Se afişează postările cu eticheta citate. Afişaţi toate postările
Se afişează postările cu eticheta citate. Afişaţi toate postările

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Moartea regizorului în satul România

Citind istorie, descopăr adesea că în unele privințe, România nu s-a schimbat prea mult de-a lungul secolelor. Mi-am adus aminte de scrierile doamnei Vintilă-Ghițulescu, istoric ce tratează Țara Românească a secolului al XVII-lea, după ce am văzut reacția primitivă a Bisericii Ortodoxe Române la decizia regizorului Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat în loc să fie înmormântat „creștinește”. Zice doamna istoric:

[P]rin intermediul „gurii satului” sau „gurii lumii”, vecinii şi vecinătăţile deţineau un rol esenţial în controlul comunităţii. Comunitatea îşi afirmă, şi totodată îşi apără valorile, sancţionând prin bârfă devierile vizibile şi nesupunerea în faţa regulilor de convieţuire cotidiană care asigură coerenţa, stabilitatea şi securitatea.  Cu ajutorul acestui tip de „informaţie”, Biserica şi Statul doreşte să cunoască, să controleze, să disciplineze supuşii de care atâta nevoie.

Folosind un fel de teologie stângace îmbinată cu înțelepciune populară și șantaj emoțional, un preot face un apel public către familie să treacă peste decizia decedatului (asta în ciuda faptului că ei ceruseră discreție), și implicit, către societate, să sancționeze comportamentul „deviaționist”. Și reacțiile n-au întârziat să apară:

În momentul scoaterii acestuia din sediul Cercului Militar, cei mai mulţi au aplaudat, dar au fost şi zeci de oameni care au huiduit şi au strigat "Ruşine!" la vederea văduvei. "Nu-l ardeţi! Nu merită asta!", i-au strigat soţiei lui Sergiu Nicolaescu oamenii veniţi, sâmbătă, în faţa Cercului Militar. Şi sora regizorului a fost criticată pentru faptul că a fost de acord cu incinerarea. "Ele tot în focul Iadului o să ardă. O să le ardă flacăra păgână!", a spus un alt admirator al regizorului, în timp ce alţii au catalogat incinerarea acestuia drept "o batjocură".

Văduva regizorului a fost huiduită şi la Crematoriul Vitan Bârzeşti de către cei veniţi să-i spună adio lui Sergiu Nicolaescu. Oamenii au strigat şi aici "Ruşine!" şi au ocărât-o pe Dana Nicolaescu în momentul în care aceasta a părăsit Crematoriul, cu puţin înainte de ora 12.00, ora programată pentru incinerare.

Câteodată, am impresia că locuiesc într-un sat imens numit România. Undeva pe după dealuri...
trimite pe proddit

luni, 5 noiembrie 2012

Nihil sine „Nihil sine Deo”

În sala de așteptare, la evidența populației, Oradea:

trimite pe proddit

vineri, 7 septembrie 2012

Zen hasidic: „Care e rostul ateilor?”

'O poveste celebră din literatura hasidică spune în felul următor:

Într-o zi, Maestrul îi învață pe studenții săi cum că tot ceea ce a creat Dumnezeu pe acest pământ trebuie apreciat, deoarece ele toate sunt aici pentru a ne învăța ceva. Atunci, un student mai isteț îl întrebă: „Și ce lecție avem noi de învățat de la atei? Dumnezeu pentru ce i-a creat?”

Maestrul îi răspunse: „Dumnezeu i-a creat pe atei pentru a ne învăța cea mai importantă lecție dintre toate -- lecția milei adevărate. Vedeți voi, când un ateu înfăptuiește un act de caritate, stă la căpătâiul cuiva, ajută o persoană nevoiașă, sau îi pasă de lume în general, el nu face asta din cauza vreunei învățături religioase. El nu crede că Dumnezeu i-a poruncit să facă fapte bune. De fapt, el nu crede în Dumnezeu deloc, și prin urmare faptele sale sunt rodul moralității sale interne. Și iată cât bine poate să facă aproapelui său, pur și simplu din cauză că asta simte”

„Asta înseamnă”, continuă maestrul, „că atunci când cineva întinde o mână cerându-vă ajutorul, să nu spuneți «Mă voi ruga ca Dumnezeu să te ajute». Mai degrabă, în momentele acelea, deveniți atei, imaginați-vă că nu există dumnezeu care să ajute, și spuneți «Eu te voi ajuta.»”

