Moartea regizorului în satul România

Citind istorie, descopăr adesea că în unele privințe, România nu s-a schimbat prea mult de-a lungul secolelor. Mi-am adus aminte de scrierile doamnei Vintilă-Ghițulescu, istoric ce tratează Țara Românească a secolului al XVII-lea, după ce am văzut reacția primitivă a Bisericii Ortodoxe Române la decizia regizorului Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat în loc să fie înmormântat „creștinește”. Zice doamna istoric:

[P]rin intermediul „gurii satului” sau „gurii lumii”, vecinii şi vecinătăţile deţineau un rol esenţial în controlul comunităţii. Comunitatea îşi afirmă, şi totodată îşi apără valorile, sancţionând prin bârfă devierile vizibile şi nesupunerea în faţa regulilor de convieţuire cotidiană care asigură coerenţa, stabilitatea şi securitatea.  Cu ajutorul acestui tip de „informaţie”, Biserica şi Statul doreşte să cunoască, să controleze, să disciplineze supuşii de care atâta nevoie.

Folosind un fel de teologie stângace îmbinată cu înțelepciune populară și șantaj emoțional, un preot face un apel public către familie să treacă peste decizia decedatului (asta în ciuda faptului că ei ceruseră discreție), și implicit, către societate, să sancționeze comportamentul „deviaționist”. Și reacțiile n-au întârziat să apară:

În momentul scoaterii acestuia din sediul Cercului Militar, cei mai mulţi au aplaudat, dar au fost şi zeci de oameni care au huiduit şi au strigat "Ruşine!" la vederea văduvei. "Nu-l ardeţi! Nu merită asta!", i-au strigat soţiei lui Sergiu Nicolaescu oamenii veniţi, sâmbătă, în faţa Cercului Militar. Şi sora regizorului a fost criticată pentru faptul că a fost de acord cu incinerarea. "Ele tot în focul Iadului o să ardă. O să le ardă flacăra păgână!", a spus un alt admirator al regizorului, în timp ce alţii au catalogat incinerarea acestuia drept "o batjocură".

Văduva regizorului a fost huiduită şi la Crematoriul Vitan Bârzeşti de către cei veniţi să-i spună adio lui Sergiu Nicolaescu. Oamenii au strigat şi aici "Ruşine!" şi au ocărât-o pe Dana Nicolaescu în momentul în care aceasta a părăsit Crematoriul, cu puţin înainte de ora 12.00, ora programată pentru incinerare.

Câteodată, am impresia că locuiesc într-un sat imens numit România. Undeva pe după dealuri...

Mitul ortodoxiei ca liant național

Aflându-ne într-o perioadă de intense trăiri naționale și teologice, ar fi oportun să menționez una din cele răspândite mituri în psihicul colectiv al românilor. Acela al necesității ortodoxiei pentru statutul de român. Ideea că n-am fi unde suntem fără ortodoxie și că abandonarea „dreptei credințe” înseamnă dezintegrare națională.

Povestea pornește, în general, de la următoarea anecdotă istorică: în Transilvania medievală convertirea la catolicism a individului însemna automat asimilare în populația maghiară, și astfel poporul român n-a putut rămâne român dacă nu rămânea și ortodox. Problema e că avem de-a face cu un argument-caricatură.

De exemplu în statul medieval maghiar, și în Ungaria dualistă, au existat mai multe popoare care erau catolice care n-au fost asimilate. Dacă pentru croați putem găsi argumentul că aveau autonomie în interiorul regatului, slovacii par o curiozitat. Potrivit teoriei de mai sus, slovacii ar fi trebuit să fie asimilați de maghiari, la fel cum au fost cumanii sau alanii. Ba mai mult, spre deosebire de cumani și alani, binecuvântați cu autonomie, slovacii nu au nici un fel de formațiune administrativ-teritorială a lor, iar ceea ce va deveni cândva Slovacia era cunoscută doar ca „Ungaria de Sus”.

O altă anecdotă istorică este aceea că ortodoxismul ne-a protejat de asimilarea otomană, dornică de conversie la islam. O privire rapidă asupra balcanilor, cândva pașalâcuri otomane, arată că majoritatea națiilor de aici au rămas preponderent ortodoxe, deși există (sau existau) minorități musulmane de bulgari, macedoneni sau greci. De altfel autoritățile otomane preferau ca ghiaurii să rămână ghiauri, căci astfel puteau fi taxați suplimentar. Trecerea la mahomedanism a avut loc doar în zonele de contact între catolici și ortodocși, și anume în Bosnia și Albania. Albanezii nici nu au trecut în totalitate la islam, și având în vedere că deunăzi au sărbătorit 100 de ani de independență, nu cred că renunțarea la creștinism le-a afectat foarte mult „ființa națională”.

Condițiile facilitează sau împiedică asimilarea unui popor de către altul sunt multiple și n-aș spune că ortodoxia e foarte sus pe listă în cazul românilor, și nu așa cum cred majoritatea. Numărul și frecvența convertiților contează enorm. Un român catolicizat se asimila în populația catolică maghiară din cauza faptului că nu exista o masă critică de români catolici în jurul lui. Și cumanul catolic în populația română la fel. În momentul în care o parte însemnată a românilor s-au catolicizat à la greque în secolul 18, nu numai că nu s-au deznaționalizat, ci dinpotrivă, mișcarea națională a primit un nou avânt prin Școala Ardeleană et al. Iar la a țările române autonomia internă a fost cea care au împiedicat convertirea și formarea unei populații românești musulmane, mai mult decât virtuțile „dreptei credințe”, și o comparație cu bulgarii arată că asta nu ne-a ajutat prea mult să nu rămânem înapoiați economic.

Istoria dovedește că poți fi bine-mersi român greco- sau romano-catolic, baptist, pentricostal sau ateu fără să devii semi-român, ungur, turc sau marțian.

Căci oastea e creştină...

Motto: „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină, / Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.”  - imnul României, strofa 11 (strofă intonată la la ocazii festive).

În urma unor căutări în domeniul vexilologic, am avut surpriza să constat că steagurile de identificare ale armatei sunt un pic cam foarte ortodoxe ca estetică. Se pare că aceste drapele au fost stabilite cândva la începutul anilor 2000.

Steagul de identificare al Statului Major General:

Steagul Statului Major al Forţelor Terestre:
(Ziua Forțelor Terestre este pe 23 aprilie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe)

Steagul Statului Major al Fortelor Aeriene:
(Ziua Forțelor Aeriene este pe 20 iulie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul)

Steagul Statului Major al Fortelor Navale:
(Ziua Forțelor Navale este pe 15 august, la sărbătoarea ortodoxă a Sfintei Marii)

Sursă imagini

Ateii de la un recensământ la altul

Publicarea datelor preliminare de la recensământul din 2011 a permis, în sfârșit, să efectuăm niște observații legate de ce s-a mai schimbat prin profilul religios al cetățeanului român din anul 2002, de la ultima numărătoare, până azi.

