici de ei nu prea s-ar auzi.

PS. O altă chestie de care nu prea aude lumea - dacă tot suntem la capitolul awereness - sunt țările africane ce nu sunt la pământ din punct de vedere economic sau politic. Un exemplu ar fi Botswana, care are o economie galopantă, nu prea pare să fie afectată de „blestemul resurselor” (diamante, în cazul lor), au o tradiție democratică sănătoasă precum și cea mai mișto subcultură de metaliști din lume.

Hanul Krum și unificarea românilor

Hanul Krum, mânca monarhi creștini pe pâine

Când vine vorba de unirea românilor - o temă centrală a mitului național românesc - cu toții am învățat la școală aceeași poveste cu Mihai Viteazul care, mânat de impulsuri naționaliste înainte de inventarea naționalismului, a unit teritoriile locuite de români.

Stema pan-românească
a lui Sigismund Báthory

Însă Mihai Viteazu a fost doar primul român care a unit țările române. Sau mai bine zis două țări române, și o țară ungurească unde majoritari, probabil, erau românii, deși pe ei nu-i băga nimeni în seamă, că erau ortodocși. Primul unificator al țărilor române a fost Sigismund Báthory, principe maghiar al Transilvaniei, care în 1595 și-a extins autoritatea și peste domnul valah ante-menționat cât și peste Țara Moldovenească, condus la vremea respectivă de semi-țiganul Ștefan Răzvan. Kürtös colac peste pupăză, unificarea lui a avut și recunoaștere internațională, spre deosebire de cea a lui Mihai Bravu, care valora cam cât valorează astăzi independența Transnistriei.

Însă cea dintâi unificare a teritoriilor locuite de români a avut loc pe vremea când Moldova și Țara Românească erau încă utopii SF, iar poporul român era încă în plin proces de slavizare (episod central în etnogeneza daco-romană, dar mai puțin glorioasă decât latinizarea, și deci, trecut cu vederea la istorie). 

Bulgaria lui Krum,
...sau Dacia lui Burebista

Anul este 805, bulgarii încă nu sunt un popor slav, ci turcic, conducătorul lor încă nu e intitulat Țar, ci Han, pe numele său Krum, nu Ginghis, iar religia lor încă nu e prostia aia cu „întoarce celălalt obraz” ci mult mai virilul păgânism de tip „fă-ți pocal din capul dușmanilor”. Astfel, acest Krum, care printre altele l-a transformat pe împăratul bizantin Nicefor I în veselă, a fost și primul care unit tot ce ulterior avea să devină România Mare, sub sceptrul unui alt ne-român, de data asta germanul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. Unificarea din secolul IX s-a realizat după ce susnumitul han a măturat pe jos cu rămășițele hanatului avar, un alt popor interesant, adepți ai deformărilor craniene și puțin cam ignorați de manualele de istorie, deși au venit din stepa nord-pontică, au cucerit Câmpia Panonică și au început să irite cu succes vecinii, după o schemă patentată de huni în secolul IV și aplicat cu succes și de maghiari în secolul X. Prin cucerirea „spațiului carpato-danubiano-pontic” și unificarea tuturor românilor, Bulgaria a ajuns să se învecineze în vest cu regatul Franc.

De altfel  românii și bulgarii mai au episoade istorice comune, pe lângă Unificarea lui Krum și statutul de „cei mai proști din curtea UE”. Al II-lea Țarat Bulgar - și asta vi s-a spus, teoretic, la școală - este numit de istoricii români Țaratul Bulgaro-Vlah, dat fiind faptul că dinastia conducătoare era de viță românească deși unii zic că ar fi fost cumani la origini, ca și Basarab, întemeietorul Țării Românești. Și cu asta închei lecția de istorie-enervantă-pentru-naționaliști.

