Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.
Mitul Unității
Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:
„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”
Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.
Mitul liderului providențial
O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.
Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.
Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.
În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.
În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.
Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.
ca orice poveste explicativă, și mitul face apel la un trecut fabulos/de aur, oricum mai bun decât prezentul decadent. cum adesea trecutul istoric a fost dominat de orice absolutism/totalitarism, e firesc ca miturile (românești și nu numai) să aibă acest substrat totalitar.
RăspundețiȘtergereChapeau, bezbojnicule! Vreau să citesc într-o bună zi şi în "old media" cîte-o pilulă de luciditate în maniera asta.
RăspundețiȘtergereP.S. de ce nu ne laşi să semnăm şi ca nume+url în comentarii? Just my two cents. Îmi place să semnez Împăratul Utopic [...], e mica şi inocenta mea pornire dictatorială. :P
@Camil
RăspundețiȘtergereEu înțeleg de ce au substrat totalitar, dar asta nu înseamnă că e bine. Oricum și democarții se pot juca cu „întoarcerea la epoca de aur” și chiar o fac. La ce vroiam să ne întoarcem după revoluție? La epoca democratică și prosperă a regalității. De aia au fost refondate partide precum PNL și PNȚ.
@Imperator
Mersi pt. cuvintele de laudă.
Also, am modificat setările pt comentarii și acum poți să te semnezi cum vrea penița matale.
Bre, si mitul lui "Noi, romanii n-am avea probleme, daca n-ar fi ciorile, bozgorii si jidanii!" :-))))
RăspundețiȘtergereHai ca a cauta repede un vinovat prinprejur, de cate ori o comitem ne caracterizeaza grav. Ca indivizi si ca natie!;)
@tizul
RăspundețiȘtergereDa, la fel ca, „noi suntem un popor tolerant dar țiganii ăștia... mama lor de neoameni”
Oricum, n-am terminat cu seria asta ;)
Ai dreptate, dar şi problema ta e că orice nu e ultra-libertarian e automat criptofascism-comunism. Trebuie să accepţi că oamenii sunt o turmă ca şi orice alt animal social iar ierarhiile sunt prezente oricât de iraţionale ar părea.
RăspundețiȘtergereÎn ceea ce priveşte degradarea morală, e clar că nu există aşa ceva fiindcă nu exista moralitatea. Dar eu am observat că e vorba de altceva, e vorba de lichiditatea (în loc de degradarea) relaţiilor sociale în modernitate (în special datorită capitalismului sălbatic şi liberalismului) în contrast cu solidificarea lor din trecut ceea ce cam face oamenii destul de nefericiţi cu vieţilor lor de multe ori. Când utilitarismul individualist corupe importanţa relaţiilor sociale atunci parcă devine dezgustător.
@Lex
RăspundețiȘtergereDeși așa pare, eu nu sunt ultra-libertarian. În cel mai extrem caz minarhist, dar nu anarhist (eu aș zice că-s foarte-liberal). Mă interesează maximizarea libertăților în plan social, dar cred că pe plan economic statul are un rol și o utilitate. Voi mai aborda și această temă pe viitor.
Legat de degradarea socială, ceea ce spui tu s-ar putea să se datoreze în mare parte urbanizării. Omul e evoluat pentru o comunitate de aprox 200 de indivizi (dacă bine țin minte), așa că atunci când ajunge în marile metrolpole, se instalează senzația de anomie. Acel individ nu mai are automat un sprijin al comunității, ci trebuie să lucreze activ să-și recreeze o rețea socială, de data asta disipată în oraș. Și nu exclud, cum ai zis și tu, o anumită influență a hipercapitalismului asupra psihicului, dar aici e o altă discuție.
Salut, Bezbojnicule.
RăspundețiȘtergereDraguta postarea ta. Dar hai sa ma lamuresti si pe mine pe cateva chestiuni ca tare bataie de cap mi-au dat.
