Cinemagraf abrahamic

“And the eye-in-the-sky is watching us all.”

Casino (1995) - via

Provita sunt mai răi decât Ceaușescu

Pe data de 1 noiembrie 1966 în România intra în vigoare decretul numărul 770, un act legislativ ce avea ca scop interzicerea avorturilor și creșterea natalității în țara noastră multilateral dezvoltată. Rezultatul a fost întradevăr, o creștere a natalității, dar în același timp, avorturile nu au dispărut, au devenit clandestine, cu riscuri mari, atât pentru femeia însărcinată, cât și pentru doctorul care efectua procedura. Povești cu fetuși duși la tomberon în miez de noapte nu fac parte doar din cinematografia demnă de Cannes, ci și din poveștile celor care au fost studenți în anii '80 în București (și nu numai). Decretul a fost revocat imediat după revoluția din '89, lăsând în urmă o generație născută „ca directivă de partid”, așa numiții Decreței.

Ieri, în mai multe orașe ale țării, au avut loc „Marșuri pentru Viață”, sau mai bine zis, demonstrații anti-avort. Rațiunea din spatele acestor marșuri organizate de Pro-Vita este astăzi alta față de anii '60. Stahanovismul demografic este astăzi înlocuit cu creștimismul și al său fetiș față de „viață” și „familie”. „Logica” ceaușistă e dată uitării în favoarea teologiei, dar obiectivul rămâne același: cât mai mulți copii.

Cu o idee de blogpost în cap, am căutat celebrul Decret 770. Doream să-l aduc la zi, să ofer o versiune în concordanță cu doleanțele celor de la Pro-Vita. Ce a devenit repede evident, este că decretul ceaușist este mult mai „uman” decât ce vor pro-lifer-ii (mioritici sau nu). Legea stipulează că avortul este permis în „mod cu totul excepțional” și enumeră 6 asemenea cazuri. Să le luăm în ordine aleatoare:

d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;

Nu se pune problema. Nu contează când dă dumnezeu copil. Faptul că cineva are peste această vârstă nu cred că e un argument în opinia revoltaților „pro-embrion”.

e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;

Din nou, nu cred că intră în discuție. Dacă Partidul considera totuși că la 4 copii o femeie și-a îndeplinit norma față de patrie, avortofobii probabil merg pe ideea „câți o da Dumnezeu”

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

M-am gândit inițial că acestea ar putea fi excepții de la regula „avortul e halal”. Naivul de mine a fost repede informat că „oricât de nedreaptă sau oribilă ar fi această situație nu putem niciodată justifica omorârea unei alte ființe nevinovate în încercarea de a ușura suferințele emoționale și mentale ale victimelor”. Deci niet!

b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;

Iarăși, o excepție de bun simț. Dar iată ce găsim pe saitul Pro-Vita: „Bolile şi handicapurile grave, inclusiv acelea în care diagnosticul este fără speranţă, sunt tragice. Totuşi, nu există nici o viaţă fără valoare, care să nu merite a fi trăită. Fiecare viaţă are un sens şi o misiune, chiar dacă este dezavantajată de boală, handicap sau vârsta înaintată.” Argumetul este făcut împotriva euthanasiei, însă e cert că se extinde și la „euthanasierea embrionilor”.

Și ultimele două vor fi luate împreună, deoarece logica după care sunt respinse e aceeași:

c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;

a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;

Având în vedere logica celor anti-avort, cum că „nici embrionul, nici fetusul nu sunt părţi sau organe ale corpului femeii” ci „o viaţă nouă, distinctă de cea a părinţilor”, nu cred că vor accepta nici argumentele de mai sus, care se bazează pe ideea că viața mamei este mai importantă decât cea a fătului. Indiferent dacă femeia nu poate îndeplini, din motive obiective, rolul de mamă.

Articolul 3 al Decretului mai stipula că:

„Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii. In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.”

E drept, au fost cazuri de femei ce au murit pe masa de operație după un avort ilegal, căci nu putea fi salvată dacă avea complicații până nu dădea-n gât medicul care i-a făcut chiuretajul ilegal. Însă putem observa că spiritul legii este mai uman decât ce au de gând activiștii anti-mame. Deși le subjuga în slujba patriei proletare, statul considera că există o limită pentru orice, iar femeia nu trebuie musai sacrificată în favoarea fătului. 

Decretul 770 a generat drame nenumărate. Căsătorii întemeiate pe un copil „nedorit”, avorturi clandestine, făcute în condiții infecte, o generație de copii priviți ca poveri, regrete și amărăciune. Orfelinate umplute de copii abandonați și fetuși aruncați clandestin la tomberon. Și totuși, astăzi sunt unii, care în numele unei obsesii mistice pentru „viață” vor să propună ceva care este cel puțin la fel de odios. Mi-e scârbă de acești cruciați miopi. Poate ar trebui să-și aducă aminte că drumul spre infern e pavat cu bune intenții!

Apelul la consecințe - câteva note

Apelul la consecințe este un mod foarte parșiv de a câștiga o argumentație. În principiu, mizându-se pe filtrul de costuri/beneficii a gândirii umane, se încearcă subminarea unei poziții prin consecințele (reale sau imaginare) pe care acea poziție s-ar putea să-l aibă. 

De obicei, întâlnim acest argument în două instanțe, oarecum interconecate:

În primul rând este vorba de anti-evoluționiști, care, speriați de ideile de selecție naturală și „supraviețuire a celui mai adaptat” cred că acestea vor atrage după sine o civilizație bazată pe eugenie și lagăre, după modelul totalitarismelor secolului XX. Am tratat deja această idee într-un articol mai vechi.

În al doilea rând, e vorba de situația mai generală a teiștilor, care văd într-o lume golită de divinitate - și deci de un standard obiectiv de moralitate - un haos generalizat al anarhiei și „relativismului moral”. Ei cred că astfel omul devine dintr-un nimeni important (centrul creației) de sub bocancul divin, un „nimeni pur și simplu”, pierdut pe un bolovan stelar, care e gata să-și omoare vecinul, un nimeni și el.

Primul argument se întâlnește de obicei la cultele creștine înclinate spre creaționism, precum neo-protestanții, sau într-o formă mai vulgară, la ortodocși. Pe de altă parte, al doilea apel la consecințe îl veți întâlni de fiecare dată când vreun înalt ierarh catolic sau ortodox (și aici ma gândesc mai ales la papă) începe să deplângă lipsa credinței și creșterea „nihilismului” care, chipurile ar arunca umanitatea înt-o „criză socială și spirituală”.

N-ar trebui să spun că și în cazul în care acceptarea „darwinismului” ar duce la o societate-abator, sau dacă ateizarea planetei ar transforma lumea în distopie orwelliană, aceste două idei ar rămâne la fel de valabile. O idee rămâne adevărată indiferent de consecințele sale.

Și ca final, aș dori să menționez, cu titlul onorific de „scârbe umane”, o categorie aparte de apelanți la această eroare logică. Sub logica lui „adevăru-i bun, dar nu și pt căței”, există o seamă de necredincioși, de obicei adulți, care consideră, arogant, că divinități și „prostii de-astea” nu există, dar totuși fac apologia religiei ca instrument de control al maselor. Din observațiile mele, tot ei dau dovadă de mediocritate, și se încadrează bine mersi în categoria „vulgului ce necesită control”, cu toate că își arogă, elitist, condiția de iluminați.