În primul rând, ca procentaj, au scăzut cultele 'clasice' - ortodocși, catolici, reformați - însă au crescut cultele 'neoprotestante', după cum se poate observa din graficul de mai sus (am exclus ortodocșii pt o mai bună vizibilitate a celorlalți). Principala creștere e reprezentată de cultul penticostal, care pe fondul scăderii populației, a reușit să-și îngroașe rândurile cu peste 43.000 de suflete, ajungând de la 1,5% la aproape 2% din credincioși. Baptiștii și adventiștii, deși au scăzut ca număr, au crescut și ei - modest, ce-i drept - ca procentaj din credincioși. 

În funcție de cum dorim să privim problema, situația ateilor și a celor fără religie este dulce-acrișoară. Vestea bună e că aceștia, numiți împreună „ireligioși”, au avut una din cele mai dramatice creșteri față de acum 9 ani. Practic numărul lor s-a dublat, de la 21.000 la 45.000, iar procentual, au crescut de la 0,1% la 0,24%. Și tot aici putem observa vestea proastă: suntem în continuare un sector demografic minuscul. Ca să vă dați seama cât de dubioasă e situația necredincioșilor din România, atât Arabia Saudită, într-un sondaj recent, realizat de Gallup, cât și cel mai religios stat din SUA, Mississippi, au aproximativ 5% necredincioși.

Aici merită menționat faptul că modul în care s-a efectuat acest recensământ a fost unul extrem de cârpit. De asemenea, tradiția românească de a echivala botezul cu aderența perpetuă la un cult, stigmatul ideii de ireligiozitate, răspunsurile date de rude și recenzori căpoși care au pus „ortodox” din oficiu au făcut ca numărul necredincioșilor să fie mai mic pe hârtie.

O creștere impresionantă a avut și categoria „religie nedeclarată”, numărul acestora crescând de la 11.734 la 84.753 (adică de la 0,05% la 0,45%). E foarte posibil ca această creștere să se datoreze ortodocșilor care nu au dorit să fie trecuți la „creștin-ortodox” în semn de protest față de acțiunile megalomanice ale BOR din ultima vreme sau a unor ireligioși care doreau să-și mascheze necredința fără a atrage priviri. Deși nu există date vizavi de cei care s-au declarat de „altă religie”, datele din 2011 fiind preliminare, suspectez că și acolo vom observa o creștere, pe aceleași considerente de protest anti-BOR.

Personal, mă așteptam la o creștere mai mare a cultelor neo-protestante, dar asta probabil și din cauza suprareprezentării lor în vestul țării unde locuiesc, făcând ca o creștere cum a fost cel al penticostalilor să se resimtă mai „concentrat”. Totuși o creștere de 13,4% în 9 ani, ba chiar pe fond de diminuare de populație, nu tocmai ceva de lepădat, după cum mi-a atras atenția și un redditor, dar mă așteptam la o creștere și din partea baptiștilor. Ca să nu mai vorbesc de atei. Măcar 1% speram să atingem.

Dansând până plouă, ca amerindienii!

Știre apărută azi în „Adevărul de Iași”:

Chiar în timp ce zeci de șamani se rugau duminică seara, de la ora 18.00, la copia totemului făcător de minuni a zeului Tlaloc „Chaneco” pentru aducerea ploii, la Iaşi tuna şi fulgera, iar în cele din urmă s-a declanşat o furtună care a durat jumătate de oră.

Reprezentanţii Incintei Ceremoniale „Toma Cozma", acolo unde este expusă copia totemului „Chaneco”, cunoscută în special pentru aducerea ploii, susţin că rugile pentru îndreptarea vremii le-au fost ascultate, iar sculptura a înfăptuit o nouă minune prin furtuna care s-a stârnit dumincă seara, de la ora 18.00, chiar când s-a început Dansul Zeului Ploii. În Incinta Ceremonială se aflau în acel interval circa 50 de persoane.

„Considerăm că nu este o simplă coincidenţă faptul că la noi s-a făcut dans pentru ploaie, iar afară a început furtuna exact de la ora 18.00, când s-a oficiat ritualul închinat zeului Tlaloc", susţine Vasilica Onofrei, consilier relaţii publice la Incinta Ceremonială „Toma Cozma".

Totemul făcător de minuni a lui Tlaloc „Chaneco” a fost primit în dar pe 12 iulie de către șamanul locului Mihai Mărgineanu de la Vraciul Clement Haralamb, vieţuitor la Muntele El Mirador din Mexic, pisc numit și Tlalocatepetl (Muntele Tlaloc).

„Încrustat" cu jad şi alte pietre preţioase, întocmai precum originalul de pe Muntele Tlaloc, copia totemului făcător de minuni este mai mică ca dimensiune, dar feţele taumaturgice mărturisesc că puterea de binefacere este aceeaşi.

Până pe 15 august, în fiecare duminică, de la ora 18.00 se oficiază Dansul Zeului Ploii Tlaloc „Chaneco”, cu ritualuri pentru ploaie, pentru izbăvirea din necazuri şi supărări, iar totemul va rămâne în centrul incintei ceremoniale spre a fi folosită de șamani și popor.


Later Edit: Dați click pe articolul sursă! :)

Azi sunt dilematic

Primesc recent pe blog, următorul comentariu:

„Bună ziua
Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni...” (http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
Vă mulțumesc frumos!
Împreună putem schimba vieții!
Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro”

În mod normal șterg aproape imediat orice cerere de link-exchange, însă în cazul de față am am fost curios să aflu detalii, având în vedere că e vorba de o campanie umanitară. Pe scurt, „Să fim oameni” e un blog-afiș, cu cazuri de copii bolnavi care cer ajutor, în general sub formă de donații bănești pentru operații în străinătate. Saitul aparținând organizației „Pantocrator” și abundă de imagistică ortodoxă și ton creștin.

Evident se naște o dilemă din această cerere. Fiind vorba de niște copii bolnavi, evident că orice expunere în plus nu poate decât să ajute, iar impulsul oricui este acela de a ajuta (mai puțin când vine sub formă de mail-spam, atunci impulsul e de a șterge). Dar în cazul de față aspectul uman este indiscutabil.

Pe de altă parte avem o organizație care la rădăcină este diametral opusă acestui blog ca și concepție ideologică și cade practic în tabăra ortodoxă-anti-cip-și-anti-atei, ceea ce mă face să cred că petentul de mai sus a ajuns din greșeală la mine.

Sunt curios, în cazul unei cereri similare, voi ceilalți cum ați proceda, și de ce?