Carevasazica:
1. Vorbesti despre mituri. Mituri despre valori, precum: unitate, leadership, puterea exemplului/ modelului and so on.
De la behavioristi, citire dau: "valorile sunt esentiale in viata individului si in comunitati de orice fel - de business, nationale sau echipe de fotbal - si capata esenta daca sunt exprimate prin comportamente" (Harvard Business Communication, cu vreo 2 ani in urma).
Asadar: sa fie mituri, deci, si valori, sau sa nu fie?
2. Particular pe unitate... Europa este per se obsedata de unitate... Ca de-aceea e "Uniunea europeana". Acum, o scurta privire in istorie ne arata ca "obsesia" pentru unitate a europenilor vine de la greci si romani, trece pe la Carol cel Mare si George Podiebrand si ajunge pana la Napoleon si contele Kalergi mai apoi si, in sfarsit, pana la Schumann si Monnet.
Deci, "unitatea" e un fenomen european, desi am dubii sa-l numesc DOAR european devreme ce avem o federatie precum SUA and so on.
Dar ce ma intereseaza este sa-mi spui daca nu cumva te-ai gandit la "unitate" ca la un fenomen NENATURAL si IMPUS. Adica, ca in regimurile totalitate: aceleasi haine, aceleasi evenimente, aceeasi gandire etc.
Daca da, aceea este anti-unitate, de fapt, pentru un motiv foarte simplu: unitatea produce efecte (ca orice valoare care se aplica in comportamente). Ce am avut si ce am fost noi pana in 1989 a fost anti-unitate, de aici, individualismul, egoismul si sfaramarea societatii romanesti actuale. Fiecare cu aia a ma-sii. Pe de alta parte, ce au avut romanii din 1918, germanii, italienii or belgienii secolului al XIX-lea au produs unificari sau independente. Unificarea pentru eliberarea omului de sub ce nu ii era natural (dominatia straina) si independenta de gandire fata de ce ii era impus (politica de stat - de exemplu, politica dualismului austro-ungar, puternic inhibanta pentru celelalte nationalitati din imperiu).
Pe scurt, deci: unitatea genereaza libertate si independenta; anti-unitatea genereaza sfaramare si slabiciune.
Oricum, unitate fara consecinte nu exista.
3. "românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04)"
Fura alegeri si in alti ani, dar sunt sigur ca stii asta. Nici nu as vrea sa concep ca ai fi partinitor fata de celalalt presedinte roman ales in '92 si '00.
Pe de alta parte, alegerile din '92 au fost cele mai incarcate cu capital de speranta (si au adus si mari dezamagiri).
Acum, liderul, ca e providential sau nu, el tot ales este in Romania. Iata, daca ne uitam la profilele liderilor romani, vom vedea ca avem si intelectualul fin cu iz de revolutionar democratic, avem si carismaticul abil, uns cu toate alifiile si extrem de diplomat, dar avem si liderul mana-forte care da cu faradelegea de pamant.
Evident, prestatiile lor sunt de evaluat. Dar ce inseamna providential in acest context?
Simplu si matematic: liderul providential este rezultatul sperantelor tuturor romanilor. Asteptarea acestuia de catre romani este directa proportionala cu dezamagirea provocata de ceilalti lideri de pana acum.
Asadar, categoric ca putem discuta pe tema providentialismului, dar ce facem cu blazarea romanilor fata de actiunea de a-si alege liderul? Sa ne preocupam, deci, de gustul romanilor pentru lideri si politica si mai putin de ce fel de lider avem. Pentru ca, pana la urma urmei, liderul emana de la popor dupa vointa si dorinta acestuia, nu?
Gata, dle, gata! Ma opresc ca te-am tinut din treaba. Ma duc sa pranzesc.
Pana la alte interactiuni virtuale (poate), un dram de voie buna si speranta motivationala. Mai e loc, asa-i?
La faza cu liderul... oamenii dintotdeauna au cautat un lider... sunt unii care is morti de 2000 de ani si tot mai sunt "urmati"... lider real, idol incarcat de sperantele lor, mit sau realitate.
RăspundețiȘtergereAcum nu cred ca societatea noastra va fi in curand pregatita sa se autoconduca, sa reunte la un lider politic.