Inspirat de Tudor Khmerilă

3 întrebări

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

Imaginea 3: Hitler și Hindemburg

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?

Tunisia și România - povestea a două revoluții

La data de 16 decembrie 1989, abuzurile repetatea ale puterii împotriva unui pastor reformat din Timițoara au declanșat niște proteste locale ce în scurt timp s-au răspândit în București, și s-au metamorfozat într-o revoltă anti-comunistă, sau mai bine spus, anti-ceaușistă. După 10 ani de umilințe susținute, cozi la mâncare, lipsă de apă și curent, la români le-a sărit muștarul. Un moment hotărâtor al „primei revoluții transmise la televizor” a fost momentul în care armata a trecut de partea protestatarilor. Dictatorul a încercat să fugă, însă a fost prins, și, împreună cu soția sa, Elena, detestată de popor chiar mai mult decât dictatorul, au fost executați. Vidul de putere a fost umplut de eșalonul 2 al Partidului comunist, metamorfozat în FSN, inițial o organizație „de uniune națională”, dar în care posturile cheie aparțineau nomenclaturiștilor precum Iliescu. În ciuda speranțelor și a protestelor „golanilor”, partidul lui Iliescu a preluat puterea, partidele noi de opoziție fiind încă prea anemice, represiunea totală din timpul comunismului însemnând absența unor nuclee de opoziție, oricât de firave (spre deosebire de alte țări, precum Cehia sau Polonia). Astfel, PNL și PNȚ-CD nu prea aveau cum să preia puterea, mai ales după ce și-au luat și niște bastoane de mineri în spate, în ianuarie '90.

Paralele dintre Revoluția Română și cea Tunisiană sunt interesante. „Prima revoluție Wikileaks”, cum îi spun unii, începe 21 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2011, în orașul tunisian Sidibuzid, când tânărul Mohamed Buazizi își dă foc în semn de protest față de abuzurile constante ale autorităților. Gestul său va declanșa un val de proteste, ca-n România, inițial pe plan local, mai apoi în toate orașele tunisiene, inclusiv în capitală, ce va duce, într-un final, la fuga dictatorului Zain El-Abidin Ben-Ali. „Dictatorul a fugit” în Arabia Saudită, împreună cu mult-detestata sa soție, Leila Trabelsi, și vreo tonă jumate de aur sub formă de lingouri. Interesant e că, asemeni lui Ceaușescu, care a convocat mitingul din București să câștige spijinul populației, și Ben Ali s-a dus să-l viziteze pe Buazizi la spital, gest care a înfuriat mulțimea protestatară și mai puternic. La fel a fost și cu promisiunile lui Ben Ali, cum că se vor crea 300.000 de locuri de muncă, promisiune disperată, asemănătoare cu cea a lui Ceașcă, care, speriat de mulțimea agitată, promite că va crește salariile și alocațiile. Nici unu dintre ei nu a apucat să-și îndeplinească făgăduințele.

Interesantă este evoluția Tunisiei în perioada post-Ben-Ali. Noul președinte este fostul reședinte al Parlamentului, Fuad Mebazaa, iar premierul este același de dinainte, Mohamed Ganushi, ambi tehnocrați din partidul prezidențial, Adunarea Constituțională Democratică (prescurtat RCD). Deși au demisionat din partid, este clar că RDC-ul va rămâne încă mult timp un partid important, un fel de PSD, mai ales că noua coaliție de „uniune națională” este agregată tot în jurul acestui partid. Opoziția a primit ministere sociale și culturale, însă finanțele, armata și internele rămân la vechii stăpâni. Va fi interesant de văzut cum vor evolua lucrurile.

În orice caz, ce mi se pare interesant este absența totală a discursului islamist, ca un fel de reacție la secularismul regimului Ben-Ali. Ba mai mult, unii tunisieni spun că „singurul lucru bun pe care l-a facut Ben Ali a fost sa distruga toate bazele fundamentalismului in anii 90”. În cel mai optimist scenariu, în care Tunisia întradevăr se transformă într-o democrație pluralistă funcțională, ea poate deveni un model nou, într-un spațiu cultural prins între autoritarisme seculare de tip naționalist-arab, și alternative islamist-teocratice, bazate pe ideea repingerii oricăror valori occidentale și întoarcerea la islamul politic pur și dur. Vom vedea, dar vă las cu cuvintele lui B. Houcem, un tânăr tunisian, întrebat de un cititor Hotnews dacă „este posibil sa fie instaurat un regim [teocratic] asemanator cu cel din Iran?”

„Nici vorba. Tunisienii au mintea deschisa. Exista chiar cateva tari arabe care considera ca Tunisia e o tara non-islamica. Noi incercam sa fim musulmani moderati. Oamenii sunt constienti de riscurile unei ideologii extremiste si, de fapt, iranienii sunt siiti iar noi suntem suniti. E o mare diferenta.”

Mituri românești cu substrat totalitar

Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.

Mitul Unității

Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:

„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”

Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.

Mitul liderului providențial

O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.

Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.

Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.

În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.

În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.

Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.

PS. Dedicație de 1 decembrie - Ziua „Unității” - o țară unită în cuget și simțiri, pe muzică funky

Darwinismul și politica

Am tradus părți dintr-un articol interesant din New Statesman, de fapt recenzia unei cărți intitulate „Gena Politică: Cum au schimbat ideile lui Darwin politica”, autor Dennis Sewell, în care se discută modul în care teoria selecției naturale a fost folosită (aiurea) în gândirea politică (și socială), deși locul ei este în domeniul biologiei. Deși cartea are suficiente lacune și autorul pare să să aibă o înclinație scientofobă, după cum relevă acest articol, recenzia de mai jos merită citită:

"[...]Principala realizare a evoluției de tip Darwinian a fost faptul că a eliminat necesitatea unui scop sau a unui design. Evoluția este un proces fără direcție, ce produce forme de viață foarte complexe ca apoi să le elimine întru totul. Nu există progres în natură, însă în domeniul eticii și a politicii, ideea de evoluție se leagă invariabil de speranța schimbării în mai bine. Generații întregi de gânditori progresiști au invocat darwinismul ca fundament al unei societăți mai avansate, așa cum o visau ei. Însă conținutul acestor viziuni s-au schimbat de-a lungul timpului, și una din virtuțile cărții „Gena Politică” este că arată cât de des a fost utilizat darwinismul pentru a promova idealuri de progres uman ce sunt neliberale, autoritariene sau rasiste.[...]

