Mi-e dor de forum

Sanatoriu abandonat, Elveția (via WikiCommons)

Mi-e dor de Forum. Mi-e dor și de TLP.ro, dar mai mult mi-e dor de forum. N-a murit, dar nici viu nu mai putem spune că este.

Astăzi discuțiile ateilor s-au mutat pe Facebook. E de înțeles, e o platformă mai dinamică, replicile se succed rapid, mimează parcă viața reală. Discuții la o bere pe terasă. Comparativ, forumul părea un club de filateliști cu prea mult praf în aer. Sau o bibliotecă, unde toate discuțiile erau frumos arhivate, pe domenii. Te interesau prostiile religioase altele decât cele abrahamice? Sau poate vroiai să vezi ce prostii au mai făcut adepții iudaismului. Sau poate naționalismul și religiozitățile conexe sunt ceea ce-ți ațâță interesul. În orice caz, aveai, și încă ai ce citi. Iar nivelul discuțiilor, în ciuda idiosincrasiilor unor forumiștii, era altul.

Astăzi, FB pare mai degrabă un loc de joacă pentru copii cu ADHD, și nu mă refer neapărat la utilizatori. Pur și simplu datorită naturii quasi-orale a platformei, verba volant, iar discuții interesante se pierd după câteva zile, o săptâmănă. Articolele dense, de analiză, tind să aibă reacții puține, pe când cele tabloidice imediat generează comentarii, de multe ori la fel de tabloidice. Nu spun că pe forum se reacționa mai rapid la conținutul de calitate, dar respectivul articol de multe paragrafe rămânea la îndemâna tuturor chiar și după o săptână, putând fi citit și după o lună sau un an. Comparativ, pe peretele albastru, cam orice dispare în scurt timp, și devine greu de regăsit. Astfel, se ajunge la situația în care întotdeauna primează noul, șocantul, caricaturalul, dailymailesque-ul. Și cred că și dinamica utilizatorilor e afectată. Mi-e că unii forumiști au renunțat la a contribui pe FB datorită nivelului discuțiilor. S-au săturat să repete aceleași argumente ad nauseam. 

Cred că pentru „comunitatea ateilor” tranziția pe rețeaua de socializare zuckerbergică a fost din unele puncte de vedere un regres. Nu am de gând să plec de pe grupul AAR cu mesaje de adio dramatice, nu despre asta e vorba, dar între discuțiile repetitive despre câini, țigani, feministe, marxiști și alte păsărele, mă apucă prea des nostalgia - un sentiment care-mi diplace profund - pentru zilele când conversam pe forumul atei.ro. C'est la vie, I guess. Măcar există /r/secularism.

Secularism dilematic I - Turcia

Mausoleul Întemeietorului Neamului

Istoria secularismului în lume are file interesante și niște nuanțe rar aduse în discuție. Vom lua ca prim exemplu Turcia.

Dacă ați fost vreodată în Turcia, nu e posibil să nu fi observat ubicuitatea imaginii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Chipul său e pe toate bancnotele, piața centrală a oricărei localități îi poartă numele, iar țara e ticsită de busturile și, mai ales, portretele sale. Pe lângă acest aspect vizibil, există și o parte mai puțin evidentă a acestei obsesii naționale. De exemplu, în sistemul școlar turcesc se recită un jurământ - asemeni celui american - ce conține cuvintele sale „Ferice cel ce își spune Turc” și se spun poezii în onoarea lui. Anual milioane de persoane îi vizitează mausoleul, asemeni unor pelerini, iar Codul Penal interzice, sub riscul încarcerării, orice insultă la adresa memoriei sale, sau distrugere a vreunui obiect ce-l înfățișează. În esență, o lege anti-blasfemie și anti-profanare, în numele căruia au fost cenzurate și diverse saituri, precum YouTube. Figura sa este una quasi-mesianică.