Daca inca mai au nevoie de indrumatori si in privinta moralitatii si a oricarui lucru de ce si-ar asuma pe plan politic vreo responsabilitate? De ce sa actioneze ei?
Deci lider oricum va fi... Ca-i comunist, libertarian sau altceva...
In schimb un lider cu un avant deosebit, odata ajuns sus ar putea sa le spuna oamenilor "pilde" (si basescu baga des, dar idei cu ce-l intereseaza pe el si multi pun botul, dar aici eu vb de altceva), poate fiind in centrul atentiei, prin maniera lui de a analiza lucrurile si de a actiona, prin discursurile scurte si nu atat de dese incat sa piara interesul ar putea sa aiba vreun alt efect...
E clar ca de acolo de sus esti mult mai bine auzit, citat, rascomentat de toata lumea. Oare de acolo nu s-ar putea prin conduita si discurs arata oamenilor un model (pe care evident ca nu-l vor copia ca atare, nu vb de comunism)... dar sper ca, cativa ar putea fi impresionati cat sa vrea sa-si foloseasca si ei creierul si sa mai actioneze din cand in cand....(evident ca ideea ar fi sa isi foloseasca creierul, indiferent unde ar ajunge... sa actioneze in functie de propriile rationamente care sa se bazeze pe o cercetare initiala amanuntita a problemei...
Ideea e ca acum prefera sa gandeasca altii pt ei, sa aleaga, sa le transmita, sa faca cum li se dicteaza (de popa sau altcineva), iar daca e gresit sa nu aiba vreo responsabilitate de asumat, nefiind decizia lor, actiunea fiind dictata...
Va dura mult, foarte mult si putem sta pe marginea internetului sau ne putem implica activ... Long live the king! :)
Vorba unui bot de spam : This article is fucking awesome. Ii bag un pus pe twitter :P
RăspundețiȘtergereFoarte on topic
RăspundețiȘtergerehttp://www.filethief.com/download/1058/GoldbergLF.zip.html
Fascismul liberal. Istoria secreta a stingii americane de la Mussolini la politica semnificatiei
@Krossfire
RăspundețiȘtergereMersi mult. Merge cu al tău, legat de Interbelic ;)
@Anonim 1
1. Să fie valori, dar nu cele de acum, ce subliniază conformismul și unitatea
2. a) Unitatea nu e doar o chestie europeană (aici includ și SUA). Și culturile asiatice pun accent pe unitate. Think China.
b) Nu poti sa-i spui anti-unitate la ce am avut. Mai degrabă aș zice că s-a dorit o unitate impusă, de sus în jos, și reacția indivizilor a fost o accentuare a individualismului (deși frica de celălat vine și de la faptul că totalitarismele generează paranoia, prin prezența poliției secrete)
c) Pe lângă faptul că Belgia nu este un bun exemplu de unitate, aș mai sublinia că naționalismul secolului XIX și legătura sa cu unitatea și libertatea este mult mai complexă decât am putea dezbate în contextul restrictiv al comentariilor de aici.
Într-o construcție politică, mi se pare imperativ să existe un grad cât mai mare de inncluziune și lipsă a discriminărilor de orice fel. Dacă statul discriminează în vreun fel, atunci grupul discriminat va percepe automat statul ca fiind o „dominație străină”. Mă gândesc la faptul că și Elveția e stat multietnic (sau mai bine zis multilingv) dar nu s-a dezmembrat precum Austro-Ungaria.
3. a) Nu, nu am vreo simpatie specială pentru Iliescu, însă nu cred că el a fost perceput la fel ca ceilalți 2 președinți, adică precum un mesia pe care-l votăm să ne salveze. Aș zice că el a fost votat din „recunoștință” pt că ne-a salvat de Ceușescu. Ceilalți 2, au fost votați tocmai pentru ca să ne salveze (de Iliescu).
b) Mă mai rezum să spun că într-adevăr, politicienii de azi (cu președinte cu tot) sunt reprezentativi pentru electorat. Să-i zicem „frumusețea și blestemul democrației”. Totuși aș vrea să se schimbe criteriile de selecție din capul plebei (precum și apatia celor care nu votează)
Mitul unitatii nu este specific romanesc, ba chiar as indrazni sa spun ca el este universal si deriva din modul in care functioneaza sistemul cognitiv uman.