Havel și discursul anti-comunist

„Cel mai rău lucru este faptul că trăim într-un mediu moral contaminat. Am devenit bolnavi din punct de vedere moral, pentru că ne-am obișnuit să spunem altceva decât ceea ce gândim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alții, să ne pese doar de noi. Idei precum dragostea, prietenia, compasiunea, umilitatea sau iertarea și-au pierdut adâncimea și complexitatea, și pentru mulți dintre noi ele au reprezentat doar particularități psihologice, ori s-au asemănat unor obiceiuri din timpuri străvechi, puțin ridicole în era calculatoarelor și a navelor spațiale. [...]

Când vorbesc de atmosferă contaminată moral, nu vorbesc doar despre [membri de partid]. Vorbesc despre noi toți. Am devenit cu toții obișnuiți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil și deci am facilitat perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, suntem cu toții - evident, în varii măsuri - responsabili pentru funcționarea mașinăriei totalitare. Nici unul dintre noi nu-i este doar victimă. Suntem cu toții și co-creatorii săi.

De ce spun asta? Ar fi foarte greșit să înțelegem moștenirea ultimilor patruzeci de ani ca fiind ceva străin, lăsată nouă de către niște veri îndepărtați. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moștenire ca oun păcat pe care l-am comis noi înșine. Dacă o recunoaștem ca atare, vom înțelege că este datoria noastră, a tuturor, și doar a noastră, să facem ceva în privința aceasta. Nu putem să dăm vina pentru toate pe foștii stăpâni, nu numai pentru că este neadevărat, dar și pentru că ar eroda simțul datoriei noastre din acest moment: și anume, obligația de a acționa în mod independent, liber, rațional și rapid. Să nu ne păcălim: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot obține prea multe de unul singur. Și ar fi greșit să ne așteptăm ca o soluție generală să vină doar de la ei. Libertatea și democrația înseamnă participare și deci responsabilitatea din partea noastră, a tuturor.”

Fragment din Discursul Președintelui Vaclav Havel 
către Națiune cu ocazia Anului Nou, 1990

Ce atitudine diferită de anti-comunismul românesc, care deja practică un discurs prin care responsabilii pentru ciuma roșie sunt „alții”, o atitudine dăunatoare, generalizată și azi, cu vechime pe aceste meleaguri.

„Una din elementele radicale [ale anti-comunismului contemporan] este tentativa de distanțare și alienare a trecutului drept coșmar, un film horor al cărui scenariu a fost cumva impus asupra societății românești. În ultima sa carte, Stelian Tănase [...] încearcă să convingă cititorul că că traiul în ilegalitate a avut așa un efect de durată supra membrilor elitei comuniste încât aceștia au continuat să acționeze de-a lungul carierei lor politice ca și cum ar fi încă prin beciuri. [...] 

Și ce ne spune aceasta acum? Cum că regimul comunist a fost dezlănțuit asupra unei societăți inocente de către tot felul de monștri, „creaturi ale întunericului”, „hibrizi umani” ce n-au devenit niciodată membri ai societății românești. Nu este greu să observăm, cum în acest context, o denunțare a comunismului devine foarte ușoară, și chiar necesară. La urma urmei „noi”, oamenii normali, societatea, n-am avut nimic de-a face cu asta. A fost vina „lor”, a străinilor, a hibrizilor umani, ei au adus acest blestem peste noi.”

„Past for the Eyes”, cap. „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”

Ca o notă suplimentară, dacă aveți posibilitatea să vedeți documentarul „Cetățeanul Havel” s-o faceți neapărat, căci lumea a devenit mult mai săracă prin moartea lui Vaclav Havel.

Foto: ČTK and Peter Žákovič, SME, via Local.eu.sk

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații. 

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară. 

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă. 

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe,  căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem  din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)

Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...

Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA

Creștinismul, păcatul nostru originar

Felul în care vedem „căderea Antichității” și instalarea Evului Mediu Întunecat, în special de la Iluminism încoace, aduce mult cu narațiunea căderii în păcat din Creștinism. 