Practic, întregul edificiu politic tradițional - cu al său secularism - e bazat pe un cult al personalității de proporții sovietice. La fel cum islamiștii folosesc citate coranice pentru a-și argumenta poziția, ultra-seculariștii (dacă putem să le zicem așa) dau citate din părintele națiunii turce. Volumele de citate din Atatürk sunt echivalentul unei scripturi kemaliste. Cei șase „stâlpi” ai kemalismului - republicanism, populism, naționalism, laicitate, reformism și etatism - au în continuare o vigoare incredibilă datorită figurii lui Mustafa Kemal, de care se legă.

Cu nevasta

Nici măcar secularismul kemalist nu e ce pare. Am mai scris despre faptul că în Turcia religia nu e separată de stat, ci îi este subordonată lui, precum în România comunistă. Iar la fel ca la noi, unde greco-catolicii au fost desființați, la fel și-n Turcia au fost interzise frățiile sufiste. Curat secularism!

Iar paralele cu comuniștii sunt multiple, de la mausoleu la citatele din Lenin și Mao precum și la imaginea eroului-fondator anti-imperialist. Fapt oarecum de înțeles având în vedere că Războiul de Independență al Turciei, în care Atatürk a învins forțele imperialiste britanice, franceze și grecești (mai mult grecești) a fost la câțiva ani după fondarea URSS-ului, deci în același climat ideologic internațional. Iar multipartidismul a venit în Turcia abia în 1947, 9 ani după moartea părintelui patriei.

De altfel laicitatea anatolia a fost mereu paradoxală. A trebuit apărată de popor și democrație prin puciuri militare, iar europenizarea Turciei înseamnă șubrezirea fundației kemaliste. De altfel, regimul islamiștilor lui Erdogan încă n-a apucat să întreacă abuzurile săvârșite de juntele kemaliste, nici pe departe. De meditat asupra acestui fapt. 

Merită secularismul apărat cu orice preț, chiar unul anti-democratic? Sau merită democrația lăsată liberă, chiar dacă asta înseamnă islamism?

Despre limitele empatiei

Via Wikimedia

S-a discutat mult, în contextul drepturilor animalelor și al câinilor comunitari, despre limitele empatiei. Empatia este capacitatea de a te pune în pielea celuilalt din punct de vedere afectiv, capacitatea de a te identifica oarecum cu cineva exterior ție. Potrivit unor voci, empatie are sens doar în interiorul speciei, și deci trebuie să se oprească la homo sapiens sapiens, iar orice trece dincolo de această limită, reprezintă o aberație, o eroare a creierului, similar cum alte instincte umane ajută la clădirea impulsurilor religioase.

Din păcate, o examinare atentă ne relevă două fapte interesante: că empatia nu are o limită fixă, ci mai degrabă se pierde treptat, cu cât „Celălalt” ne este mai străin, și că limitele pe care oamenii au încercat să le pună acestui instinct au variat (și variază) enorm, deși se poate observa o tendință expansivă.

Există o legătură strânsă între ce ne este familiar (și familial) și ce ne stârnește empatia. Din cauza faptului că această pornire are rol în supraviețuire, tinde să favorizeze elementele din imediata vecinătate, ca apoi să se disipeze progresiv: familia, clanul, tribul - în societățile tradiționale - localitatea, regiunea, națiunea, rasa, specia și continuând apoi în restul regnului animal, de la mamifere spre celălalte animale. O vacă, sau un câine, sau o focă stârnește mai multă empatie decât o pasăre, și mult mai multă decât o reptilă, iar o insectă, precum „homarul de copac” nu va stârni probabil nici un fel de reacție empatică, indiferent cât mult suferă.

Evident, progresia nu este chiar atâta de liniară, căci anumite trăsături, în general cele „drăguțe”, pot accentua procesul de empatizare, iar altele le pot inhiba. De exemplu, un șobolan, cu toate că-i pe o treaptă (vorba vine) similară cu iepurele, va fi văzut drept respingător, datorită unor instincte ce ne semnalează calitatea sa de purtător de agenți patogeni.