Dacă există izbăvire prin religie, ea va veni atunci când cei credincioși vor înțelege asta.'

trimite pe proddit

luni, 3 septembrie 2012

Șamanism de Wall Street

There is in the world today a great and mysterious force that shapes the fortunes of millions of people. It is called the stock market. There are people who claim to have special insights into this force. They are called stock analysts. Most of them have often been wrong about the market’s future behavior, and many of them have been wrong most of the time. In fact, it’s not clear that their advice is worth anything at all. Reputable economists have argued that you’re better off picking stocks randomly than seeking guidance from stock analysts; either way it’s the blind leading the blind, but in one case you don’t have to pay a commission.

Nonetheless, stock analysis is a profitable line of work, even for some manifestly inept practitioners. Why? Because whenever people sense the presence of a puzzling and momentous force, they want to believe there is a way to comprehend it. If you can convince them that you’re the key to comprehension, you can reach great stature. [...]

The term most often applied to these [...] experts is “shaman.”

The Evolution of God, de Robert Wright
trimite pe proddit

miercuri, 27 iunie 2012

Trei cazuri de antisemitism

Arderea evreilor 
O ultimă postare cu citate din cartea cu mongoli, de data asta despre antisemitismul din Europa. Primul fragment se referă la anul 1240, și la reacția față de invazia mongolă:

Because of “the enormous wickedness of the Jews,” the Christians accused them of bringing the wrath of the Mongols on innocent Christians. According to [the Benedictine monk Matthew] Paris’s highly unlikely report, the European Jewish leaders “assembled on a general summons in a secret place.” The “wisest and most influential amongst them” spoke, explaining that their “brethren of the tribes of Israel, who were formerly shut up, have gone forth to bring the whole world to subjection to them and to us. And the more severe and the more lasting that our former suffering has been, the greater will be the glory that will ensue to us.” The speaker supposedly wanted the other Jews to greet the Mongols “with valuable gifts, and receive them with the highest honour: they are in need of corn, wine, and arms.” Accordingly, the Jews collected “all the swords, daggers, and armour, they could find for sale anywhere, and, in order to conceal their treachery, securely, stowed them away in casks.” With no better explanation forthcoming, the Christians accepted this story as proof of “the hidden treachery and extraordinary deceit of the Jews.” They were therefore at once handed over to the executioners, to be either consigned to perpetual imprisonment, or to be slain with their own swords. No matter how absurd the details and no matter the lack of evidence, the stories evoked terribly real and disastrous consequences across Europe. Unable to defeat the Mongols, their enemy menacing the boundaries of their civilization, the Europeans could defeat the Jews, their imagined enemies at home. In one city after another from York to Rome, angry Christian crowds attacked the Jewish quarters of their cities. The Christians attempted to punish the Jews with the same treatment that they had heard the Mongols had used in their campaigns. The Christians set fire to Jewish homes and massacred the residents. Those Jews who managed to escape the cities fled from place to place in search of refuge, but in almost all communities, they found more persecution. To clearly identify which refugees were Jewish refugees and to prevent their entering new Christian communities, the church ordered that Jews had to wear distinctive clothes and emblems to mark them for all to see.

O nouă reacție, un secol mai târziu, de data asta la celebra epidemie de ciumă bubonică:

Frightened people everywhere blamed foreigners for bringing the disease, further threatening international commerce. In Europe, the Christians once again turned on the Jews, who had a close association with commerce and with the east, from whence the plague came. Some Jews were shut up in their homes and burned; others were taken out and tortured on the rack until they confessed their crimes. Despite a papal bull from Pope Clement VI in July 1348 protecting the Jews and ordering the Christians to stop their persecutions, the campaign against them escalated. On Valentine’s Day in 1349, the authorities of Strasbourg herded two thousand Jews to the Jewish cemetery outside of the city to begin a mass burning. Some Jews were allowed to save themselves by confessing their crimes and converting to Christianity, and some children were forcefully converted. More than a thousand perished over the six days that it took to burn them all, and the city outlawed the presence of any Jew in the city. City after city picked up the practice of publicly burning Jews to thwart the epidemic. According to the boasts of one chronicler, between November 1348 and September 1349, all the Jews between Cologne and Austria had been burned. In the Christian parts of Spain, the people initiated similar persecutions against the resident Muslim minority, driving many of them to seek refuge in Granada and Morocco.