Contra-editorial: Vrăjitori infractori

Privind credincioșii din această țară și auzind motivele pentru care aceștia se adresează preoților rămâi mut de uimire. Îți vine să râzi de naivitatea victimelor și apoi să plângi de mila celor care cred gogomăniile popilor.

„Păstorii” aparțin unei categorii aparte care sfidează societatea de ani de zile, după ce s-au îmbogățit din prostia și naivitatea victimelor. Pozează în deținători ai tainelor spirituale dar sunt, de fapt, niște infractori de drept comun care au beneficiat de o toleranță suspectă a autorităților. 

Ziarele sunt îmbâcsite cu articole prin care astfel de persoane sunt privite cu toleranță, ba chiar respect. Cei mai cunoscuți ierarhi au fost mediatizați intens, pe toate canalele posibile. Mai demult domnii în sutană au reușit chiar să preseze politicienii să modifice noua lege a învățământului.

Este stupefiant să constați că, în anul 2011, mai există multe persoane care se lasă convinse că rugăciunile și acatistele pot rezolva orice problemă și cad în plasa acestor escroci.  Câtă minte trebuie să ai, sau mai degrabă să nu ai, ca să ajungi să crezi teatrul ieftin pe care îl joacă astfel de personaje?

Dincolo de gradul de educație precar al celor care au căzut pradă acestui tip de escrocherie, trebuie atrasă atenția asupra unui aspect extrem de grav. Opulența afișată ostentantiv de cei mai celebri „înalți ierarhi" este publică de ani de zile și sfidează o țară întreagă. I-am văzut în toate ipostazele: în transmisii live din biserici uriașe, cocoțați în mașini de lux, acoperiți cu mormane de bijuterii din aur. 

De ani de zile, o țară întreagă este bombardată cu exemple ale belșugului în care se lăfăie această „breaslă", fără ca Fiscul, Poliția Economică sau Parchetul să miște măcar degetul mic. Este dubios faptul că inspectorii fiscali din localitățile de domiciliu ale vrăjitorilor dorm liniștiți noaptea știind că au în zona de competență niște "persone fizice" care se laudă cu venituri babane și nu plătesc taxele aferente. Oare ce îi orbește pe funcționarii de la Finanțe? 

Este la fel de bizar faptul că există într-un loc oarecare o activitate intensă generatoare de venituri, care poate funcționa ani de zile fără a fi taxată, deși "organizatorii" se laudă cu afacerile lor la televizor. Încercați mâine să deschideți un amărât de salon de coafură și să nu plătiți taxe. În cât timp credeți că aveți la ușă Primăria, Garda Financiară, Poliția Economică și Inspecția Muncii?  În cazul preoților vorbim chiar de niște "lăcașe" în care clientela este pieptănată cu grijă de mii de lei, prin înșelăciune, dar ei sunt scutiți de taxe.

Cum de nu sunt toată ziua funcționarii acestor instituții în curțile palatelor episcopale în care se practică vrăjitoria ca activitate ilegală generatoare de cifră de afaceri? Cum de nu stau acolo, zilnic, polițiștii de la "Economic" și procurorii?  Poate sunt, dar în altă ipostază decât cea normală. Se poate explica altfel prosperitatea escrocilor?

Dincolo de toate prostiile și aberațiile pe care le îndrugă practicanții cultelor, activitatea lor are o perspectivă penală foarte clară și bine definită de lege. Vorbim de persoane care comit un cumul de infracțiuni. Își înșeală cu tupeu clienții naivi. Încasează sume de bani în schimbul unor servicii prestate complet ilegal. Fac afaceri în afara legii. Au venituri care nu sunt declarate și se sustrag plății impozitelor. Toate aceste fapte sunt la vedere și chiar intens mediatizate.

În contextul actual, când statul caută înnebunit surse de venit și vânează evazioniștii, este revoltător să existe o întreagă categorie scutită de taxe. Procurorii care se ocupă de înșelăciuni și infracțiuni economice ar trebui să cerceteze și să trimită în judecată toți indivizii care practică acest tip de escrocherie. Mai mult chiar, bunurile obținute ilegal ar trebui puse sub sechestru, la fel cum procedează DNA cu proprietățile celor cercetați pentru mită.

Postarea de mai sus este o adaptare a editorialului „Vrăjitoare Infractoare” din Adevărul, semnat de Mălin Bot, ce tratează subiectul vrăjitoarelor-țigănci.  Vă recomand și textul lui Alex Mihăileanu „Vrăjitoarele au dreptate: de ce să plătească impozite? Biserica plăteşte?”

Altruismul și ortodoxia

(sursă) 

Tema săptămânii trecute în Dilema Veche a fost aproapele și altruismul, și articolele au inclus multe voci ale societății civile. Am fost surprins, oarecum, să găsesc mult referiri la biserică, atât în stil laudativ, de tip „altruismul e creștin” cât mai ales în chip critic. Iată ce a fost de interes:

În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. (sursă)

Marea întrebare este de ce gîndim aşa pe româneşte, care e mecanismul care ne anihilează orice şansă de a prospera şi ca grup, nu doar ca indivizi (eventual în detrimentul comunităţii). Primul reflex e să dai vina pe comunism. E clar, totul e din cauză că bunul întregului popor era de fapt al nimănui, din cauză că nu am avut proprietate privată, iar acum o iubim prea mult. Se pare însă că relele obiceiuri erau mai vechi. 

În excelenta sa istorie a Imperiului Otoman, Lords of the Horizons, istoricul şi scriitorul britanic Jason Goodwin nu spune prea multe despre zonele locuite de români, dar cînd o face, aflăm, contrar celor învăţate din manualele comuniste, cum s-a format mecanismul anti-civic actual. „Nici un conducător nu era la fel de servil şi supus ca voievozii din Valahia şi Moldova“ – conchide Goodwin în capitolul despre ordine, unde fiecare naţie din imperiu e descrisă după merite. Atitudinea e încă valabilă: primarul nu se pune rău cu investitorii, presa nu se pune rău cu primarul, jurnalistul – cu patronul ziarului, şi în general, norma e că nu trebuie să-i superi niciodată pe oamenii influenţi, indiferent în numele cărui principiu. 