În tot acest spectru de griuri, oamenii au căutat punctul unde albul devine negru, în concordanță cu etica vremurilor respective. De altfel, până ca lumea să devină atâta de globală, nu exista necesitatea de a extinde empatia la toată specia. Se putea duce o viață liniștită de trib primitiv și războinic, fără să ai nevoie să empatizezi dincolo de satul tău, și poate satele imediat vecine. Cercul s-a lărgit succesiv, dar și în secolul XIX, mulți nu empatizau dincolo de „națiunea” sau „rasa” proprie și nici nu prea aveau de ce, dacă o luăm dintr-o perspectivă pur utilitaristă. Era rău să empatizezi cu inamicul când mergeai la luptă, indiferent că e satul tribul vecin sau națiunea vecină, căci mai greu crapi capul cuiva cu care te identifici. 

Instinctul empatic poate fi manipulat ce-i drept, prin schimbare de optică. Omul este cel mai puternic declanșator de empatie pentru alți oameni, lucru evident și în discursurile ce țin de drepturile animalelor, unde există tendința de a umaniza animalele sau invers, de a le goli de orice „umanitate” până devin obiecte, în funcție de care parte a baricadei te afli. 

(Un exemplu de manipulare extremă a limitei empatice este repetiția obsesivă, înainte un masacru, fie el genocid sau război propriu-zis, că grupul țintă este lipsit de umanitate, fiind doar  animale, viermi, gândaci, șobolani, sau la modul general, paraziți sau boli)

Actualmente, pentru mulți, cercul drepturilor a trecut limita speciei, sau cel puțin ar trebui să treacă. Însă concentrarea asupra empatiei ratează oarecum problema. Ar însemna ca discuția să se poarte pe instincte, la cald, iar șansele da fi specie bine protejată să depindă de ce reacții emoționale stârnesc în Oameni. Ori discuția, zic eu, ar trebui să se bazeze pe un calcul „la rece”, rațional, care ia în considerare atât latura conștientă a animalelor, capacitatea lor de a simți durere, cât și aspectul lor utilitar. Reducând subiectul la doar una din cele două aspecte, se ignoră părți esențiale din discuție, și anume că animalul este concomitent o unealtă folositoare dar și o ființă conștientă.

La urma urmei, și relația dintre om și câine are în spate un calcul cost-beneficiu, însă liantul relației respective este alcătuit din două instincte „bastardizate”: instinctul de haită al câinelui și instinctul social-empatic al omului. De altfel nu cred că în numeroasele milenii de conviețuire, omul a început să fie empatic față de câine doar în secolul XXI. 

Via Wikimedia

Sunt curios dacă într-o situație ipotetică în care s-ar descoperi o insulă locuită de Homo Neanderthaliensis, ar trebui extinsă empatie noastră și asupra acestei specii non-Homo-Sapiens, sau limita ar trebui să rămână la omul modern, iar ceilalți hominizi să fie considerați animale?

Discuții despre oameni și câini

De ceva vreme în România, subiectul câinilor fără stăpân este de mare actualitate. Au curs șiroaie de text pe walluri de Facebook și pagini de ziare online și offline. Dezbaterea este încă în toi, și, din păcate, mult prea înfierbântată. Nefiind nici stăpân de câini, nici victimă de mușcătură, am stat în tribune și am urmărit liniștit meciul. Țin să spun că simulacrul de dezbatere legat de maidanezi a mustit de la bun început a discurs panicard și emotiv. 

Pe de o parte avem asociațiile pentru protecția animalelor și fanii aferenți, oameni pro drepturile animalelor, adesea de sex feminin, care încearcă să ațâțe sentimente materne, prezentând căței inocenți, timizi, cu urechile lăsate, privind adesea din spatele unor gratii. Se înțelege că frica din ochii lor este rezultatul abuzului uman, această specie trufașă care s-a auto-impus dumnezeu pe pământ deși este o bestie sălbatică ahtiată după sânge. Omul dezumanizat și neomul umanizat. Adesea șmecherii sentimentaliste ce nu trec de nivelul unei emisiuni de teleșoping.