Desigur, versiuni ale teoriei darwiniene au fost utilizate în sprijinul unor cauze extrem de neplăcute iar atunci când au fost cuplate cu teorii rasiste, au creat un climat în care genocidul putea părea o politică coerentă din perspectivă științifică. La acest argument, apărătorii contemporani ai darwinismului vor protesta vehement, susținând că acele abuzuri nu sunt o consecință inevitabilă a teoriei selecției naturale. Și nu greșesc întru totul. [...] Ca idee generală, o teorie nu poate fi considerată responsabilă de modul în care este interpretat și untilizat, chiar și numai pentru că explicațiile nu duc automat la judecăți de valoare. [Altfel zis, explicațiile sunt descriptive, nu prescriptive]

Această ultimă idee e confirmată și de diversitatea mișcărilor ce-și arogă o descendență privilegiată din gândirea darwiniană. Naziști și ideile lor de „rasism științific”, comuniști ce credeau într-un viitor colectiv(ist) pentru umanitate, anarhiști influențați de Peter Kropotkin ce gândeau că importanța ajutorului reciproc e dovedită de teoria evoluționistă, susținători ai ideii de laissez-faire precum Herbert Spencer (care a inventat expresia „supravietuirea celui mai apt”) precum și marii sacerdoți ai ingineriei sociale precum Lordul Beveridge - un susținător îndelungat al eugeniei [...] - nu se poate ca toți să aibă dreptate. Pare rezonabil să concluzionăm că toți aceștia greșesc, și că nu se poate deriva o poziție morală sau politică din teoria lui Darwin.

Și totuși lucrurile nu sunt atâta de simple. [...] Ce s-a întâmplat, de fapt, e că evoluția a fost promovată ca o credință. Galton spera ca într-o zi instituția eugeniei să aibă o autoritate precum biserica. Haeckel și-a întemeiat „Liga Monistă” tocmai pentru a fonda o „religie evoluționistă”. Iar pentru [Julian] Huxley, transumanismul era în mod clar un subsitut pentru religie.

[....]Ideea cum că societățile „evoluează” de-a lungul timpului, unele devenind mai „evoluate” decât altele, există de generații bune. Și totuși nu e decât o metaforă înșelătoare. Nu există nimic în societăți ce să fie analog selecției naturale, sau ceva comparabil cu genele - oricât s-ar povesti de meme. De fapt, evoluția nu are nimic de-a face cu progresul, oricum am înțelege progresul. Și totuși, această confuzie este probabil incurabilă. Ea exprimă o iluzie esențială timpurilor moderne - mitul cum că cunoașterea științifică va permite speciei umane să-și ia în propriile mâini destinul. Lecția lui Darwin e că speciile nu au un țel comun [, un destin colectiv]. [...]"

PS Informativ:

Țineți minte și următoatre eroare logică, deseori folosită atât pentru a ataca teoria evoluției, cât și pentru a discredita ateismul ca poziție filosofică:

Eroarea de logică de tip "apelul la consecinţe" se defineşte prin apelul vorbitorului la consecinţele nefaste ale raţionamentului/argumentului celuilalt; nu este atacat ceea ce spune preopinentul, ci se arată că ceea ce se susţine nu poate fi adevărat, pentru că în acest caz consecinţele ar fi dezastruoase.

Un exemplu ar fi: „ateismul/darwinismul este fals/inacceptabil pentru că duce la nazism/comunism/imoralitate/etc”

Imagine 1: de pe Behance.net via Proddit și modificat de mine

Dumnezeu e Ceaușescu

"Robia e Libertate" - Pentru că religia ne-nvață că a fi sclav ("robul lui dumnezeu") înseamnă de fapt libertatea adevărată, astfel sufocând dorința de libertate a oamenilor

"Moartea e Viață" - Pentru că religia ne-nvață că această viață nu valorează nimic în comparație cu "viața veșnică" de după moarte, astfel îndemnând omul să nesocotească bucuriile acestei vieți

"Ignoranța e Cunoaștere" - Pentru că religia ne-nvață să ne mulțumim într-o stare de ignoranță și să considerăm că a citi o singură carte este suficient pentru a fi înțelept, astfel răpind omului plăcerile cititului și bogăția cunoașterii adevărate.

"Nevolnicia e Putere" - Pentru că religia ne-nvață că suntem slabi fără "puterea" lui dumnezeu, stârpindu-i omului încrederea în forțele proprii

"[Credințele religioase] sunt niște credințe totalitare. Reprezintă dorința de-a fi un sclav. Să vrei să existe o autoritate imuabilă, permanentă și tiranică ce te poate condamna de crimăgândit în timpul somnului, ce poate să - și care, de fapt, trebuie să - te supravegheze tot timpul, fie că dormi, fie că ești treaz, în fiecare minut al vieții tale - repet, tot timpul vieții - înainte să te naști, sau, și mai distractiv, după ce mori. O Coree de Nord în ceruri. Cine vrea ca toate acestea să fie adăvărate? Cine, în afară de un sclav, dorește așa o soartă odioasă? Am fost în Coreea de Nord. Au un mort ca președinte, Kim Jong-il este doar liderul partidului și al armatei. El nu e șef de stat. Acel post aparține tatălui său decedat, Kim Il-sung. E de fapt o necrocrație, o thanatocrație. De altfel, le lipsește încă cineva și au o trinitate. Fiul este reîncarnarea tatălui. E vorba de cea mai respingătoare, absolută și inumană tiranie creeată vreodată de specia umană. Dar cu toate acestea, poți să mori dracului și să scapi din Coreea de Nord!" - Cristopher Hitchens

Inspirat din citatul de mai sus și bazat pe această lucrare, de Tea-Bladez, a cărei sursă e filmul 1984.

Later Edit: Am schimbat imaginea, versiunea originală se găsește aici. Vezi și versiunea cu "Tatăl ceresc...", precum și cea în limba engleză.

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Iată, ajungem și la a treia parte din seria aceasta de articole. Ultima tranșă de citate din „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ne vorbește despre cum nazismul a devenit practic noua religie populară, cum Hitler s-a transformat într-un mesia, precum și interesantele nuanțe și origini ale expresiei „Heil Hitler!". Citez:

Din 1921, Hitler începuse sa fie comparat cu Mesia. Dimensiunea mesianică a lui Hitler, care la lecţiile de religie din şcolile naziste era permanent comparat cu Iisus Hristos, era cultivată cum se cuvine de mecanismele propagandei naziste. [...] Chiar Hitler în persoană n-a avut reţineri să se refere la cei morţi în puciul eşuat din 1923 ca la „apostolii săi". La rândul lui, Goebbels a continuat să cultive această imagine mesianică [...]. In ceea ce-l priveşte pe Himmler, acesta a declarat în ianuarie 1937 că prin naşterea lui Hitler - la care se referea deseori numindu-l om-Dumnezeu (Gottmensch) - se produsese „unul din acele evenimente care au loc doar o dată la două mii de ani", printr-o clară analogie cu naşterea lui Mesia creştinul. - pag. 115-117

In orice caz, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte mituri schiţate sau sublimate de propaganda nazistă, dimensiunea de icoană a lui Hitler, în mare măsură impusă de la putere, a sfârşit prin a pătrunde adânc în subconştientul popular până când s-a convertit într-un factor de autentică religiozitate, comparabilă numai cu unele aspecte ale ilustraţiilor religioase catolice. O dovadă clară este credinţa, înregistrată de Klemperer, că în oraşele germane bombardate rămânea în picioare doar peretele pe care atârna portretul lui Hitler; legenda atribuia imaginii sale aceleaşi puteri protectoare pe care catolicismul popular le asocia, de regulă, anumitor sfinţi. - pag. 118