Și un al treilea fragment, despre secolul 19, conținând o mostră a tradiționalului antisemitism tradus în limbaj „științific”:

In the search for a more directly historical explanation for why these children bore Asian physical characteristics, scientists found a precise biological connection by looking back at the Mongol invasions of Europe in the thirteenth century. According to their new explanation, through the ages, marauding tribes of Huns, Avars, and Mongols had left their genetic impact on Europe when they supposedly raped the white women. The descendants of these genes occasionally erupted in the modern era, when apparently “normal” European women gave birth to a child that was a throwback to the Mongols.[...] According to this theory, the Occidental Mongols bore responsibility not merely for retardation but for much of the crime and feeblemindedness found in the West. According to this theory, Jews, in particular, sustained much of the Mongol influence because they had interbred with Khazars and other steppe tribes, and then brought that degraded genetic influence with them throughout Europe.
trimite pe proddit

duminică, 24 iunie 2012

Dezbateri religioase la curtea marelui han mongol Mongke

Încă un fragment interesant din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford, despre religie la mongoli, europeni și arabi. Deși unele detalii din fragment sunt contestate, povestea per ansamblu, este în continuare revelatoare. Din motive obiective, spre deosebire de postarea anterioară, aici nu am mai tradus textul:

Near the end of 1253, the Year of the Ox, William of Rubruck, a Franciscan monk, came to the Mongol court as an envoy from the French king.[...] Despite the common religion, Rubruck greatly resented the Assyrian, Armenian, and Orthodox Christians at the Mongol court. Since he considered all non-Catholics to be heretics, he contemptuously designated the Mongol congregants of the Assyrian Church as Nestorians in reference to Nestorius, the fifth-century Patriarch of Constantinople who was condemned as a heretic by the Council of Ephesus in 431. [...] Even when they admitted to being Christians, Mongols did not consider their religion as their primary identification. As one of the Mongol generals who was a follower of Christianity explained, he was no Christian—he was a Mongol.

After making the French envoy wait for many months, Mongke [Khan] finally received him officially in court on May 24, 1254. Rubruck informed the officials that he knew the word of God and had come to spread it. In front of the assembled representatives of the various religions, the khan asked Rubruck to explain to them the word of God. Rubruck stumbled over a few phrases and stressed the importance to Christians of the commandment to love God, whereupon one of the Muslim clerics asked him incredulously, “Is there any man who does not love God?” 

Rubruck responded, “Those who do not keep His commandments, do not love Him.” Another cleric then asked Rubruck, “Have you been in heaven that you know the commandments of God?” He seized upon the implication of what Rubruck was saying to them about God’s commandments and challenged him directly: “By this you mean that Mongke Khan does not observe God’s commandments?”

The discussion continued for some time, and according to Rubruck’s own account, it was obvious that he did not fare well in the sometimes acrimonious arguments. He was unaccustomed to debating with people who did not share his basic assumptions of Catholic Christianity. Evidently, Mongke Khan recognized the problems he was having and suggested that all the scholars present take time to write out their thoughts more clearly and then return for a fuller discussion and debate of the issues.

The Mongols loved competitions of all sorts, and they organized debates among rival religions the same way they organized wrestling matches. It began on a specific date with a panel of judges to oversee it. In this case Mongke Khan ordered them to debate before three judges: a Christian, a Muslim, and a Buddhist. A large audience assembled to watch the affair, which began with great seriousness and formality. An official lay down the strict rules by which Mongke wanted the debate to proceed: on pain of death “no one shall dare to speak words of contention.”