De partea cealaltă, am găsit într-adevăr agresivitate umană, sub forma unui discurs la fel de emotiv. Am văzut echivalări simpliste între specii diferite, precum câini și șobolani (că deh, sunt tot animale), de către aceeași oameni care resping punerea semnului egal între animalul om și câine. De asemenea, tabăra anti-maidanezi a avut grijă să prezinte fiecare atac canin cu lux de detalii, dorind să stârnească instincte. Imaginile, căci fac cât o mie de cuvinte, îmi înfățișau câini cu colții la vedere, aproape turbați. Tabloul ce se dorea conturat era oglinda celeilalte: câinele ca pericol etern, aproape că nu se cerea stârpirea întregii specii. Din nou, sentimentalisme în stil Știrile de la ora 5.

Din păcate nu cred că așa trebuie discutată o problemă, iar scuza că a intervenit repetitivitatea și uzura răbdării nu merge. N-ai nervi să porți această discuție, te retragi, nu te apuci de otevisme viscerale. Voi fi primul care recunoaște că există o problemă majoră cu câinii vagabonzi, în unele orașe e nevoie de intervenție rapidă, și eutanasierea este inevitabilă, având în vedere numărul lor mare. Însă nu cred că toți câinii trebuie uciși, castrarea fiind o soluție pentru indivizii non-agresivi - și cred că avem suficienți veterinari care pot face diferența. Iar castrarea și eliberarea ar trebui să fie o măsură provizorie, până se pun la punct centre de câini în mai toate orașele. Nu cred că dreaptul la viață e sacrosant la câini, dar nu cred nici că asta ne dă dreptul să utilizăm euthanasia drept panaceu. La fel cum eliberarea lor în masă nu e răspunsul potrivit pentru condițiile mizere din hingherii. Și în final tot discursul ar trebui să pună în balanță și suferințele cauzate animalelor de către o soluție sau alta, (luând în considerare și soarta câinelui castrat și „eliberat” în lunile de iarnă cu minus țîșpe grade, în care disperarea ar putea transforma chiar și indivizii neagresivi în dulăi disperați de foame).

Personal, vreau să văd date, analize, puncte pro și contra, costuri și avantaje, căci altfel dialogul rămâne la stadiul de lătrături și rațiunea zboară pe geam. (O astfel de abordare „rațională” observ în insistența de a arăta că prima lege ce ține de drepturile animalelor ține a fost dată de regimul nazist. Un argument valid care nu încearcă absolut deloc să demonizeze prin asociere negativă...)

PS. S-a pus de mai multe ori în discuție dacă limita empatiei umane ar trebui să fie specia ce s-a botezat homo sapiens, sau ar trebui să se extindă să includă și alte specii, cum ar fi de exemplu canis lupus familiaris. Însă despre asta, data viitoare.

Patapievici și Onfray în oglindă

„Sînteți unul dintre filozofii europeni cu cele mai bune vînzari în ultimii ani. Cum explicați acest succes? De ce credeți că sînt cititorii atît de interesați de cartile dvs.?

Sînt greu de explicat lucrurile acestea. Să zicem că scriu într-o limbă simplă, clară, recurg la o franceză care refuză neologismele și obscuritatea, nu mă îngrijoreaza problemele pur conceptuale, nu scriu filozofie pentru filozofii de meserie, ci, ca toți filozofii Antichitatii grecești și romane, scriu pentru persoana care este interesată de filozofie în afara universității și în perspectiva autoconstruirii. Mă preocupă probleme existențiale: viața, suferința, moartea, iubirea, plăcerea, politica, bioetica, arta… 

Sînt, deci, concret, practic, clar, util – poate că aici trebuie văzut un răspuns la întrebarea dvs.”

Michel Onfray, interviu din Dilemateca (aug. 2011)

„Iremedial vorbind, târcopitudinea celest-concupiscentială functioneaza anizotropomorfic, Iisus Christos.”

„Condiţia omului de după Cădere mai poate străluci divin doar în semitonurile litotei.”

„Această poltronerie face un frumos pandant filistinei laşităţi de care a dat dovadă Marx faţă de fiul său nelegitim, pe care a refuzat toată viaţa să-l vadă şi pe care nu l-a ajutat cu nimic.”

