Europa in Fata Oglinzii - Creștinarea păgânilor

Iată am ajuns și la partea a 3-a din seria dedicată cărții „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, și trebuie să recunosc că am lăsat ce-i mai bun la sfârșit. Iată deci citate despre de ce, și mai ales cum, s-au convertit europenii la religia creștină, încurajați prin diverse metode „neortodoxe”:

[L]ucrurile au început să se schimbe, în special o dată cu Teodosiu I , care şi-a asumat sarcina de a impune prin forţă unitatea religioasă: a condamnat erezii printr-o lege din august 379, a ordonat locuitorilor Constantinopolului să urmeze doctrina de la Niceea, a închis templele păgâne şi a interzis sacrificiile, considerate de-acum acte de înaltă trădare care se pedepseau cu moartea şi confiscarea bunurilor.

Vor avea loc persecuţii şi campanii militare - acum păgânii sunt cei aruncaţi la fiare sau arşi de creştini - pentru distrugerea ultimelor comunităţi păgâne, ceea ce se pare că nu se mai pomenise înainte de secolul al IX-lea. Protagoniştii acestor campanii vor fi episcopii care, în calitatea lor de „apărători ai săracilor”, aveau nu doar o imensă influentă asupra maselor urbane, ci deţineau controlul asupra unor grupuri de oameni - gropari, infirmieri etc. - care acţionau la ordinele lor ca nişte adevărate miliţii. Se cunoaşte, de exemplu, situaţia complexă din Alexandria, unde, in timpul domniei lui Iulian, păgânii îl omorâseră pe episcop şi pe câţiva dintre demnitarii creştini care îi umiliseră. Restaurarea creştinismului ca religie oficială a adus cu sine distrugerea Serapeumului tn 19, la instigarea episcopului Teofil, şi apariţia unui climat de persecuții, accentuat de nepotul şi succesorul său, Chiril , instigator al asasinării Hypatiei; o femeie păgână în vârstă, profesoară de filosofie respectată pentru cultura sa, care a fost lapidată şi ciopârţită în piaţa unei biserici de gloata îndemnată de „infirmierii” episcopului.

Cultura Bisericii [...] nu poate fi pe deplin inteligibilă fără dimensiunea politică a acţiunii sale. Atunci când se vorbeşte despre creştinarea popoarelor „păgâne", se confundă adesea „convertirea" - acceptarea publică a religiei de către un suveran - cu difuzarea noii credinţe în rândurile populaţiei, ceea ce constituie un proces incomparabil mai lent. „ Convertirea” la creştinism - la fel cum s-a întâmplat şi la adoptarea islamului - a fost înainte de toate o opţiune politică. Unirea cu o Biserică sau alta însemna integrarea într-un anumit sistem de relaţii şi alianţe, având în plus şi importante consecinţe interne.[...]

Cum legea şi religia erau foarte strâns asociate, unitatea religioasă era o condiţie necesară pentru uniformitatea legii. Convertirea lui Recared la catolicism a facilitat unificarea jurisdicţională între invadatorii germanici şi locuitorii de dinainte ai Peninsulei Iberice. În Islanda, parlamentul local a hotărât că este rău să domnească două legi diferite, astfel că i-a îndemnat pe „păgâni" să se convertească, din motive pur practice. Toate acestea explică de ce, o dată convertiţi, monarhii au fost primii interesaţi să câştige prin orice mijloace adepţi pentru noua credinţă. în Danemarca, monumentul runic ridicat la Jelling afirmă că regele Harald „i-a făcut creştini pe danezi", iar un poem scandinav spune despre regele Olaf al Norvegiei că „a creştinat cinci ţări", chiar dacă preţul, vedem bine, a fost că „şi-a umplut scutul de sânge". Când s-a convertit Clovis, o dată cu el au făcut acelaşi lucru cea mai parte a soldaţilor săi franci.

Când nu se reuşea „convertirea" paşnică a popoarelor păgâne, exista întotdeauna posibilitatea catehizării lor printr-un „război sfânt”. Carol cel Mare, îngrijorat de ostilitatea saxonilor, a hotărât si-i supună şi i-a convertit prin metode apostolice cum ar fi decapitarea a 4.500 de oameni deodată sau stabilirea unei legi prin care erau condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau să se convertească. Procedeul va fi reluat ulterior, mai ales datorită atracţiei exercitate de posibilitatea de a rămâne apoi cu cea mai mare parte a pământurilor celor astfel convertiţi. Slavii de la Marea Baltică, trăind în societăţi bine organizate şi prospere, s-au dovedit un obiectiv foarte ispititor pentru tipul acesta de catehizare, la fel cum au fost, mai la est, şi prusacii, lituanienii sau letonii. La Marea Baltică, acţiunea de evanghelizare a început ca o operaţiune a cavalerilor saxoni care invadau pământurile slave prin forţa armelor şi aduceau cu ei ţărani pentru a desţeleni ogoare şi sacerdoţi pentru a-i „pacifica" pe cei jefuiţi. Mai târziu, a început şi cucerirea la scară mare cu aprobarea papei. 0 serie de cruciade ale Nordului, iniţiate în 1147 de saxoni şi danezi şi continuate mai târziu de cavalerii teutoni, au dus la „înfrângerea, botezarea, ocuparea militară şi, în unele cazuri, jefuirea şi exterminarea" popoarelor baltice, supuse de atunci cu trup şi suflet cuceritorilor lor.

În aproximativ aceeași perioadă în care Constantinopolul era pe punctul de a cădea în mâinile turcilor, filosoful bizantin Giorgio Gemisto, cunoscut ca Plethon, îi invocă pe „zeii arbitrari ai rațiunii”, oricare ar fi ei și „oricare ar fi numărul vostru”, și propunea abandonarea creștinismului și întoarcerea la zeii păgâni, în realitate la o formă de deism. Nu era vorba de revenirea la vechile credințe, ci de așezarea pe noi baze religioase și filosofice a societății. criza imperiului impunea o revizuire a sistemului instaurat de Constantin. În mod semnificativ, omul care a aruncat în flăcări cartea lui Plethon, scandalizat de impietatea acestuia, a fost același care s-a grăbit să accepte numirea ca patriarh al Constantinopolului din mâinile sultanului care cucerise orașul.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene.

Imagini: Episcopul Absalon răstoarnă zeul Svantevit la Arkona de Laurits Tuxen și ilustrația Convertire Saxonilor de A. de Neuville, (1869)