Particula Heil se folosea ca salut pe vremea germanilor din antichitate [...]. Etimologic, este un substantiv înrudit cu heilen (a vindeca, a însănătoşi) şi de aceea poate fi tradus prin sănătate. Totuşi, forma lui este identică imperativului acestui verb, motiv pentru care fiind însoţit de a doua parte, cum observă Rosenbaum, se putea interpreta ca îndemnul „vindecă-ne, Hitler!", vădind o ambivalenţă care ar putea fi perfect premeditată. Pe de altă parte, termenul are conotaţii religioase inechivoce, deoarece, în context creştin, Heil înseamnă „mântuire" (heilig: „sfânt"; Heiland: „Mesia"). Cu ocazia unui salut cu participare de masă adresat lui Hitler, Goebbels notează extaziat în jurnalul său că „heil sună ca o rugăciune". După cum observă Erika Mann, uzurparea cadrului religios se evidenţiază prin intermediul dispoziţiei ministeriale din 5 ianuarie 1934, prin care se ordona ca toate lecţiile de religie din şcoli [sic!] să înceapă cu fraza „Heil Hitler! Lăudat fie -Iisus Hristos în vecii vecilor, amin" şi să se termine în acelaşi fel, deşi inversând termenii, astfel încât „Heil Hitler!" să rămână la urmă. Astfel se evoca asocierea între Hitler şi interpretarea creştină a lui Hristos ca alfa şi omega, început şi sfârşit. - pag. 171-172

Vezi și:

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și D-zeul nazist
Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Fără a intra prea mult în detalii, s-a dezbătut foarte mult originea anti-semitismului german din secolul XX. Mulți creștini au încercat - și încă încearcă - să dea vina pe secularizarea modernă, pe știință, pe darwinism, ignorând anumite probleme din propria ogradă. Iată câteva fragmente din „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ce fac referire la relația dintre antisemitismul nazist și probleme precum știința, darwinismul și protestantismul german:

Inclusiv ştiinţa, acel principiu al autorităţii la care se referea Bormann ca fundament al cosmoviziunii naziste, i-a căzut victimă. Pornind de la premisa potrivit căreia "conceptul unei ştiinţe «obiective şi netendenţioase», orientată spre «adevărul absolut» bazat pe raţiunea pură, care a apărut în perioada liberală, a pierdut astăzi orice temei şi justificare de a exista", aceeaşi ştiinţă, veche paradigmă a obiectivitătii, se transformă acum într-o instanţă relativă care se scindează între ştiinţa nordică, spirituală şi intuitivă şi ştiinţa evreiască, materialistă şi raţională. În acelaşi fel în care există diferite religii monoteiste, în care fiecare crede că dumnezeul său este singurul adevărat, naziştii par să fi ridicat propria lor concepţie ştiinţifică la categoria de adevăr unic. Totuşi, prin asta nu fac decât să mineze, fără să ştie, baza autorităţii ştiinţifice pe care îşi spijiniseră în primă instanţă viziunea lor asupra lumii. - pag. 22

Cu toate acestea, una dintre contradicţiile ideologice ale cosmoviziunii naziste [...] constă în faptul că evreii erau consideraţi o rasă inferioară, când de fapt, după legile lui Darwin, ar trebui să fie superioară dacă reuşise să supravieţuiască peste două mii de ani de persecuţie. Acest paradox demonstrează cum răstălmăcise cosmoviziunea nazistă darwinismul original, pe care afirma de multe ori că se sprijină, dotând selecţia naturală cu o scară ambiguă de valori. Pentru Darwin, adaptarea la mediu era departe de a fi datorată unei superiorităţi morale, aşa cum o înţelegea nazismul. - pag. 67-68

În rolul Antihristului, Luther nu vede numai pe Papă şi Biserica catolică, ci, mai ales, pe evrei. In consecinţă, într-o manieră groaznic de asemănătoare cu cea pe care o va folosi Hitler patru secole mai târziu, Luther etichetează ca iudaizat orice este contrar şi ajunge să recomande inclusiv să se procedeze fără nici o milă cu evreii, „aşa cum face chirurgul când amputează". Citându-l pe Ley: „Punctele de vedere ale lui Luther despre Antihrist şi evrei sunt potrivite mai ales ca bază a unui antiiudaism fără fundamentare teologică, cu care se pregăteşte calea spre ura modernă faţă de evrei". - pag 66.

Va urma.

Imagine: "Evreul Rătăcitor" - de Gustav Doré

Vezi și: Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Niște fragmente despre concepția nazistă asupra lui Dumnezeu și precum și despre statutul său ca religie politică - idee contemporană cu ascensiunea hitlerismului - ambele preluate din cartea „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose. Ambele fragmente sunt foarte interesante, cu o sensibilitate pronunțată față de diverse nuanțe ale crezului nazist. De remarcat faptul că ideologia nazistă asimilează ideile teologice, astfel o ideologie în esență modernă asimilează numeroase elemente din creștinism, creind practic o religie politică de tip sincretic (spre deosebire de comunism care are tendința de a înlocui religia tradițională existentă - vezi și aici). Totuși găsim niște ironii interesante în nazism cum ar fi ideea poporului ales de divinitate, sau faptul că Iisus trebuie transformat dintr-un mesia evreu într-un arian avant la lettre.

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede despre cosmoviziunea nazistă, faptul că aceasta a apărat o atitudine vădit contrară principalelor religii monoteiste europene, precum creştinismul şi iudaismul, nu înseamnă, totuşi, că e vorba de o ideologie care neagă existenţa unei fiinţe superioare. Şi aşa era foarte răspândită supoziţia că negarea religiei creştine de către nazişti atrăgea în mod necesar negarea simultană a oricărei credinţe în Dumnezeu, ceea ce a dat naştere la numeroase neînţelegeri. Ambasadorul britanic Sir Nevile Henderson, de exemplu, şi-a exprimat surprinderea când l-a auzit pe Baldur von Schirach spunând într-un discurs adresat tinerilor în timpul congresului partidului din 1937: „Nu ştiu dacă sunteţi protestanţi sau catolici, dar ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, asta o ştiu bine". Henderson face remarca: „Aveam impresia că fusese eliminată orice legătură cu religia în rândurile tineretului hitlerist, iar aceste cuvinte păreau să-mi contrazică presupunerea". într-un mod similar, când membrii SS trebuiau să menţioneze apartenenţa lor religioasă, în loc să folosească vreo denumire mai obişnuită, precum ateu, agnostic, catolic sau protestant, alegeau o expresie neobişnuită şi cu amprentă proprie: „credincioşi întru Dumnezeu" (gottgläubig), în timp ce jurau pe Dumnezeu adeziunea lor la SS. însuşi Himmler a afirmat cu privire la aceasta că „pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi". [...] Chiar Hitler s-a exprimat că „este cu neputinţă să te eliberezi de Dumnezeu". Dat fiind că ateismul comuniştilor era dat la o parte din capul locului, chiar şi numai din pricina rivalităţii ideologice, soluţia la problema lui Dumnezeu trebuia să treacă obligatoriu printr-o redefinire a conceptului de divinitate într-un sens cât mai îndepărtat cu putinţă de viziunea creştină pentru a o întrece spiritual. [...] - pag. 60