Mai departe, citim în aceeaşi carte: „Boierii s-au dovedit foarte cooperanţi, [...] mulţumiţi să folosească cererea continuă de oi şi cereale a otomanilor ca să-i înrobească pe ţărani, trecîndu-le astfel lor ponoasele. Otomanilor nu le păsa cum se guvernau Principatele, atîta vreme cît plăteau tribut şi îi aprovizionau cu alimente la preţurile stabilite. [Otomanii] nu aveau garnizoană în ţară, bazîndu-se pe supunerea oamenilor faţă de biserica ortodoxă şi pe supunerea bisericii faţă de patriarhul numit de ei la Istanbul“. Supunerea ierarhică este o normă de bază a ortodoxiei, iar această obedienţă, transmisă timp de secole, poate explica parţial de ce ideea de a te ridica împotriva autorităţii, fie ea şi cea democratic aleasă a sectorului 2, e încă de neconceput la Bucureşti. (sursă)

Un ONG se plînge că: în munca noastră de zi cu zi, auzim cetăţeni care ne spun că ei nu pot, autorităţi care ne ignoră cererile, politicieni care ne mint şi preoţi ortodocşi în cartierele unde lucrăm predicînd că „e de datoria noastră să întoarcem şi celălalt obraz, că Dumnezeu va coborî pe pămînt şi va extirpa răul din rădăcină la momentul potrivit, iar pînă atunci noi trebuie să căutăm mîntuirea“. Cu toate acestea, CeRe doreşte ca românii să devină cetăţeni înainte de mîntuire, iar autorităţile să lucreze efectiv cu aceştia – fie ei organizaţi sau nu – pentru politici şi decizii publice în interesul tuturor.

O altă voce din societatea civilă povestește două întâmplări cu Biserica:

Prima, cu o mînăstire, luată ca partener pentru un proiect social. Opt fete urmau să trăiască într-o casă cumpărată de noi la poalele mînăstirii. Am donat casa mînăstirii: cine ar putea să respecte cuvîntul dat, dacă nu o maică stareţă? Cu cine să faci un proiect social, dacă nu cu Biserica? În doi ani, fetele au fost date afară din casă, unele duse, cu valiză cu tot, la uşa instituţiei din care le-am adus. Acum, casa donată e folosită ca hotel, de către mînăstire. Hoţie la drumul mare. Cine crede că Biserica îşi vede doar de cele sfinte, se înşală. 

Al doilea exemplu – cu preotul ortodox Ioan Ardelean, din satul maramureşean Hoteni: pe lîngă cei doi copii ai săi, părintele are grijă, împreună cu soţia sa, de încă şase copii. Îi îngrijesc minunat. Nu ai putea să-ţi dai seama care sînt copiii lui şi care nu. În plus, a crescut deja cinci copii, care şi-au făcut un rost în lume. Deşi îşi duce misiunea de zece ani, Episcopia nu are bani să-l sprijine. Aşa că altruismul se desprinde de „atitudinea civică“ a Bisericii, care e mult prea preocupată de „cele sfinte“ şi uită de „cele lumeşti“. Iar lumeşti sînt suferinţele, sărăcia, comesenia şi dragostea de aproapele tău. Noroc cu părintele Ardelean. Cei asemeni lui salvează onoarea bisericii. Păcat că, din potenţialul enorm ca exemplu de atitudine civică, Biserica foloseşte foarte puţin.

Un întreg articol (ce merită citit) este dedicat unui alt preot, care povestește cum a ridicat o biserică, ce activități sociale are și recunoaște că există o diferență semnificativă între BOR și cultele creștine apusene în ceea ce privește filantropia:

Biserica face asistenţă socială din vechime. Că o face sporadic, asta-i altă problemă. Cea catolică are cu totul alt spirit: ea a pornit de la început cu o anumită doctrină filozofică care a făcut-o să stăpînească lumea pămîntească. Biserica ortodoxă nu a avut această direcţie, ea a optat pentru platonism. Preocupările ei de bază au fost isihasmul, împărăţia cerurilor, eshatologia. Implicarea ei socială a fost destul de subţire prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul. Ceea ce nu înseamnă că a lipsit.

Fiind în  aceeași temă, recomand și articolul „Ortodoxia se hrănește din neputință”, dar și postarea recentă a Profului de Religie, „Biserica Ortodoxă Română - portret”.

Proorocul Ilie și alți meteo-sfinți

La fel cum Sfântul Nicolae este cunoscut pentru faptul că atunci „copii primesc cadouri”, Sfântul Ilie este celebru pentru că de onomastica sa plouă sănătos, după multe zile de caniculă. În vestul țării așa a fost, și, potrivit știrilor se anunța „cod galben” în 21 de județe (în restul 20 nu, dar acum observăm selectiv).

Totuși Ilie nu este singular între „sfinții meteo”. Recent am aflat că există la catolici, în Europa centrală, așa numiții „sfinți ai ghețurilor” compuși din Mamert, Servațiu, Pancrațiu, Bonifaciu și Sofia - sărbătoriți pe între 11 și 15 mai - și Sfântul Orban - pe 25 mai. După un început de mai cu vreme plăcută în aceste zile temperatura scade simțitor, fapt ce poate afecta negativ anumite culturi agricole.

De asemenea în Insulele Britanice, se spune că așa cum va fi vremea de ziua Sfântului Swithun (15 iulie) la fel vor fi și următoarele 40 de zile. Potrivit Wikipedia, ceva similar se spune în Franța despre sfinții Medard (8 iunie) sau Gervasie și Protasie (19 iulie) iar în Flandra e vorba de Sfânta Godelina (6 iunie) iar în Germania de „ziua celor 7 tineri din Efes” (27 iunie). Pe plaiuri mioritice se spune că vremea din prima zi de Paști este identică cu cea de Florii, care o precedă.

Și să nu uităm de celebrul fenomen El Niño, ale cărui efecte se făceau simțite în America de Sud în jurul Crăciunului, de unde și numele ce se traduce prin „Pruncul [Iisus]”.

Totuși, toate datele enumerate mai sus, cu „sfinți meteo” se bazează de multe ori pe observații destul de pertinente făcute de oameni de-a lungul timpului, în contextul în care o parte însemnată a populației premoderne era intim legată de ciclul agricol și prin extensie de fenomenele meteo. Observarea unor pattern-uri anuale era importantă, iar țăranii aveau mult timp la dispoziție să observe și reperele temporale de care fixau aceste evenimente erau sărbătorile religioase sau pur și simplu sfinții.

Nu este greu să ne imaginăm cum anumiți sfinți au devenit importanți în folcor datorită asocierii cu evenimente meteo cu regularitate destul de mare. De asemenea nu e greu să ne imaginăm cum povestea biblică a lui Ilie, în care dezlănțuie o secetă năprasnică peste evreii trecuți la un cult rival, ajunge în calendarul religios să fie sărbătorit în luna „lui cuptor”. Un sfânt meteo prin excelență, se va potrivi indiferent dacă de ziua lui va fi caniculă (ca de obicei în această perioadă, dar în concordanță cu povestea din scriptură) sau va ploua (minune!!!). Adaugi și un pic de selecție observațională pentru când nu pușcă și gata.

