Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)