Ernst Nolte şi Eberhard Jackel au fost primii care au constatat că Hitler dispunea de un program ideologic solid, care a fost aplicat în mod sistematic. [...] Aşa cum sugerează Klaus Vondung, „Holocaustul se poate explica [...] numai prin intermediul analizei unui sindrom ce se circumscrie în conceptul de religie politică"™, un concept care se dovedeşte, totuşi, polemic şi chiar şi azi tinde să fie respins de unii istorici, în special din cauza naturii abstracte şi în mare măsură indefinibile a ceea ce se înţelege prin religie. Chiar şi aşa, în ultimele decenii a început dezbaterea acestui concept în cercurile academice, deşi, în general, în domenii mai apropiate de filozofie sau de istoria religiilor sau a mentalităţilor decât de istoria propriu-zisă. Cu toate acestea, întârzierea prelungită a istoriografiei contemporane de a considera conceptul de nazism ca religie politică şi de a-l analiza ca atare se dovedeşte cu atât mai surprinzătoare dacă se ţine cont de faptul că multe au fost vocile care, prin anii '30 [...],s-au făcut auzite pentru a avertiza asupra a ceea ce părea evident, manifestarea publică a unui fenomen profund religios. în 1930, filozoful marxist Ernst Bloch - care, spre deosebire de coreligionarii săi, chiar lua foarte în serios aspectele mitologizante ale ideologiilor politice - a constatat cu precauţie că „în Rusia se iese în întâmpinarea ţăranilor cu sărbători ale recoltei şi cu vizitarea mormântului lui Lenin în Germania, în schimb, toate aceste conexiuni se lasă pe mâinile reacţiunii. Iar în martie 1936, scriitorul elveţian Denis de Rougemont, câţiva ani lector la Universitatea din Heidelberg, a mers şi mai departe notând în jurnalul său, după ce asistase la o sărbătoare nazistă: „Crezusem că asist la o ceremonie populară, la o proclamaţie politică. Dar ei îşi celebrau cultul! Şi pentru asta oficiază o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii căreia nu-i aparţin şi care mă face praf şi mă împinge înapoi cu mult mai multă forţă, inclusiv forţă fizică, decât toate aceste trupuri groaznic de rigide". Doi ani mai târziu, Rougemont a adăugat, referindu-se la „natura religioasă a hitlerismului", că „asta nu mai constituie nici o descoperire. În prezent, până şi ziarele vorbesc despre aşa ceva. Dar mă tem că subiectul se tratează cu prea multă uşurinţă, în imagini, prin intermediul zvonurilor sau, pur şi simplu, se comentează. Ar trebui să se vorbească serios". În acelaşi an (1938), politologul şi filozoful austriac Eric Voegelin a răspuns, fără să ştie, cererii lui Rougemont publicând primul studiu analitic al nazismului, înţeles ca fenomen religios, în tratatul său Religiile politice (confiscat de autorităţile naziste imediat după anexarea austriacă). - pag. 15-16

Va urma.

Vezi și: Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Religiile politice - stanga si dreapta

Schiţez câteva idei despre religiile politice, şi cum diviziunea stânga/dreapta ar putea sǎ se suprapunǎ cu diviziunea universalist/non-universalist (tribal) din religiile tradiţionale:

Extrema stângǎ de exemplu, are o ideologie universalistǎ, asemeni creştinismului, islamului sau buddhismului. Aceste sisteme ideologice se adreseazǎ tuturor celor care sunt dispuşi s-o accepte, şi au o expansiune puternicǎ dpdv geografic, se adreseazǎ "tuturor popoarelor". În general, genul acesta de ideologii formeazǎ macro-identitǎţi culturale, de tip comunism vs. capitalism, creştinism vs. pǎgâni, dar al-islam vs. dar al-harb şi încearcǎ sǎ minimizeze identitǎţile mici, de obicei naţionale sau tribale (în cazul arabilor, de exemplu). Datoritǎ rǎspândirii geografice mari, tind sǎ fie mult mai predispuse spre fragmentare şi diversificare. Comuniştii au leninism, troţkism, maoism şi tot felu de alte subspecii mai micuţe, la fel cum creştininii au ortodocşi, catolici şi diverse forme de protestantism, sau musulmanii au sunniţi, şiiţi, kharijiţi, împǎrşite şi ele în tot felul de subspecii, sau buddhiştii au tradiţiile Theravada, Mahayana şi Vajrayana.

Extrema dreaptǎ pe de altǎ parte, însumeazǎ ideologii etno-tribale, asemeni şintoismului sau iudaismului. Ideologia se adreseazǎ doar unui anumit grup, care de obicei ocupa un areal geografic compact - stat etnic - deşi uneori pot fi şi o minoritate dispersatǎ pe un areal geografic mai larg - minoritate albǎ sudafricanǎ. Nazismul e german, fascismul e italian, legionarismul românesc-ortodox, turkmenbaşismul e turkmen, iar kimilsungismul coreean (o ramurǎ de stânga metamorfozatǎ într-un etnomisticism de dreapta). Adeziunea se face greu, de obicei se moşteneşte, iar expansiunea se poate face doar fizic, prin eliminarea celorlalţi. De aceea, de exemplu, Vechiul Testament e plin de crime împotriva poparelor vecine, dar în schimb Noul Testament - mai stângist - e mai pacifist, legat de ideea de convertire a popoarelor.

Pt alte imagini asemǎnǎtoare, vezi blogul lui HighMage

Patriarhii României - antisemiţi şi colaboratori comunişti

Rǎspunsul Patriarhiei la controversa "monedei Miron Cristea" m-a umplut de dezgust aşa cum numai BOR are capacitatea s-o facǎ. Citez de pe Hotnews:

Patriarhia Romana caracterizeaza drept "nejustificate" reactiile starnite de initiativa Bancii Nationale a Romaniei de a comemora memoria patriarhilor BOR [...]. Biserica Ortodoxa sustine ca "unele dintre opiniile negative la adresa patriarhilor Miron Cristea, Justinian Marina, Iustin Moisescu si Teoctist Arapasu au fost deja respinse de catre istorici bine documentati, iar altele raman doar simple speculatii si acuzatii nefondate, abordari mai degraba ideologice, decat stiintifice". "Patriarhia Romana considera ca initiativa Bancii Nationale a Romaniei a avut ca scop sublinierea rolului important pe care cei cinci patriarhi l-au avut in promovarea unitatii nationale si culturii crestine in vremuri grele pentru istoria poporului roman. In concluzie, Banca Nationala a Romaniei a dorit sa evidentieze lumina din activitatea patriarhilor Romaniei, nu sa-i judece post-mortem pentru reale sau presupuse umbre", adauga Patriarhia.