„Am descoperit, scriind-o, că rana este o valoare feminină şi că a răni pe cineva înseamnă, simbolic, a-i deschide un uter. Mormintul este un uter, mortul il fecundează.”

„Confortul în care te instalează gîndul că descinzi din primate este deliterios.”

„Aş dori să dezvolt, în acest articol, cîteva din consecinţele care decurg din ideea că romanitatea ar fi ceva substanţial, o esenţă cu haecceitate proprie, un fel de (altfel spus) sentiment paraguaian al fiinţei.”

H.-R. Patapievici, citate diverse, 
via pagina „Ce-a vrut Patapievici sa zica ?”

Inițial, am dorit ca postarea de față să cuprindă doar citatele de mai sus, să ilustrez diferențele dintre doi filosofi contemporani din perspectiva modului în care se raportează la limbă. Evident, nu se dorea o analiză în detaliu, ci doar o mică juxtapoziție între cineva care consideră că ideile filosofice pot și trebuie să fie popularizate, și cineva care, aș zice eu, se străduie să se se ascundă după cuvinte, într-un fel de „slavonă filosoficească” destinată mai degrabă unei caste de inițiați. Din păcate, în urma unui articol apărut în presă recent, în care Patapievici deplânge (din nou) decreștinarea Europei, am avut revelația unei alte situații contrastante între franțuz și valah. Citez:

„Crestinatatea (care a facut Europa) si soarta civilizatiei noastre (cu drepturile omului, cu democratia liberala) vor avea aceeasi soarta. De aceea, soarta crestinismului in epoca noastra ma ingrijoreaza la fel de mult ca si soarta civilizatiei noastre, a valorilor in care credem. [...] Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc "denial", sau "ura de sine". Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!”

Horia-Roman Patapievici, conferința "Intrebari esentiale. Putem vorbi impreuna despre D-zeu?"

„Ati scris mult despre necesitatea unui materialism radical si a unui ateism militant. Nu este religia deja învinsa în lumea contemporana? Mai trebuie înca luptat împotriva ei?

Religia functioneaza pe doua niveluri: un prim nivel se refera la practica religioasa, credinta în dogme, frecventarea bisericilor, supunerea fata de învataturile Vaticanului. De fapt, aceasta religie pare decrepita, cel putin în Europa. 

Dar exista un al doilea nivel, cel al impregnarii intelectuale: necredinciosi, rau-credinciosi, agnostici, anticlericali, atei au fost, de fapt, educati în spiritul religiilor monoteiste. Îmi lipseste spatiul ca sa arat aici cît de mult sînt impregnate de spiritul iudeo-crestin etica, politica, estetica si alte domenii. 

Un singur exemplu: gîndirea juridica. Pretorii nostri europeni fac o dreptate care presupune, dupa cum ne învata crestinismul, si în special Geneza cu genealogia raului, ca sîntem liberi, capabili sa facem binele si raul în mod voluntar. Sîntem, deci, responsabili, deci vinovati, deci în masura sa fim pedepsiti. Daca aparati ideea ca nu sîntem liberi, idee anticrestina, ci determinati de inconstient, societate, mediu, familie, atunci lantul se rupe: responsabilitatea, vina, pedeapsa nu mai sînt valabile. Iata de ce înca mai trebuie sa descrestinam.[...]”

Michel Onfray, idem

Și ca să închei într-o notă filosofică și echidistantă, un video - via Lex, care a scris și el despre Patapievici - ce tratează moștenirea gândirii creștine în occidentul „post-creștin”. Enjoy:

Despre nuanţele cuvântului "ţigan"

De multe ori, cuvintele, prin natura lor umană, pot desemna adesea două lucruri distincte deşi par a vorbi despre unul singur. Un astfel de cuvânt a fost "islamofobie", însă acum ne vom concentra pe unul mai local.

"Ţigan" poate avea, pe de o parte, sensul arhicunoscut de om "ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă". În acest sens este vorba de o denumire de etnie, practic sinonimul endonimului rrom (sau rom).