RăspundețiȘtergereDoua sunt principiile fundamentale ale acestui sistem si rolul lor adaptativ este imens: identificarea asemanarilor si a deosebirilor in continuturile percepute. Datorita memoriei in timp se stabilizeaza o serie de structuri cognitive menite sa scurcircuiteze analiza si interpretarea noilor experiente cu scopul eficientizarii lor. Daca mediul este stabil atunci aceste scurcircuitari sunt foarte eficiente si aduc un plus adaptativ. Mai mult decat atat, intr-un mediu relativ constant, statistic vorbind, asemanarile vor prevala fata de deosebiri, deci disonanta cognitiva indusa de putin numeroasele experiente noncongruente va fi usor tolerabila (aici e vorba practic de cele doua procese care stau la baza dezvoltarii cognitive in modelul piagetian: asimilarea si acomodarea). Dar cum cognitia are la baza emotia (cele doua nu sunt opuse, ci complementare si au o relatie de filiatie), aceste structuri cognitive nu sunt indiferente din punct de vedere emotional-afectiv (daca ar fi asa ar fi simplu sa le modificam), iar acest adaos emotional, culmea, are ca scop tocmai intarirea, fixarea lor (adica tocmai sa le faca greu modificabile).
Problema apare insa cand mediul nu mai este atat de stabil. Atunci numarul experientelor noncongrunete creste semnificativ, implicit disonanta cognitiva se accentueaza si atunci tine de nivelul de dezvoltare emotional-afectiva a individului daca opteaza pentru a depune un efort suplimentar in a asimila informatia noncongruenta sau cauta in continuare congruenta (ma refer aici la a cauta informatia congruenta in cea noncongruenta, adica a extrage doar anumita informatie, cea care sa reduca disconfortul emotional).
Am enuntat intreg mecanismul de sus deoarece eu consider ca acesta sta la baza structurilor sociale umane (insasi ideea de structura denota ceva unitar, functional si relativ stabil in timp). Odata cu cresterea numerica a grupurilor sociale si migratia acestora pe arii geografice mai extinse, stabilitatea mediului a scazut din ce in ce mai mult si, acesta cred eu ca este punctul de nastere a primelor structuri socio-morale. Deci, ele s-ar fi dezvoltat ca o necesitate de a raspunde diversificarii comportamentale si de a mentine o anumita eficienta adaptativa, dar biologicul nu a tinut pasul cu psiho-socialul si atunci motorul adaptarii omului a trecut in sfera psiho-socialului. Cum "emotionalul" este mai puternic conditionat biologic decat "cognitivul", in timp pot aparea decalaje intre cele doua.
Ca sa nu mai lungesc argumentarea psihologica as spune pur si simplu astfel: partea de hard (biologicul) este "outdated" fata de soft (psihologicul) care la randul sau este "outdated" fata de mediu (socialul).
Pentru mine, mitul (mitizarea realitatii), reprezinta la nivel social ceea ce tulburarile emotionale reprezinta la nivel individual. Mitul este forma de manifestare a nevrozei sociale (adica a scaderii capacitatii de adaptare la realitate).
Stiu ca argumentul meu nu se plaseaza in acelasi registru cu cel al textului, dar am incercat doar sa schitez pe scurt ce sta la baza tendintei oamenilor de a crea mituri, tocmai pentru a nu fi tentati sa explicam un mit printr-altul, ci pentru a putea explica mitul in sine.
PS. Ma bucur ca am dat peste blogul tau. Chiar imi plac textele tale. Nu inseamna ca subscriu la toate argumentele, dar macar lectura textelor presupune o provocare intelectuala. Spor la scris si penita sa-ti fie mereu vie si jucausa.