Sǎ vedem deci cu cine defileazǎ Biserica Ortodoxǎ Românǎ ca fiind cei mai drepţi dintr-ale sale rânduri:

1. Miron Cristea (1925-1939) - patriarh şi prim-ministru, cunoscut pentru atitudinea sa antisemitǎ, îşi meritǎ locul printre monştrii perioadei respective. Douǎ citate reprezentative pt dragostea sa creştinǎ:

"Îţi vine să plângi de milă bietului popor român, căruia evreul îi stoarce şi măduva din oase. A nu reacţiona împotriva evreilor, înseamnă a ne duce de vii la pieiere….A ne apăra este o datoria naţională şi patriotică, iar nu “anti-Semitism”….Aveţi destule calităţi şi posibilităţi, ca să vă căutaţi şi găsiţi şi câştigaţi undeva un loc, un pământ, o ţară, o patrie încă nelocuită de alţii….Trăiţi, ajutaţi-vă, apăraţi-vă, şi exploataţi-vă unii pe alţii; dar nu pe noi şi pe alte popoare, cărora cu rafinaţiile etnice şi talmudice le duceţi şi acaparaţi tot belşugul." -via TLP

"Datoria unui creştin este să se iubească mai întâi pe sine însuşi, şi să aibă grijă ca nevoile sale să fie satisfăcute. Doar atunci îşi poate el ajuta aproapele. . . . De ce să nu scăpăm de aceşti paraziţi (evreii) care sug sângele românesc creştin ? Este logic şi sfânt să reacţionezi împotriva lor" - via TLP

2. Nicodim Muteanu (1939-1948) - patriarhul cel mai cuminte din serie, un anti-comunist fervent dar, sub conducerea cǎruia, atitudinea antisemitǎ din sânul BOR a persistat, potrivit World fascism: a historical encyclopedia, Volume 1 de Cyprian Blamires & Paul Jackson:

"Sub succesorul lui Miron, Nicodim Munteanu, [...] biserica a rǎmas loialǎ monarhiei însǎ a persistat în antisemitism şi, totodatǎ, a sprijinit dictatura generalului Ion Antonescu, cel care a condus România în rǎzboi ca aliat al Germaniei Naziste" - pag. 492

3. Iustinian Marina (1948-1977) - supranumit şi "Patriarhul Roşu" datoritǎ colaborǎrii fructuoase dintre BOR şi Statul Comunist, colaborare prin care a ortodoxia românǎ a canibalizat greco-catolicismul transilvan. Facultatea de Teologie din Bucuresti ii poarta numele şi urmǎtorul citat îi aparţine:

"Cristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!"

Vezi şi articolul de la Rezistenţa Urbanǎ via TLP

4. Iustin Moisescu (1977-1986) - al doilea patriarh colaboraţionist, acesta a avut o ascensiune fulminantǎ în ierarhia ortodoxǎ, explicabilǎ, dat fiind faptul cǎ a fost deconspirat de CNSAS ca turnǎtor al Securitǎţii. De pe wikipedia citire:

Iustin a colaborat cu fosta poliție politică, Securitatea, înainte de a ajunge în scaunul de mitropolit al Ardealului, din care avea să fie promovat mitropolit al Moldovei, iar ulterior, în 1977, să devină Patriarh. Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, dat publicității la sfârșitul anului 2006, oferă detalii despre apropierea dintre viitorul Patriarh și nou instalatul regim comunist. Iustin Moisescu, profesor de religie la Institutul Teologic Universitar din 1948, a fost unul dintre "tehnocrații" aleși de Ministerul Cultelor comunist pentru a controla și a subordona cultele religioase. "În general sunt preferați printre asociații ministerului nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, cât persoane care, prin trecutul lor, puteau fi șantajate", se arată în raport. Printre aceștia, Iustin Moisescu, implicat în trecut, potrivit aceluiași document, in Mișcarea Legionară.[...]

Este cunoscută și indiferența Patriarhului Iustin Moisescu față de demolarea bisericilor din Bucuresti, ce începuse la sfârșitul anilor '70, sau față de condamnarea părintelui Calciu-Dumitreasa la zece ani de pușcărie pentru că protestase față de distrugerea acestora. "Patriarhul Iustin Moisescu, fost colaborator al Securității, și santajabil în multe privințe, nu a făcut nimic pentru a împiedica pedepsirea părintelui Calciu și pentru a încerca să salveze de la demolare bisericile din București. Ba dimpotrivă, atunci când un istoric de artă, precum Dinu C. Giurescu, a solicitat sprijinul Patriarhiei pentru salvarea locașurilor de cult, i-a spus ca seamană cu "fugarii de la radio Europa Liberă".

5. Teoctist Arǎpaşu (1986-2007) - ultimul din seria comunistǎ, wikipedia ne spune despre el cǎ:

Conform raportului Comisiei Tismaneanu, Patriarhul Teoctist ar fi ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite fața de conducerea PCR.[...]

În 2001, în presa centrală apar documente din care rezultă că Patriarhul Teoctist ar fi practicat homosexualitatea încă din perioada în care studia în seminarul teologic și ar fi participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim. Concret:

Ziarul „Cotidianul” spune că istoricul Dorin Dobrincu și fostul angajat al CNSAS Gabriel Catalan publicau în presa centrală o serie de documente provenite din arhiva SRI, conform cărora, în tinerețe, Teoctist ar fi participat la rebeliunea legionară din 1941 și ar fi devastat o sinagogă. În plus, în documentele citate de Catalan se mai afirma că Teoctist „este cunoscut ca a practicat homosexualitatea“. În presă a fost invocată o nota din 1957, care conținea o delațiune a unei surse a Securitatii. „E posibil ca acea informație (referitoare la homosexualitate - n.r.) să fi fost oferită ulterior de Securitate“, crede Vladimir Tismăneanu.

Un alt aspect controversat al patriarhatului lui Teoctist Arăpașu este legat de restituirile fostelor proprietăți ale Bisericii Unită cu Roma.upă o serie de sentințe judecătorești favorabile BRU, în luna februarie 2002 patriarhul Teoctist a adresat o scrisoare ministrului justiției de atunci Rodica Stănoiu, prin care cerea ca ministrul să intervină pe lângă instanțele de judecată ca acțiunile greco-catolicilor să fie respinse [...]

Pentru o mai bunǎ documentare (mai ales dacǎ unii sunt sceptici legat de acurateţea wikipediei) recomand cu cǎldurǎ cartea: Religie şi politică în România postcomunistă de Lavinia Stan & Lucian Turcescu (recenzie coming soon)

Tragem linie şi vedem cǎ de când existǎ Patriarhia Românǎ, doi dintre liderii sǎi decedaţi au fost antisemiţi iar ceilalţi trei colaboratori cu regimul comunist (dintre care, ultimii doi, posibili legionari în tinereţe). Degeaba vrea BNR sǎ "evidentieze lumina din activitatea patriarhilor" dacǎ trecutul lor este extrem de tenebros, iar vieţile lor miros a cadarvre de evrei şi burgheji...

"Comunismul - O modernitate eşuatǎ" - recenzia bezbojnicului

Cartea lui Radu Preda – titularul cursului de Teologie Socialǎ la Fac. de Teologie Ortodoxǎ a Univ. “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca – este o interesantǎ analizǎ a comunismului, pornind de la originile sale istorice şi ajungând pânǎ la contemporaneitatea ambiguǎ vizavi de aceastǎ ideologie, al cǎrui costuri umane, în secolul XX, au fost imense.

Cu toate neajunsurile sale, printre care şi o senzaţie de text neşlefuit îndeajuns, cartea oferǎ extrem de multe cititorului. La doar 7,29 lei, sub preţul unui pachet de ţigǎri, ai parte de o istorie detaliatǎ, atât a precursorilor ideologici ai comunismului – cum ar fi babouvismul secolului XVIII şi nu numai – dar şi o analizǎ a modului în care marxismul, ideologie a proletariatului occidentului industrializat, a fost implementatǎ într-o societate agrarǎ de tip feudal cum era Rusia la începutul veacului trecut. Toate acestea ambalate într-o lecturǎ relativ fluidǎ şi plǎcutǎ, cu mici idiosincrazii ce ar fi putut totuşi sǎ lipseascǎ.