Un derivat oarecum al acestui prim sens este denumirea generalizată pentru orice populaţie nomadă, ce se aseamănă ca şi cultură şi îndeletniciri cu romii. De exemplu, celebrul personaj al lui Brad Pitt din Snatch nu era un ţigan de origine indiană, ci un Irish Traveller, un "nomad irlandez". Totuşi asemănările culturale dintre aceste două grupuri fac ca termenul de "gypsy" să fie transferat şi acestor irlandezi călători. Tot aici aş zice că intră "ţiganii mărilor", nişte populaţii maritime nomade din Asia de Sud-Est (video).

Al doilea sens important al cuvântului "ţigan" este acela de persoană din clasă socială inferioară, rezident al periferiei oraşului (atât geografic cât şi social). Pentru a ilustra mai bine acest sens, menţionez că în societatea japoneză, există o minoritate similară numită burakumin. Aceştia sunt practic o castă de paria care în Evul Mediu se ocupau de muncile considerate impure¹, trăiau în periferia satelor şi, deşi emancipaţi în 1871, o dată cu abolirea sistemului de caste², ei continuă să sufere de pe urma discriminării până în ziua de azi. Diferenţa faţă de ţiganii noştri este că aceştia sunt japonezi ca etnie.

Într-un fel, sinonim pentru acest al doilea sens al cuvântului "ţigan" ar fi cuvântul "cocalar"³, care astăzi şi-a pierdut aproape în totalitate orice conotaţie etnică, şi care este echivalentul mioritic al "white trash"-ului american sau "chav"-ului britanic⁴.

Dat fiind faptul că aceste două sensuri se suprapun şi adesea persoana desemnată ca "ţigan" să corespundă ambelor contexte, se creează nişte probleme în mentalul colectiv, iar astfel etnia se corelează automat cu un statut social inferior, iar pierderea inferiorităţii sociale e foarte probabil să atragă după sine pierderea identităţii etnice. De exemplu, un ţigan care termină o facultate şi se integrează în "lumea bună" nu numai că va tinde să-şi ascundă originea etnică (un fenomen oricum foarte răspândit) ci va fi şi perceput ca un român cu "ten măsliniu" sau cu "trăsături ţigăneşi". Astfel el îşi pierde ceea ce francezii probabil ar numi "la gitanitude" asimilându-se în "gadjime".

Ceva similar se poate observa în unele ţări latino-americane, unde societatea este (încă) destul de ierarhizată rasial, evident, cu albii la vârf şi negrii la bază şi metişii şi mulatri undeva la mijloc. Aici, vocabularul limbii spaniole are o paletă vastă de termeni ce desemnează grade de nuanţe ale pielii şi cu cât cineva este mai sus pe scara socială, cu atât este considerat "mai alb". La fel şi la noi, cu cât este mai sărac cineva (dar sărac urban, de mahala, nu de sat) cu atât el este mai repede considerat ţigan, chiar dacă s-ar putea să aibă tot atâţi strămoşi din India cam câţi are şi Brad Pitt.

A înţelege cuvintele, cu toate nuanţele aferente, este important, pentru că ele influenţează modul de gândire al vorbitorilor, şi uneori reuşesc să creeze o imagine destul de grosolană a realităţii, estompând nuanţe esenţiale.

Diagramă Venn

Note:

¹. Şi ţiganii îndeplineau aceste roluri de salubritate socială. Dacă acum îndeplinesc munca impură de gunoieri, în Evul Mediu îndeplineau altele, printre care şi cea de călău (cuvânt de origine romă, de la "kalo" - "negru")

². Robia ţiganilor a fost abolită în Ţările Române în iarna lui 1855-56

³. Un cuvânt de origine romă, desemna iniţial un neam de ţigani cioplitori în oase ("kokalo" + "os"). Covânt întâlnit şi în maghiară, cu acelaşi sens - "kókler"

⁴. provenit tot de la un cuvânt ţigănesc ("chavo" - "băiat")

3 întrebări

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Despre islamofobie și euro-nativism

La fel ca și critica politicilor statului Israel, care poate fi pe de o parte, critică argumentată și sinceră a politicilor unui stat, sau antisemitism mascat, la fel și termenul de islamofobie se aplică adesea la două situații distincte, dar uneori suprapuse: critica legitimă a ideologiei religioase islamice (precum face Ayaan Hirsi Ali) și discurs xenofob anti-imigranți musulmani (putem spune multe despre EDL, dar nu și că ar fi exponenți ai liberalismului și „valorilor europene”).

