Ortodoxia se hrănește din neputință

Locusul de control este termenul psihologic care desemnează măsura în care o persoană crede că poate controla rezultatele şi evenimentele care îi influenţează viaţa. Persoanele cu un locus de control intern cred că evenimentele sunt o consecinţă a propriilor comportamente şi acţiuni. Persoanele cu un locus de control extern cred că evenimentele din viaţa lor sunt determinate de ceilalţi, de destin sau de şansă.

Locusul de control este primordial în modul în care percepem o problemă și știm s-o soluționăm. Dacă am fost crescuți într-o cultură în care ni se spune că suntem stăpânii propriului destin, în momentul în care vom avea o problemă ne vom întreba „Cu ce am greșit și ce pot eu să fac să remediez problema?”. În schimb persoanele care au fost învățate toată viața că regulile externe tradițiile sunt mai importante decât libertatea și responsabilitatea personală sau autoperfecționarea, se vor întreba: „Cine mi-a făcut asta?” sau „Cine trebuie să facă ceva pt mine?”. Externalizarea responsabilității atrage după sine autovictimizarea și pretenții exagerate din partea celorlalți să se conformeze unui anumit model. Căutând responsabili în exteriorior va duce la blamarea celuilalt, un fenomen, zic eu, mult prea răspândit la noi, și care, prin răspândire și exagerare dă naștere la tendințe xenofobe.

Potrivit unui articol din New English Review, una dintre diferențele dintre occidentali și musulmani este locusul de control. Am întâlnit adesea în articole asemănătoare ce dezbat relația Occident - Islam ideea cum că ar exista 2 spații culturale antitetice, iar creștinismul ar aparține, de bine de rău, lumii occidentale. Și nu o dată am simțit că ortodoxia s-ar potrivi mai repede în lumea musulmană decât în „lumea civilizată” cu toate că e o ramură a creștinătății. Totuși, aș spune eu, între occidentul cel luminat și islamul cel mai primitiv, există o tranziție treptată, un continuum geografic și cultural, într-un context mai mare, abrahamic. Iar în acest spectru, ortodoxia se află încă în jumătatea retrogradă, cu un locus de control extern.

Există expresii românești ce trădează exact acest mod de a gândi, începând cu salutul rural „Doamne-ajută!”. Lucrurile nu se fac fără voință divină. O formă de încurajare verbală este „Doamne dă!” și orice acțiune se împlinește „cu voia lu' Dumnezeu”. „Insha'Allah” cum ar zice musulmanii. Determinismul acesta divin se vede și prin expresiile ce marchează abandonarea prematură a oricărei tentative de acțiune: „așa mi-a fost dat” sau „scris (în cartea vieții)”. Ele oferă justificare și anesteziază temporar individul în fața vreunei responsabilități. Ba însăși inerția este transformată în virtute, prin cuvintele „aceasta este crucea mea”. Și biserica se hrănește și încurașează acest mod de gândire. Dacă plebea se simte impotentă, va apela la intermediari ce dețin acces la „forțe superioare”, evident, contra cost, ori astfel, este în interesul clericului de a-i induce omului o stare de neputință.

Grăitoare este părerea scriitorului Dan Lungu, conferenţiar doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, despre fenomenul linsului de moaște: "Nu trebuie să citim avalanşa de pelerini ca pe o manifestare a credinţei, căci credinţa ţi-o poţi manifesta şi stând retras. Oamenii vin la moaşte fiindcă aşteaptă o întâmplare magică în viaţa lor. Şi-au pierdut încrederea în ei înşişi şi în instituţiile statului. De aceea se şi joacă mult la Loto. Oamenii rămân inerţi, pasivi, aşteptând ceva. Sunt pacienţi ai întâmplării, nu actori. Ei suportă istoria, nu o construiesc. Gândirea aceasta are rădăcini vechi la români, de la Mioriţa încoace. Foarte mulţi dintre pelerinii care se înghesuie la moaşte îşi proiectează viitorul pe dimensiunea mistică. Aceasta este singura şansă pe care ei o văd.”

Eu înțeleg că acest comportament are și origini istorice. După cum zicea George Friedman de la Stratfor, „nimic din istoria lor nu le spune românilor că sunt stăpâni peste propriul destin sau că-și controlează sufletele. Toată istoria lor este o lecție despre cum destinul îi dirijează pe ei și cum sufletul lor este prizonierul istoriei. Ca națiune, românii au speranțe modeste și așteptări ce sunt temperate de trecutul lor.” Însă „cauzele istorice” sunt folosite adesea de către români nu doar explicativ ci și justificativ. Astfel explicația istorică devine versiunea nereligioasă unde voința divină este înlocuită cu determinismul istoric, pentru a scuza aceeași inerție. Un mod de gândire religios, îmbrăcat în haine seculare.

În loc de concluzie vă las cu o poezie sublimă, „Invictus” de William Ernest Henley, recitată de Morgan Freeman în filmul cu același nume:



Imagine: „Un fir de aur” de John Strudwick (1885)