Rubruck and the other Christians joined together in one team with the Muslims in an effort to refute the Buddhist doctrines. As these men gathered together in all their robes and regalia in the tents on the dusty plains of Mongolia, they were doing something that no other set of scholars or theologians had ever done in history. It is doubtful that representatives of so many types of Christianity had come to a single meeting, and certainly they had not debated, as equals, with representatives of the various Muslim and Buddhist faiths. The religious scholars had to compete on the basis of their beliefs and ideas, using no weapons or the authority of any ruler or army behind them. They could use only words and logic to test the ability of their ideas to persuade.[...]

Their debate ranged back and forth over the topics of evil versus good, God’s nature, what happens to the souls of animals, the existence of reincarnation, and whether God had created evil. As they debated, the clerics formed shifting coalitions among the various religions according  to the topic. Between each round of wrestling, Mongol athletes would drink fermented mare’s milk; in keeping with that tradition, after each round of the debate, the learned men paused to drink deeply in preparation for the next match.

No side seemed to convince the other of anything. Finally, as the effects of the alcohol became stronger, the Christians gave up trying to persuade anyone with logical arguments, and resorted to singing. The Muslims, who did not sing, responded by loudly reciting the Koran in an effort to drown out the Christians, and the Buddhists retreated into silent meditation. At the end of the debate, unable to convert or kill one another, they concluded the way most Mongol celebrations concluded, with everyone simply too drunk to continue.

While the clerics debated at Karakorum, their religious brethren were hacking at each other and burning one another alive in other parts of the world outside the Mongol Empire. At almost the same time of Rubruck’s debate in Mongolia, his sponsor, King Louis IX, was busy rounding up all Talmudic texts and other books of the Jews. The devout king had the Hebrew manuscripts heaped into great piles and set afire. During Rubruck’s absence from France, his fellow countrymen burned some twelve thousand handwritten and illuminated Jewish books. For these and other great services to the furtherance of the Gospel of Jesus Christ, his church canonized him as Saint Louis, thereby making him a figure of veneration that good Christians could emulate and to whom they could pray as an intermediary between humans and God.

During the same time in both the Muslim and Christian kingdoms, the rulers made religious intolerance an official policy of the state. Frustrated in the attempts to conquer the Holy Land or to expand into eastern Europe, the Catholic Church moved into a phase of growing intolerance for religious variation at home. In 1255 the church sanctioned the torturing of people suspected of heretical beliefs, and priests, mostly Dominicans, began traveling from city to city to find and torture suspects. Until this time civil authorities used torture to interrogate suspected criminals, traitors, and war prisoners, but priests did not inflict torture for religious purposes.
trimite pe proddit

duminică, 17 iunie 2012

China mongolă vs. Europa creștină

Un fragment de interes din cartea „Genghis Khan and the Making of the Modern World” de Jack Weatherford:

„Pentru a obține mai departe sprijinul populației, mongolii au îmblânzit asprul cod penal al dinastiei Sung. Mongolii au redus cu aproape jumătate numărul infracțiunilor din China pedepsite prin execuție - de la 233 la 135. Kublai Khan arareori permitea utilizarea pedepsei capitale chiar și pentru infracțiunile rămase. Arhivele execuțiilor s-au păstrat până astăzi pentru aproape toți cei 34 de ani din domnia sa, mai puțin patru din aceștia. Cele mai multe, adică 278 de execuții, au avut loc în 1283. Cele mai puține, în 1263, și anume 7 execuții, dar este posibil ca motivul pentru care lipsesc patru ani din arhivă să fie pentru că nu au fost execuții deloc în acei ani. Per total, au fost executați mai puțin de 2500 de delincvenți în peste trei decenii de domnie a lui Kublai. Rata anuală a acestuia era semnificativ mai mică decât numărul execuțiilor din țări moderne precum China sau Statele Unite.