Cartea reuşeşte o analizǎ istoricǎ impresionantǎ, însǎ formaţia teologicǎ a autorului lasǎ urme vizibile în consistenţa textului. În momentul în care trebuie tratat “comunismul primitiv” al creştinismului timpuriu, precum şi atunci când se discutǎ colaborarea Bisericii/-lor Ortodoxe, aerul analitic al cǎrţii pare sǎ se inmoaie într-o apologeticǎ stângace.

Cartea este paradoxalǎ. Pe de o parte, se încearcǎ explicarea fenomenului comunist pornind de la o presupusǎ origine umanistǎ, ateistǎ sau darwinistǎ, iar exprimarea devine ciudatǎ, şi regǎsim texte tipic preoţeşti precum:

“dezumanizarea în numele unui umanism al terorii” – pg. 189

„"[U]manismul" marxist-leninist-stalinist [...] dorea să înalţe pe om, dar cu preţul desfiinţării sale ca persoană. [...] Pentru bolşevici, omul nu conta decât în măsura în care era parte activă şi fără personalitate a planului lor. O astfel de viziune, pe cât de simplistă, pe atât de dramatică în consecinţele ei, se originează nemijlocit în ateismul constitutiv al comunismului.” – pg. 139

“Mai mult, convinşi de evoluţionismul darwinist, comuniştii credeau (sic!), precum iluminiştii secolului XVIII, în posibilitatea ca prin educaţie ştiinţifică [...] omul să fie fie „vindecat" de credinţa religioasă“ – pg. 140

“[...]Ioan Paul II nu a încetat să acuze comunismul pentru ateismul său criminal, pentru încălcarea libertăţii religioase şi mai ales pentru umanismul negativ abil camuflat după formula „omului nou"” – pg. 184

Interesant e cǎ dezideratul „omului nou" este o “formulă genuin creştină (gr. ό παλαιός άνθρωπος versus ό καινός άνθρωπος; cf. Coloseni 3, 4; Corinteni 5,17; Galateni 6,15 ş.a.)” – pg. 264

“Gulagul sovietic sau fenomenul Piteşti sunt cele mai elocvente dovezi ale acestui darwinism social. „Selecţia naturală" a comunismului ar fi trebuit să ducă, după eliminarea duşmanilor de clasă incapabili să se adapteze, la apariţia „omului nou" în toată splendoarea acestuia” – pg. 188

Pe de altǎ parte, pregǎtirea de teolog îi permite autorului sǎ identifice foarte uşor modul în care funcţioneazǎ bolşevismul, şi anume printr-un mod de gândire tipic religios. Ofer urmǎtoarele citate ca demonstraţie:

“Asemeni tuturor totalitarismelor care au marcat acest „scurt secol XX" (Hobsbawm), ideologia comunistă a oscilat constant între combaterea credinţei religioase, resimţită drept un concurent latent de temut, şi instaurarea propriei viziuni despre lume şi viaţă, o viziune devenită la rândul ei, prin propagandă şi dogmatizare, o adevărată Ersatzreligion. [...] Varianta bolşevică a comunismului, cea care va oferi în fapt prototipul implementării istorice a ideologiei societăţii fără clase, se articulează de la bun început în termenii unei alternative soteriologice. [...] [B]olşevicii se vor prezenta drept unicii purtători ai veştii celei bune, ai Evangheliei caricaturizate în miezul căreia se afla promisiunea de a înlătura total şi pentru totdeauna inegalităţile sociale şi de a instaura o orânduire în care clasa muncitoare este stăpână absolută şi necontestată”– pg. 20

“Comunismul se pretează din toate punctele unei analize social-teologice. [...] Chiar dacă Lenin se va împotrivi mereu faţă de asocierea marxismului cu oricare formă de credinţă, ceea ce ar fi însemnat relativizarea caracterului „ştiinţific" declarat al doctrinei, adepţii acestuia, ruşi dar şi mulţi occidentali, se vor comporta cvasi-religios în raport cu „victoriile" socialismului de atunci şi de mai târziu. [...] Beţia ideologică pe care o induce acest amestec tare de prezent şi viitor explică reacţia nemiloasă faţă de cei lucizi. Duşmani ai regimului vor fi de fapt toţi adversarii imaginarului comunist, opoziţia lor reprezentând un act de demitologizare, de rupere a vrăjii, motiv suficient pentru lichidarea lor fizică.” – pg. 21

“Răsturnând puterea legitimată religios şi exercitată discreţionar a tarului, Lenin nu face nimic altceva decât să ocupe locul lăsat gol. Este o succesiune fără fisură, o liturghie politică neagră, pe dos, victoria gnozei despre care vorbea Besançon sau a religiei comuniste analizate profetic de Berdiaev.” – pg. 133

“De la zeiţa raţiunii proslăvită de revoluţia franceză la cultul materiei al revoluţiei bolşevice, cercul se închide perfect.

Fără îndoială, cultul organizat în jurul lui Lenin reprezintă una dintre expresiile cele mai consecvente ale materialismului comunismului ca atare [?], fenomen în oglindă cu dictaturile şi cultul personalităţii din China, Cuba, Romania sau Corea de Nord. Celebrat şi azi, chiar dacă mai puţin vădit, însă cu aceleaşi onoruri militare zi de zi, cultul lui Lenin mai este un indiciu şi pentru tendinţa oricărei forme excesive de ideologie politică de a se transforma în înscenare liturgică.[...] Procedând astfel, comunismul demonstrează că adevărata lui concurenţă nu au fost alte ideologii, în ciuda războiului rece şi a bipolarităţii, ci religia însăşi.” – pg. 146

Şi ultimul citat, extras din concluzia cǎrţii:

“Reţinem însă aici măcar acest lucru deosebit de important pe care îl repet cu riscul liber asumat de a părea tezist: nefiind doar o ideologie sau un sistem politic, ci având o puternică şi constantă încărcătură cvasi-religioasă, adică dorind să fie receptat ca o învăţătură eshatologică, mântuitoare, comunismul trebuie şi poate fi citit în cheie social-teologică.” – pg. 267

Sursǎ imagineg 2: BBC, text: "Uniţi în naşterea Omului Nou"

Comunismul ca religie de stat

Istoricul englez R.N. Carew Hunt, în a sa “Teorie şi Practicǎ a Comunismului” numea Comunismul “cea mai împortantǎ mişcare socialǎ de la apariţia Creştinismului” şi numeroşi scriitori şi istorici au argumentat faptul cǎ ideologia comunistǎ este o religie.

Nu este o afirmaţie deplasatǎ aceea cǎ versiunea leninistǎ a Comunismului a fost de fapt religia de stat a Rusiei Sovietice, având proprii sǎi profeţi – Marx, Engels şi Lenin – propriile sale cǎrţi “sfinte”, pontifi mandataţi de cǎtre Istorie sǎ conducǎ lumea cǎtre paradisul ultraegalitarist, concilii ecumenice sub formǎ de congrese în care se hotǎrea interpretarea ortodoxǎ a ideologiei precum şi o întreagǎ armatǎ de preoţi şi parohii, sub formǎ de activişti şi organizaţii regionale. Singura mare diferenţǎ faţǎ de vechile religii era lipsa conceptului de divinitate, însǎ asta n-ar fi o problemǎ, dat fiind faptul cǎ şi Budismului – în forma sa originalǎ cel puţin – îi lipsea ideea de zeitate, şi totuşi e consideratǎ o religie.