Ca o notă adițională, mi-e greu să nu observ anumite paralele de ordin estetic între legenda populară a proorocului Ilie, care se plimbă pe cer, într-un car de foc tras de doi sau patru cai albi înaripați, având în mână un bici de foc cu care trimite pe pământ tunete, fulgere, vant puternic si ploi abundente însoțite de grindină și legenda lui Thor, care se plimbă într-un car tras de două capre și care, în mod similar, trimite tunete și fulgere cu celebrul său ciocan, Mjölnir.

În orice caz, povestea Sfântului Swithun are o explicație cunoscută: de pe la mijlocul lui iulie pînă la sfârșitul lui august curenții calzi ai jet-stream-ului se mențin într-un sistem stabil. Dacă aceștia se găsesc la nord de insulele britanice, atunci Regatul Unit se găsește într-o zonă de presiune joasă continentală; dacă jet-streamul lovește insulele Britanice, sau le ocolește pe la miazăzi, atunci predomină aerul arctic. Probabil și restul fenomenelor descrise mai sus au explicații la fel de banale.

Merită citit articolul despre folklorul meteorologic de pe Wikipedia (de unde am luat și explicația de mai sus) deoarece sunt disecate diverse proverbe și zicători din domeniul meteo-prezicerilor.

Icoana din Primăria Oradea

În caz că nu știați icoanele sunt omniprezente nu doar în școli, ci și prin toate instituțiile publice. Inițial am crezut că e doar opera murăturilor numite funcționare, care, pentru a reproduce atmosfera rurală de care au fost forțate să se despartă de tov. Ceaușescu, au „sfințit” locul prin niște icoane, să fie „ca acasă”. Probabil de multe ori așa și era, însă mega-icoana din Sala Mare a Primăriei Oradea - sala unde se țin ședințele Consiliului Local - mai mult ca sigur că n-a fost adusă de tanti Mărié de la ghișeul 8. Totuși n-ar trebui să mă mire o icoană de aproximativ 1,60 x 1,20 m în țara autobuzelor sfinte și a drapelelor binecuvâtate.

După cum puteți vedea, e o imagine a zeiței fertilității, ce păzește, asemeni unui titan, orașul de pe Crișul Repede, simbolizat prin clădirea primăriei suprapus peste ruina cetății. Din păcate pictorul a lipsit la cursul de perspectivă la școală, iar primăria a ieșit cum a ieșit. Imaginea sursă (de pe blogul La Firul Cărții):

O altă imagine din presa locală, de la o conferință ținută recent. La acea masă, de obicei se iau deciziile din cadrul Consiliului Local, consiliu ce cuprinde și persoane non-ortodoxe.

În caz că ați uitat, în România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee. iar cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult. Cel puțin așa spune legea cultelor...

DJ Bor pe frecvență

Postul de față este un răspuns și o completare la profeția balcanicului Vasile. Cu drag, din orașul de unde emit Radio Maria și Radio Vocea Evangheliei:

Sfântul drapel vlah-ortodox

Duminica trecută a fost Ziua Drapelului. o sărbătoare care mă interesează prea puțin. Totuși, auzind discursul înflăcărat-patriotard a lui Gabriel Oprea și faptul că drapelul a fost „sfințit” de un preot militar, mi-am adus aminte de faptul că trăiesc într-un stat unde mistica naționalistă și obscuriantismul religios sunt la ordinea zilei. În țara unde „oastea e creștină”, vorba imnului, Ministrul Apărării declara că „între simbolurile naţionale, drapelul se distinge prin semnificaţie, profunzime şi încărcătură spirituală”, iar prefectul de Mureș - aveam să aflu ulterior - spune cu nonșalanță că „Ziua de astăzi este una sfântă, aşa cum sunt toate care omagiază simbolurile naţionale fundamentale: drapelul, imnul naţional, limba română şi credinţa în bunul Dumnezeu.”

Însă cireașa de pe tort a fost momentul în care am căutat detalii despre ceremonia de la București. Am dat un search pe sfântul Gugăl și aflu că n-a rămas steag nesfințit în spațiul carpato-danubiano-pontic:

Oradea: „Ceremonia a debutat cu slujba de sfintire a Drapelului National la Biserica cu Luna, dupa care au fost intampinate oficialitatile oradene. Au avut loc apoi prezentarea onorului, salutul drapelului de lupta si ocuparea locului in dispozitiv.”

Brăila: „De Ziua Drapelului Naţional, a fost sfinţit şi apoi înălţat pe catarg, în cadrul unui ceremonial solemn, Drapelul României.”

Zalău: „Drapelul naţional a fost sfinţit de un preot militar şi sărutat de către oficilităţi, după care a fost arborat pe catarg.”

Galați: „IPS Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, a sfinţit Drapelul, la slujba religioasă participând prefectul judeţului Galaţi, Cosmin Păun, preşedintele Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, consilieri locali şi judeţeni, reprezentanţi ai Armatei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi oameni simpli.”

Cluj-Napoca: „Înainte de arborare, drapelul României a fost binecuvântat de mitropolitul Clujului, Înaltpreasfinţitul Andrei, după care steagul naţional a fost sărutat de reprezentanţii administraţiei judeţene şi locale”

Arad: „Duminică, începând cu ora 8.15, sunt programate: sfinţirea drapelului la Catedrala „Sfânta Treime” şi transportarea drapelului sfinţit la locul de desfăşurare a evenimentelor.”

Botoșani: „Se va oficia o slujbă religioasă, un drapel sfinţit va fi înălţat iar momentul festiv se va încheia cu o paradă militară.”

Craiova: „După ce a fost sfinţit la Biserica Sf. Treime, Drapelul a fost adus...”

... și la fel și la Drobeta-Turnu Severin, Constanța, Târgu Jiu, Satu-Mare, Ploiești, Alba Iulia, și, probabil, în multe alte orașe din acest Bizanț postmodern.

Simt că următorul citat al domnului Daniel Barbu, preluat din revista Historia, surprinde exact contextul putred al acestor manifestații cu iz anacronic și miros de tămâie. Astfel, mă văd nevoit să-l reiau:

„Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

Imagine: Adevărul (de Brăila)

Ortodoxia românească în revista Historia

Revista Historia, în ultimul număr, are ca temă istoria ortodoxiei la români și dimensiunea sa identitară. O serie de 5 texte și un material video compun discuția intitulată „De ce suntem ortodocși?”. Voi cita câteva pasaje interesante din 3 texte, aparținând istoricului Răzvan Theodorescu, teologului Radu Preda și - aceea care mi s-a părut de departe cea mai interesantă - cea a politologului Daniel Barbu.

În textul lui Radu Preda găsim o explicație interesantă a fragmentării etnice a ortodoxiei: căderiea Bizanțului...

„[...] căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.[...]

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.”

...și ni se ilustrează cât de mult s-a bazat ortodoxismul român pe aportul străinilor.

„O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.”

Răzvan Theodorescu ne evidențiază rolul însemnat al femeilor în convertirea popoarelor din estul și centrul Europei...