În primul rând avem de-a face cu o dihotomie maniheistă de tip bine versus rău - Epoca Întunecată versus Epoca Luminilor - moștenită din perioada iluministă, și perpetuată simplist până-n prezent. În această istorie, antichitatea greco-romană este un soi de paradis pierdut, iar botezarea europenilor la Creștinism a fost mușcătura din măr, ce a dus la căderea Occidentului (și oarecum implicit, a Umanității). Doar recuperarea cunoștinețelor clasice aveau să ne scoată din purgatoriul medieval și să ne pună înapoi pe drumul spre progres.

Există anumite particularități interesante în această viziune. De exemplu, problema principală nu este religia neapărat, ci religia creștină și aspectele ei totalitare. Politeismul roman, văzut ca o credință benignă, inclusivă (cu toate că împăratul-zeu arunca creștini la lei din hobby) nu este nici pe departe atâta de caustic precum obscuriantismul abrahamic.

De asemenea, se ignoră faptul că jumate din Imperiu Roman n-a căzut, ci a mai dus-o, cu suișuri și coborâșuri, aproape un mileniu. Sau faptul că dispariția apusul (nespectaculoasă, de altfel) are la bază o sumă de factori ce se întind (cel puțin) până la secolul I îen. Sistemul de succesiune al imperiului, o formă de dictatură cvasi-ereditară ce încerca să pretindă că nu este o monarhie, a stat la baza crizei din secolul al III-lea, ca să nu mai vorbim de hoardele barbare, ce au găsit o Romă anemică și bună de muls. La fel și Creștinismul a găsit un teren fertil: o societate în criză continuă, dominată de frică și nesiguranță. (Vezi Toynbee, Burke sau Tainter)

Cu toate acestea, narațiunea adoptată de foarte mulți se prezintă nu sub forma unui destin inevitabil, al determinismului cu un strop de haos, ci al unei mărețe și dezastruoase alegeri. Mi se pare mult mai corect să gândeștiști Evul Mediu ca o consecință a Antichității, aproape determinist, inevitabil. Și totuși la mulți, cheia interpretativă este liberul arbitru, iar Europa a ales greșit, încătușându-se cu mistică creștină. O critică a creștinismului în metafore creștine? Păcatul a fost creștinismul, iar noi trebuie să ne curățăm de acest rău. Greșesc?

Altruismul și ortodoxia

(sursă) 

Tema săptămânii trecute în Dilema Veche a fost aproapele și altruismul, și articolele au inclus multe voci ale societății civile. Am fost surprins, oarecum, să găsesc mult referiri la biserică, atât în stil laudativ, de tip „altruismul e creștin” cât mai ales în chip critic. Iată ce a fost de interes:

În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. (sursă)

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. (sursă)

Un ONG se plînge că: în munca noastră de zi cu zi, auzim cetăţeni care ne spun că ei nu pot, autorităţi care ne ignoră cererile, politicieni care ne mint şi preoţi ortodocşi în cartierele unde lucrăm predicînd că „e de datoria noastră să întoarcem şi celălalt obraz, că Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va extirpa răul din rădăcină la momentul potrivit, iar pînă atunci noi trebuie să căutăm mîntuirea“. Cu toate acestea, CeRe doreşte ca românii să devină cetăţeni înainte de mîntuire, iar autorităţile să lucreze efectiv cu aceştia – fie ei organizaţi sau nu – pentru politici şi decizii publice în interesul tuturor.

O altă voce din societatea civilă povestește două întâmplări cu Biserica:

Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală. 

Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.

Un întreg articol (ce merită citit) este dedicat unui alt preot, care povestește cum a ridicat o biserică, ce activități sociale are și recunoaște că există o diferență semnificativă între BOR și cultele creștine apusene în ceea ce privește filantropia:

Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit.

Fiind în  aceeași temă, recomand și articolul „Ortodoxia se hrănește din neputință”, dar și postarea recentă a Profului de Religie, „Biserica Ortodoxă Română - portret”.