Despre embrioni, oameni si drepturi

Ca să parafrazez un celebru slogan anti-avort, putem afirma liniștiți că o persoană există, ca o unitate distinctă genetic din momentul concepției. Asta nu înseamnă însă că acel zigot ar trebui să beneficieze de protecție totală, cum ar dori oengiștii anti-avort.

Societatea, de-a lungul timpului, a înțeles că de la celulă la persoană cu drepturi depline este cale lungă. De altfel, drepturile și responsabilitățile acordate se fac în etape, iar fiecare etapă are logica sa. Schematic, lucrurile funcționează cam așa:

În primul trimestru de sarcină, fătul este practic un apendice al mamei, iar mama dispune de el cum vrea. Acel făt are zero drepturi, și poate fi eliminat oricând.

În al doilea trimestru, în mai multe țări, fătul are un grad de protecție, avortul putând fi realizat doar din rațiuni medicale (boli genetice, pericol pentru mamă), iar în alte țări este considerat în continuare un apendice, care poate fi excizat în funcție de dorința mamei. Trimestrul doi este perioada mai gri, în care lucrurile variază de la o țară la alta, în legislația privind avortul. Practic, embrionul nu poate simți încă durere, dar are un grad de complexitate căruia legislația poate să-i ofere protecție limitată.

În trimestrul numărul trei legislațiile nu prea mai permit avortul. Dat fiind faptul că după 6 luni fătul simte durere, e posibil să supraviețuiască dacă este  și jumate de an e timp suficient ca o femeie însărcinată să hotărească dacă vrea sau nu rolul de mamă, avortul devine verboten, iar fătul beneficiază de „dreptul la viață”.

Următorul moment în care individul primește o serie de drepturi este momentul nașterii. Atunci este recunoscut ca persoană distinctă, primește o identitate legală „XY bin Z” și așa mai departe. Ulterior va mai beneficia de mici upgrade-uri în drepturi. La 12 ani poate sta pe locul din față la mașină, la 14 ani are buletin, la aproximativ 16 ani face sex consensual și în SUA poate conduce o mașină, etc. Iar într-un final, în momentul în care va împlini 18 ani va fi responsabil integral de faptele sale și va beneficia de toate drepturile posibile în societatea sa.

Ceea ce refuză cu obstinație pro-vitele să înțeleagă este că de la fecundarea ovulului până la vârsta de 18 ani un om se dezvoltă continuu și primește drepturi gradual, în funcție mai mulți factori, incluzând gradul său de complexitate, impactul asupra mamei (până la naștere) și așa mai departe. Ei doresc însă ca blastocistul să se bucure de aceeași protecție ca un făt în luna a noua, ignorând diferența enormă dintre cele două momente. Prin analogie, ar fi similar cu cerința ca un copil proaspăt născut să se bucure de aceleași drepturi și obigații ca un om „matur” de 18 ani. Este ridicol să ignori nuanțele acestea în favoarea unui abstract „drept la viață” (fundamentat religios pe deasupra) ca să nu mai spunem de faptul că persoana mamei - infinit mai complexă decât zigotul din ea - este ignorată cu desăvârșire. Chiar și legislația Ceaușistă, cretină și inumană cum era, dădea dovadă de o abordare mai mai nuanțată decât ce cer azi pro-lifer-ii.