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

... la fel cum, bine știm, și Constantin cel Mare a fost crescut de o mamă creștină, Elena.

La final am lăsat textul lui Daniel Barbu, care face niște observații excelente despre ortodoxia românească...

„Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

[...]Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii.[...] Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior.”

...dar și despre simbioza istorică dintre Stat și Biserică, relevantă pentru situația în care ne aflăm astăzi.

„Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.[...]

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. [...]

Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică. ”

Arhitectură ortodoxă contemporană - alternative pozitive

După ce am vorbit despre betoanele ortodoxe apărute în România post-decembristă, asemeni unor ciuperci halucinogene, vă prezint patru exemple contemporane de proiecte de biserică ortodoxă, din care trei mi-au plăcut în mod deosebit. Fac asta, pe de o parte pentru a nu fi negativist, convins că un demers critic este mult îmbogățit atunci când se oferă exemple pozitive alternative, dar și pentru a adânci discrepanța dintre ce este și ce ar putea fi.

Trei dintre exemple sunt propuneri pentru un complex ortodox rus în Paris, ce include o biserică și un centru cultural iar cel de-al patrulea este o biserică ortodoxă macedoneană, propusă în Zagreb.

1. Exemplul Ameller și Dubois

Exemplul meu preferat, pe ideea planului în formă de cruce greacă, reușește performanța delicată de a fi contemporană ca estetică și abordare conceptuală dar și lizibil ortodoxă în același timp. Pentru detalii vezi ArchDaily

2. Exemplul Zündel & Cristea

Cea mai apropiată de sensibilitățile fluide ale postmodernității și ideală pentru o biserică, loc al misticismului și fumurilor tămâioase, antiteza rațiunii și deci, a liniei drepte în arhitectură. Pentru detalii vezi ArchDaily

3. Exemplul Arch Group (varianta câștigătoare)

O soluție un pic forțată, aș zice eu, o căsătorie de conveniență între nou și vechi, dar care merită totuși adusă în discuție. Pentru detalii vezi ArchDaily și articolul din Guardian

4. Exemplul-Bif Studio

Biserica macedoneană, este exemplul cel mai potrivit de inserție coerentă într-un cartier socialist de locuințe colective, spre deosebire de inserțiile autohtone ce sunt extrem de epatante, atât fonic cât și vizual. Asta nu înseamnă că este o biserică invizibilă, însă are, aș zice eu, o vizibilitate elegantă. Pentru detalii vezi DeZeen

Exemplele de mai sus nu înseamnă că sprijin construcția de biserici pe bani publici. Pur și simplu aș dori ca noile construcții ale Corporației BOR să aibă și valoare estetică. Dacă tot le-au făcut pe banii tuturor, să fie măcar plăcute la vedere. Mântuirea neamului n-ar trebui făcută prin damnare estetică, în stilul chicios al Ceaușimei.

Pentru cei interesați de arhitectură religioasă contemporană de bună calitate, recomand să dați click aici (scroll down).

Opera filantropică pe banii altora

„Romania este una dintre putinele tari in care misiunea sociala a bisericii dominante in societate nu este definitorie” - Raluca Turcan

Subiectul zilei la capitolul „Stat + Beserică = Lovă” este legea Parterteneriatului stat-culte în domeniul serviciilor sociale. Au trata-o blogurile ateiste (vezi lista lu' Caveat), a tratat-o și presa, și printre altele, lumea a căzut de acord că e vorba de o mită electorală consistentă. Nu contest c-ar fi vorba despre asta, mai ales că alegerile-s peste un an. Însă am senzația că mai există un aspect destul de important, și anume, faptul că legea e și o tentativă de spălare a imaginii BOR.

Știm deja că popularitatea BOR e în scădere, nu cu mult, dar ceva s-a mișcat. Faptul că s-a înfruptat din porții bugetare consistente, deși statul se plânge că e criză și banii-s puțini, nu le-a plăcut unora. Au încercat s-o dreagă pe partea filantropică, însă „opera social-caritabilă” e evidentă mai mult prin abență. Ulterior cifrele au confirmat că Bisericile Catolice fac mai mult decât tot BORul, deși enoriații sunt de aproximativ 15 ori mai puțini.

Și aici intervine aspectul cel mai pervers al legii. Pe lângă faptul că Biserica parazitează bugetul constant, acum își va face și renume pe banii contribuabililor. Li s-a tot reproșat Preafericiților că suferă de cecitate socială și uită că cei nevoiași sunt și oameni, pe lângă mielușei obedienți. Că între vorbele pravoslavnice și faptele „creștinești” (ce expresie hidoasă) e o prăpastie imensă. Ori madam Turcan s-a gândit că e de datoria ei și a Statului de a scoate biserica din letargie, că ea trebuie să stimuleze transformarea BOR dintr-o Corporație Mizantropă într-o Armată a Salvării, precum unele din suratele ei mai occidentale. Banii populației finanțează practic o campanie de PR.

Nu mă credeți? Iată ce a zis inițiatoarea legii pt Hotnews:

[P]ot sa va marturisesc ca si pentru mine exista o ingrijorare cu privire la cresterea numarului de biserici in Romania si existenta unui numar destul de redus, in paralel, de centre de asistenta, de locuri prin care biserica sa vina in sprijinul comunitatilor. Dar, in acelasi timp, nu voi putea niciodata sa minimalizez rolul pe care biserica il are in societate, in special in locuri unde exista mai multa saracie. Sunt o persoana credincioasa si am vazut oameni care isi gasesc sprijin spiritual si moral prin intermediul bisericii, asa cum vad si aspectul opus, prin care biserica ar trebui sa ofere mult mai multa compasiune si sprijin in societate. Practic, scopul proiectului este de a revigora misiunea sociala a bisericii in societate, de a o apropia de oameni si prin sprijin concret, material.

O zice și România Liberă: „Opera caritabilă şi socială a Domnului, prin intermediul lumesc al Bisericii, se va împlini acum din banii contribuabililor”

Am ajuns în situația în care parlamentarii au ajuns târfele bisericii, în care gândul unui parlamentar este „cum să ajutăm biserica, draga de ea?” în timp ce oamenii sunt informați că nu mai sunt bani... pentru medicamente, pentru pensii, pentru spitale, pentru școli. Ca exemplu, azi am aflat că Institutul Inimii din Cluj a rămas fără fonduri. Pula vată, pula mănuși, pula operații. Statul poate pierde orice fărâmă de legitimitate datorită spitalelor infecte și scolilor-ruină, dar, doamne ferește ca Preafericitul să se plângă de ceva...

La final, bomboana de pe colivă, un enunț de-o prostie angelică:

In adancul sufletului meu, cred ca daca fiecarui om i-ar pasa atat de mult de semeni cat imi pasa mie, sau macar fiecarui om politic, Romania ar avea mai putini oameni tristi si nevoiasi.