Totuși, asistăm adesea la tentative de a creea o analogie între izbucnirile antisemite din prima jumătate a secolului XX, ce au culminat cu Holocaustul, și puseurile islamofobe din Europa contemporană. Deși poate fi o grijă sinceră sau o tentativă isteață de a apela la sentimentul vinovăției istorice a europenilor, analogia este una foarte proastă. Pe de o parte, fenomenul imigrației musulmane este unul relativ recent, pe când minoritatea evreiască trăia de sute de ani în Europa. Pe de altă parte, Holocaustul a fost culminarea unui mod de gândire etnicist și rasial - naționalismul secolului XIX - pe când fenomenul contemporan anti-islamic face parte dintr-un discurs de tip „ciocnirea civilizațiilor” (vorba lu' Huntington). Se discută incompatibilități culturale, nu biologice. (La fel am observat că se discută și problema romilor: cultura nomadă/periferică versus cultură sedentară)

De fapt fenomenul islamofob are precursori, dar nu pe subcontinentul european, ci în cealaltă jumătate a Occidentului: Statele Unite. Valuri successive de imigranți au stârnit, și încă stârnesc, pasiuni și frică în rândul americanilor „get-beget”. SUA a avut chiar și un partid nativist - caci despre asta vorbim, nativism, nu rasism - numit, informal, the Know-Nothing Party. Într-o Europă ce tinde, încet, dar sigur, spre federalizare și spre o identitate comună post-națională, devenită și destinație pt. imigranți, observăm fenomene similare cu cealaltă federație occidentală.

De exemplu, Benjamin Franklin era speriat că Germanii din Pensylvania „vor fi în curând atâta de numeroși încât ne vor germaniza, și nu vor adopta niciodată limba și obiceiurile noastre” (cam ce zice lumea azi despre Eurabia). Exista și psihoza cum că limba germană va înlocui engleza ca limbă majoritară (vezi celebrul mit Muhlenberg). Astăzi America e speriată, din aceeași motive, de hispanici, deși se pare că aceștia, la fel ca ceilalți imigranți, tind să devină anglofoni pe la a treia generație, și mulți au început să treacă de la catolicism la culte neoprotestante. Germanii s-au asimilat repede, fiind presați puternic o dată cu începerea Primului Război Mondial, iar într-o generație au dispărut mai toate ziarele germane, școlile germane sau slujbele în limba germană din biserici. Astăzi identitate germano-americană este una mult mai ștearsă față de cea irlandezo- sau italiano-americană.

Un alt val de panică în populația „băștinașă” anglo-saxonă-și-protestantă a fost cea legată de Catolicism. O dată cu imigrația germană și mai ales cu cea irlandeză, a început și discursul anticatolic în SUA. Catolicii erau considerați cetățeni neloiali, ce doreau subminarea pluralismului republican. Astfel, „papistașii” trebuiau tratați cu mână forte pentru a apăra „valorile democratice”. Catolicismul era văzut ca și o ideologie politică, nu doar ca și un cult religios, al cărui membri erau loiali papei de la Roma, mai mult decât statului care-i adoptase. Niște cetățeni subversivi, precum musulmanii care vor astăzi să submineze fundația pluralismului european, obedienți wahabismului saudit și petro-dolarilor aferenți. Catolicismul era văzut ca incompatibil spiritului american la fel cum islam(ism)ul este astăzi incompatibil cu spiritul european.