Este falsǎ ideea, mult vehiculatǎ de creştini, cum cǎ ateismul a dus la suferinţa din interiorul lagǎrului sovietic. Costul uman al comunismului se poate atribui, paradoxal, unei prea mari credinţe, credinţǎ în societatea utopicǎ predestinatǎ. Comuniştii au atacat celǎlalte religii pentru a stârpi competiţia ideologicǎ, pentru a distruge sistemele de gândire concurente, sau cel puţin pentru a le neutraliza orice bazǎ de putere şi influenţǎ în noua societate clǎditǎ pe comunism. Imperiul Roman de la inceputul mileniului I, politeist, se afla într-o situaţie similarǎ, doar cǎ noua religie mesianicǎ atunci era creştinismul.

Problema majorǎ a comunismului nu este lipsa credinţei. Pasiunea şi încrederea oarbǎ a comunistului în adevǎrul suprem de care era ghidat sunt identice cu sentimentele ce animǎ fundamentaliştii din ziua de azi. Comunismul a oferit o explicaţie exhaustivǎ pentru modul de funcţionare a societǎţii umane. A oferit, mai ales la începuturi, şi o cale spre mântuire, şi cel mai important, un sentiment de camaraderie şi identitate pentru membri sǎi, elemente importante într-o religie. Iar aceşti credincioşi au muncit din greu sǎ-i facǎ pe alţii sǎ vadǎ “adevǎrul” lor luminos, adevǎratǎ muncǎ misionarǎ, Iezuitǎ ar spune unii.

Este important de notat faptul cǎ s-a încercat din rǎsputeri evitarea oricǎrei comparaţii dintre comunism şi vechile religii, cǎci astfel ideologia pierdea orice legitimitate asupra adevǎrului, adevǎr derivat, credeau comuniştii în mod fals, din legile ştiinţifice. Comuniştii n-ar fi recunoscut niciodatǎ – de altfel nici azi n-o fac – cǎ aserţiunile privind modul de dezvoltare al societǎţii umane nu erau bazate pe date ştiinţifice ci pe speculaţii ideologice. Ei susţineau originea ştiinţificǎ a comunismului pentra speculaţiile de la baza ei sǎ obţinǎ din respectul de care se bucura ştiinţa la vremea respectivǎ. De altfel şi creaţionismul contemporan vrea sǎ-şi aroge titlul de ştiinţǎ, pentru a obţine aceeaşi credibilitate.

Communismul a fost de-o religiozitate feroce, ce a suferit de toate pǎcatele unui mod de gândire magic, bazat pe viziunea unui rai terestru al egalitǎţii şi prosperitǎţii, pe dogme inconsistente şi interpretabile, ce, la fel ca în alte religii, au dus la schisme, reinterpretǎri şi adevǎraţi credincioşi în dogma “dictaturii proletariatului”. Imperiul rus n-a abandonat religia, doar cǎ pentru aproape un secol, a schimbat religia de stat din creştinism în comunism.

Post inspirat din două posturi Jaskaw şi un articol World Prout Assembly.

Vezi şi: "Defining Religion in Operational and Institutional Terms" de Boyan, Stephen A. Jr.

Oameni religioşi - copii abuzaţi

"[...]Abuzarea copiilor este doar una din numereasele efecte secundare ale dependenţei noastre faţǎ de superstiţiile religioase.

[...]De asemenea, copiii nu doar cǎ se nasc neabuzaţi, ci sunt şi profund anti-religioşi. (Dacǎ vǎ îndoiţi de acest fapt, încercaţi sǎ luaţi dulcurile de Halloween de la un copil de 4 ani, promiţându-i de 100 de ori mai multe dulciuri dupǎ moarte!)

Copiii au o viziune empiricǎ, secularǎ, raţionalǎ şi fundamental ştiinţificǎ. De fapt, evoluţia competenţelor în mintea unui copil urmǎreşte direct metoda ştiinţificǎ. De exemplu, în primi câţiva ani de dezvoltare, copilul începe sǎ recunoascǎ cauzalitatea, umǎrind un obiect cu privirea sau întorcând capul la vreun sunet, dupǎ care vine "pemanenţa obiectelor", cum ar fi recunoaşterea faptului cǎ o minge aflǎtǎ sub o pǎturǎ este încǎ acolo, dezvoltând ulterior o capacitate de a rezolva probleme cu aceste obiecte. Pe mǎsurǎ ce copilul îşi continuǎ dezvoltarea, aceste capacitǎţi de soluţionare a diverselor probleme se rafineazǎ printr-o utilizare mult mai formalǎ a logicii în toate aspectele vieţii: identitate, limbaj, valori, etc.

La fel cum, pentru a transforma un copil într-un Marxist-Leninist dogmatic, e nevoie de foarte multǎ propagandǎ de stat, la fel, e necesarǎ multǎ propagandǎ religioasǎ pentru a transforma copilul într-un ameţit ce venereazǎ fantome imaginare. Copiii nu sunt nici mǎcar agnostici în stare lor naturalǎ. Pentru a testa aceastǎ afirmaţie, daţi-i unui copil de ziua lui o cutie goalǎ drept cadou, şi spuneţi-i cǎ s-ar putea sǎ fie un iPod în el, da nu putem ştii sigur, aşa cǎ nici el nu poate spune cǎ nu e un iPod acolo. Sǎ vedem dacǎ vǎ mulţumeşte pentru "cadou" sau nu.

Astfel, subjugarea copiilor în context religios se bazeazǎ pe subjugarea copiilor la poveşti - poveşti ce exploateazǎ, abuzeazǎ, îngrozesc, dezorienteazǎ şi manipuleazǎ aceşti copii. În mod normal, este imposibil ca aceşti copii sǎ se supunǎ Bibliei, Coranului sau Torei, deoarece acestea sunt doar nişte cǎrţi fǎrǎ viaţǎ şi fǎrǎ capacitatea de a rǎsplǎti sau pedepsi. Nu, subjugarea copiilor reprezintǎ, în esenţǎ, sclavia acestora în faţa unor povestitori - obedieţǎ faţǎ de capriciile altora, prezentate ca absoluturi morale sau fapte metafizice.

Aservirea faţǎ de ideea cǎ poveştile altora sunt fapte absolute reprezintǎ o grea loviturǎ datǎ capacitǎţii copilului de a procesa în mod obiectiv realitatea, şi, spre beneficiul celor în poziţii de atoritate, de a critica sau pune la îndoialǎ greşelile "pedagogilor". Astfel, fiind învǎţaţi cu obedienţia automatǎ faţǎ de "poveşti", atunci când un pǎrinte abuziv le va spune o nouǎ "poveste" agresivǎ - cum cǎ agresiunea pǎrintelui a fost cauzat de acţiunile copilului - copilul nu poate decât sǎ accepte şi sǎ se învinovǎţeascǎ pe sine."

Sursǎ: FreedomainRadio via Reddit, img: Kamangir