Hotărâți voi: râdem sau plângem?

Imagine 1: La un ceai la Mâtişci, lângǎ Moscova (1862) - Vasilii Grigorevici Perov

Îndoctrinarea-n școli - ieri și azi

Cândva profet ne era Marx si dogmă ne era Comunismul. Astăzi am schimbat „Capitalul” pe „Biblie”...

Sustin, evident, campania ASUR contra îndoctrinării-n scoli!

Religiozitatea valahilor, pe la 1700

Fragmente din Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărit în 1718, la Veneţia, și scris de Anton Maria del Chiaro, un 'talian de la curtea lui Vodă Brâncoveanu. Citez din versiunea românească:

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;[...]

De asemene [valahi] sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

[V]oi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită: „Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor"[...]

Și o mostră de moralitate creștină și dragoste față de aproape:

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Eterne mulțumiri Împăratului Utopic al Balcaniei, care mi-a deschis ochii spre aceast izvor de istorie mioritică.

Tot din ciclul Religia la Români, vezi: Habotnicia "vlahilor" și moților

Ortodoxia se hrănește din neputință

Locusul de control este termenul psihologic care desemnează măsura în care o persoană crede că poate controla rezultatele şi evenimentele care îi influenţează viaţa. Persoanele cu un locus de control intern cred că evenimentele sunt o consecinţă a propriilor comportamente şi acţiuni. Persoanele cu un locus de control extern cred că evenimentele din viaţa lor sunt determinate de ceilalţi, de destin sau de şansă.

Locusul de control este primordial în modul în care percepem o problemă și știm s-o soluționăm. Dacă am fost crescuți într-o cultură în care ni se spune că suntem stăpânii propriului destin, în momentul în care vom avea o problemă ne vom întreba „Cu ce am greșit și ce pot eu să fac să remediez problema?”. În schimb persoanele care au fost învățate toată viața că regulile externe tradițiile sunt mai importante decât libertatea și responsabilitatea personală sau autoperfecționarea, se vor întreba: „Cine mi-a făcut asta?” sau „Cine trebuie să facă ceva pt mine?”. Externalizarea responsabilității atrage după sine autovictimizarea și pretenții exagerate din partea celorlalți să se conformeze unui anumit model. Căutând responsabili în exteriorior va duce la blamarea celuilalt, un fenomen, zic eu, mult prea răspândit la noi, și care, prin răspândire și exagerare dă naștere la tendințe xenofobe.

Potrivit unui articol din New English Review, una dintre diferențele dintre occidentali și musulmani este locusul de control. Am întâlnit adesea în articole asemănătoare ce dezbat relația Occident - Islam ideea cum că ar exista 2 spații culturale antitetice, iar creștinismul ar aparține, de bine de rău, lumii occidentale. Și nu o dată am simțit că ortodoxia s-ar potrivi mai repede în lumea musulmană decât în „lumea civilizată” cu toate că e o ramură a creștinătății. Totuși, aș spune eu, între occidentul cel luminat și islamul cel mai primitiv, există o tranziție treptată, un continuum geografic și cultural, într-un context mai mare, abrahamic. Iar în acest spectru, ortodoxia se află încă în jumătatea retrogradă, cu un locus de control extern.

Există expresii românești ce trădează exact acest mod de a gândi, începând cu salutul rural „Doamne-ajută!”. Lucrurile nu se fac fără voință divină. O formă de încurajare verbală este „Doamne dă!” și orice acțiune se împlinește „cu voia lu' Dumnezeu”. „Insha'Allah” cum ar zice musulmanii. Determinismul acesta divin se vede și prin expresiile ce marchează abandonarea prematură a oricărei tentative de acțiune: „așa mi-a fost dat” sau „scris (în cartea vieții)”. Ele oferă justificare și anesteziază temporar individul în fața vreunei responsabilități. Ba însăși inerția este transformată în virtute, prin cuvintele „aceasta este crucea mea”. Și biserica se hrănește și încurașează acest mod de gândire. Dacă plebea se simte impotentă, va apela la intermediari ce dețin acces la „forțe superioare”, evident, contra cost, ori astfel, este în interesul clericului de a-i induce omului o stare de neputință.

Grăitoare este părerea scriitorului Dan Lungu, conferenţiar doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, despre fenomenul linsului de moaște: "Nu trebuie să citim avalanşa de pelerini ca pe o manifestare a credinţei, căci credinţa ţi-o poţi manifesta şi stând retras. Oamenii vin la moaşte fiindcă aşteaptă o întâmplare magică în viaţa lor. Şi-au pierdut încrederea în ei înşişi şi în instituţiile statului. De aceea se şi joacă mult la Loto. Oamenii rămân inerţi, pasivi, aşteptând ceva. Sunt pacienţi ai întâmplării, nu actori. Ei suportă istoria, nu o construiesc. Gândirea aceasta are rădăcini vechi la români, de la Mioriţa încoace. Foarte mulţi dintre pelerinii care se înghesuie la moaşte îşi proiectează viitorul pe dimensiunea mistică. Aceasta este singura şansă pe care ei o văd.”

Eu înțeleg că acest comportament are și origini istorice. După cum zicea George Friedman de la Stratfor, „nimic din istoria lor nu le spune românilor că sunt stăpâni peste propriul destin sau că-și controlează sufletele. Toată istoria lor este o lecție despre cum destinul îi dirijează pe ei și cum sufletul lor este prizonierul istoriei. Ca națiune, românii au speranțe modeste și așteptări ce sunt temperate de trecutul lor.” Însă „cauzele istorice” sunt folosite adesea de către români nu doar explicativ ci și justificativ. Astfel explicația istorică devine versiunea nereligioasă unde voința divină este înlocuită cu determinismul istoric, pentru a scuza aceeași inerție. Un mod de gândire religios, îmbrăcat în haine seculare.

În loc de concluzie vă las cu o poezie sublimă, „Invictus” de William Ernest Henley, recitată de Morgan Freeman în filmul cu același nume:



Imagine: „Un fir de aur” de John Strudwick (1885)

Religie si Societate in Europa - Secularizarea in sec. XIX si XX - recenzia bezbojnicului

Făcând parte din colecția intitulată "Construcția Europei", de la editura Polirom, cartea "Religie și Societate în Europa - Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX (1780 - 2000)" de René Rémond reprezintă o foarte interesantă istorie a relației dintre puterea spirituală și cea temporală în spațiul european. Deși cartea poate și lesne acuzată de galocentrism și pe alocuri cade într-o redundață insipidă - consider că ar fi putut fi redus ca volum cu aproximativ 20%-30% - este totuși o incursiune interesantă, etapă cu etapă, în procesul de separație dintre preoți și politică.