Și totuși, nu putem nega sâmburii de adevăr din islamofobia contemporană. Islamul este o religie încă nedomesticită (nedemocratizată) în mare parte, la fel cum era și catolicismul în mare măsură prin secolul XIX (să nu uităm că Vaticanul a devenit pro-democrație la mijlocul secolului XX). Totuși, cred că că musulamnii europeni se vor calma cu timpul, și islamul occidental ca deveni un fel de „islam light” (celebrul „euroislam”) la fel cum e și creștinismul în Europa de Vest și Nord. Însă pentru asta este important ca religia islamică să fie criticată, ca orice altă religie de altfel, însă fără să se ajungă la măsuri radicale. Pentru asta cred că e important ca lumea să înțeleagă ce este „islamofobia”, că are două înțelesuri, și că nu va duce neapărat la fascisme, deși fasciștii se folosesc de ea pentru a se legitima în ochii majorității. Ca-ntotdeauna, lumea e plină de nuanțe, nicidecum albă sau neagră.

Cu toate astea, nu vi s-a părut niciodată ironic faptul că „valorile europene” sunt astăzi folosite de multe ori de organizații ce nu aderă la ele, mișcari de extrema dreaptă, sau partide nativiste, prea dornice să interzică și să expulzeze?

Imagini: 1. variațiune pe cea de aici și 2. via Mouvement des Creatifs Suisse

Europa nu e un continent

Aceast text este despre o dilemă mai veche de-a mea: veridicitatea ideii că Europa este un continent. E una din acele idei învățate la școală la care mulți nu se mai gândesc. Împărțirea pe continente o primești de-a gata, și-o-nveți așa cum ți se dau. Chiar dacă unii își dau seama că împărțirea e aiurea, la urma urmei e o convenție, nu? O tradiție proastă, dar generalizată. Nu că nu s-ar putea schimba, ce-i drept. La urma urmei și Pluto a fost degrată din statutul de planetă...

Dar să luăm lucrurile pe rând. Pentru început avem nevoie de o definiție. Aș spune că în general, lumea înțelege prin continent o „diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere mare de uscat, mărginită, (aproape) total, de mări și de oceane, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine”. Definiția e similară cu cea din DEX '98, dar cu o mică modificare, care, zic eu, o aduce mai aproape de percepția generală.

Problema majoră cu ideea de continent european rezidă în limita terestră dintre Asia și Europa. Între America de Nord și cea de Sud granița terestră e considerată undeva pe istmul Panama, de regulă Canalul omonim, o graniță de aproximativ 70-80 de km. În mod asemănător, limita dintre Asia și Africa e considerat „istmul” Suez, pe linia Canalului Suez, având o lungime de aproape 200 de km. Ori limita dintre Asia și Europa se întinde, pe uscat de-a lungul a mii de kilometrii, pe o primă secțiune (estimată grosso modo la 3000 km) ce pornește de la Marea Kara în nord, de-a lungul Munților Urali și apoi a râului Ural (așa am învățat eu cel puțin) până la Caspică, și pe o a doua secțiune (estimată groso modo la 700 km), de-a lungul Caucazului. Ori este ridicol acest excepționalism european, ce pornește doar dintr-o tradiție păstrată din Antichitate, când lumea era împărțită de greci în Europa, Asia și Africa. Plus că, de când omul a săpat cele două canale menționate mai sus, se poate argumenta că Europa și Asia sunt singurele două continente care mai au granițe terestre, restul fiind înconjurate total de Oceanul Planetar.

Nu este deci mai firesc să considerăm Eurasia ca un singur continent, iar Europa un subcontinent al său, cu anumite specificități, la fel ca India, sau, ar zice unii, Orientul Mijlociu (Asia de Sud-Vest) și Indochina (Asia de Sud-Est)? Culmea e că la un moment dat, la școală, învățasem că Americile ar fi de fapt un singur continent (idee ce mi s-a părut ridicolă). Ori dacă Americile sunt un continent, de ce este Europa luată separat? Ba mai mult, atunci trebuie să considerăm Europa, Asia și Africa un singur continent Afroeurasitic. Ori cred că cea mai naturală împărțire este cea în 6 continente: Eurasia, Africa, Oceania, America de Nord, America de Sud și Antarctida. Uitați-vă pe o hartă a lumii. Nu e mai normal și coerent așa?