De exemplu, catolicismul secolului XIX este o forță reacționară, antiliberală, iar dragostea pentru democrație a învățat-o în secolul XX, mai ales datorită faptului că viitorul papă Ioan Paul al II-lea a simțit pe pielea lui efectele dictaturii comuniste. În schimb, înainte de comunism, instaurarea dictaturii franchiste din Spania, a celei din Portugalia lui Salazar - Estado Novo - precum și a regimurilor conservatoare, anti-republicane și anti-laiciste din Franța au fost primite cu bucurie de Papalitate.

Recomand cartea celor interesați de istoria Europei și/sau a secularismului, cu excepția cititorilor ce au alergie la patriotismul galic, centrat pe Revoluția Franceză. Eu zic că merită citită cartea , dar se putea totuși un pic mai bine. Citate de interes:

[Î]n pofida inegalităţii intervalelor de timp, a disparităţii itinerarelor și a marii varietăţi a regimurilor, putem distinge o direcţie generală în care s-au angajat rînd pe rînd aproape toate societăţile europene. Toate s-au inspirat din citeva idei şi s-au raportat la cîteva principii care alcătuiesc un fel de numitor comun şi care s-au impus încet-înoet ca lege a statului. În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate aceste societăţi s-au îndepărtat de concepţia statului confesional și s-au angajat [...] pe calea unei anumite secularizări ce mergea de la recunoaşterea distincţiei dintre societatea civilă şi comunitatea confesională pînă la separarea lor completă, avînd drept contrapartidă redobîndirea independenţei de către Biserici, care scăpau de controlul autorităţii publice. - pag. 144

Cît despre Bisericile ortodoxe, aflate acum sub tutela comunistă, o lungă tradiţie de supunere faţă de putere nu le pregătise să reziste: obişnuite să fie aservite statului, cu cîteva excepţii, ele s-au retras între graniţele cultului. Singurele lor luări de poziţie publice în alte chestiuni decît cele confesionale s-au referit la lupta pentru pace aşa cum o propovăduia propaganda oficială: denunţarea imperialismului american şi militarea pentru interzicerea armei nucleare atîta vreme cît Uniunea Sovietică nu dispunea de ea.

[...] Bisericile ortodoxe, cu excepţia cîtorva personalităţi eroice, [...] s-au comportat faţă de putere cu o docilitate foarte puţin glorioasă. Dacă în România revoluţia s-a oprit la jumătatea drumului şi a bătut pasul pe loc timp de şase ani ['89-'96], dacă Bulgaria s-a eliberat mai lent de jugul comunist, dacă în Serbia partidul a supravieţuit, toate acestea nu se datorează oare, în parte, faptului că în cele trei ţări menţionate ortodoxia era religia majoritară, iar Bisericile nu aveau o tradiţie a autonomiei? - pag. 191-193

OrthoGraffiti și sfântul care a descoperit America

Recent am aflat că există o publicație ortodoxă, numită OrtoGraffiti, ce are ca public țintă adolescentul român. Având în vedere că dreapta credință e îngrozitor de anacronică dpdv estetic (și nu numai) iar adolescentul tipic e alergic la mirosul de naftalină, am fost tentat să văd produsul ce va convinge tineretul că forma pravoslavnică a creștinismului e cool. Trebuie să recunosc că e bine pusă la punct, cu povești despre sfinți occidentali (de dinainte de Marea Schismă), cu recenzii de filme sau articole despre angoase adolescentine. Se pare că sub presiunea neoprotestantismului american, mult mai dinamic decât credința "din moși strămoși", s-au prins și ortodocșii că limbajul de tip 1600 și basmele cu Sfântul Schizofrenie al Paflagoniei nu mai prind la tineret. Oricum, fenomenul de americanizare religioasă se vede nu doar aici, ci și la catolici.

Dar despre altceva vroiam să vorbesc. Răsfoind întru curiozitate morbidă, dau peste un articol-bombă, gen "creștinii versus realitatea", numai că nu e vorba de eternele halucinații despre evoluție, banale deja, ci una despre istorie (nu că ar fi prima dată, vezi manualele de clasa a V-a). Articolul e intitulat, în mod dilematic:

Sfântul Brendan Marinarul - (descoperitorul Americii?)

Citez:

http://www.orthograffiti.ro/532/sfantul-brendan-marinarul-descoperitorul-americii/

"Se ştie, cu mărturii arheologice, că aceşti călugări irlandezi au fost cei dintâi descoperitori ai Islandei şi ai Groenlandei.[...]

Se spune ca de pe acest munte [muntelui Brandon (numit după el)], în care se retragea pentru rugaciune, sfântul a vazut o insula în partea de apus a Irlandei. A numit-o „pământul făgăduinţei” şi a hotărât să încerce să navigheze până la ea. Din păcate, nu se cunoaşte aproape nimic sigur despre această călătorie care l-a făcut pe Brendan faimos în întreaga lume.[...] De-a lungul istoriei s-a scris foarte mult despre aceasta insula si despre localizarea ei. În vremurile mai noi s-a sugerat si ideea ca insula de care vorbeste Brendan sa fie chiar continentul american, si astfel sfântul sa fie cel dintâi descoperitor al Americii."

Prima afirmație, legată de descoperirea Islandei și Groenlandei este de-a dreptul ridicolă. Orice mărturie arheologică lipsește, în ambele cazuri. Primii descoperitori ai Groenlandei au fost eschimoșii, iar primii europeni au fost vikingii norvegieni, prin secolul X, care i-au dat și numele, indivizi care pe vremea aceea mâncau călugări creștini pe pâine. Legat de Islanda, în Libellus Islandorum, carte istorică din secolul XII, autorul afirmă că atunci când norvegienii au pus acolo piciorul (în secolul IX) au întâlnit călugări irlandezi, însă nu există nici un fel de dovezi materiale care să sprijine aceste afirmații, așa că este de bun simț să nu te pronunți.

Al doilea fragment cu sfântul care vede america de pe "munte" (muntele are o înălțime de 953 m și distanța pănă în Groenlanda e de 2150 de km) este iarăși ridicol. De altfel acord un punct în plus autorului că recunoaște că vorbește din legende, sau mai bine zis, mitizări târzii. Citez: "Istorisirea [călătoriei], numită Navigatio Brendani, a fost scrisă la câteva sute de ani după moartea sfântului, şi conţine o mulţime de elemente fabuloase, astfel că adevărul istoric nu mai poate fi distins."

PS. N-ar trebui să mă mire asemenea baliverne. La urma urmei creștinismul are un sfânt important cunoscut pentru faptul că a omorât un balaur. Păcat că unii au impresia că e vorba de evenimente reale.

Imagine: Sf. Brendan, Navigatorul de James C. Christensen