În general, a introdus un sistem de legi și pedepse mai coerent și mult mai bând și uman decât cel al dinastiei Sung. Unde era mai practic, a înlocuit pedeapsa fizică cu amenzi, și a implementat proceduri pentru amnistierea delincvenților care dovedeau regret pentru faptele lor. Într-un mod similar, autoritățile mongole au căutat să elimine tortura, sau măcar să-i limiteze puternic utilizarea. Legea mongolă specifica faptul că înainte ca tortura să poată fi utilizată pentru a obține o mărturisire, oficialii trebuiau să aibă deja dovezi concrete, nu doar suspiciuni, cum că acea persoană a comis o anumită infracțiune. Codul de legi din 1291 al mongolilor menționa că oficialii trenuie „să folosească întâi rațiunea pentru a analiza și emite presupuneri, și să nu recurgă imediat la tortură.” Prin comparație, în aceeași perioadă în care mongolii impuneau limitări în utilizarea torturii, atât statul, cât și biserica din Europa emiteau legi ce extindeau utilizarea acesteia pentru o gamă și mai mare de fărădelegi, asta fără a fi nevoie de vreo dovadă. Spre deosebire de multiplele forme însângerate de tortură, precum întinderea pe patul de tortură, zdrobirea cu roata, trasul în țeapă, sau diverse metode de ardere ale victimelor în alte țări, mongolii au limitat tortura la bătaia cu parul.”
trimite pe proddit

marți, 12 iunie 2012

Fantezii diverse în istoria ungară

Dacă tot vorbirăm recent de tromboane istorice românești, uite că nici istoriografia maghiară nu e mai prejos. Citez din cartea „Ungurii” de Paul Lendvai:

Una dintre moştenirile din timpul lui „Ladislau Cumanul” [1272-1290] este „noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kézai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moştenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic şi mai ales psihologic. [...] [P]lăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Kézai îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoş al regilor creştini. Din izvoare pe care le-a găsit „peste tot în Italia, Franţa şi Germania”, clericul curtean [...] a înjghebat imaginea istorică evident aşa cum era dorită. Grămăticul Curţii ne serveşte surprinzătoarea teorie a unui „dublu descălecat": cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul şi acelaşi popor, numit atunci huni, astăzi unguri. [...] În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată. Acest „fantast inventiv”, observă Jenő Szűcs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar „morală” pentru „dreptul istoric” al maghiarilor asupra bazinului carpatic [...].

Publicistul austro-ungar Ladislaus Rosdy a evocat într-un eseu despre Ungaria această îngrijorătoare influenţă pe termen lung a ficţiunii istorice devenite curând bun obştesc:

«De aceea, nu există în această lungă perioadă nici un ungur — lăsând la o parte o minoritate de fiecare dată cu înclinaţii spre critică şi istoriceşte deosebit de cultivată — care să nu fie convins de saga despre huni certificabil falsificată a maestrului Kézai; şi chiar dintre poeţii maghiari ai secolului al XX-lea, de altfel atât de sensibili, nu puţini se declară mândri de această tradiţie, care însă în realitate nu este altceva decât o expresie a sentimentului de superioritate amestecat cu resemnare al „ultimului nomad”.»

Teoria despre „dublul descălecat” a fost izvorul la care vreme îndelungată s-au adăpat după pofta inimii istorici, oameni de ştiinţă şi politicieni naţionali. Caracterul romantic şi eroic al legendelor despre huni ale lui „Anonymus” şi mai ales ale lui Kézai au exercitat asupra generaţiilor de politicieni şi scriitori o atracţie de-a dreptul irezistibilă.[...] - pag. 68-69

Nu ştiu dacă Schlegel a auzit de „genial-maniacul” istoric contemporan István Horvát (1784-1846) sau dacă l-a cunoscut, dar creaţia mitologico-istorică a lui Horvát a întrecut de departe chiar şi fantezia cronicarilor medievali. Cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit în paradis ungureşte. Că Homer şi Hercule au fost, de fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înţelegea de la sine. Ungurii străvechi — spunea el — erau atât de uriaşi, încât li se spunea „giganţi” şi „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb. Şi exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea”. [...] Deși Horvát a rămas o excepţie bizară în istoriografia ungara, asemenea invocări-descântec ale trecutului glorios şi sublinierea permanentă a superiorităţii politico-culturale a maghiarilor faţă de celelalte grupuri etnice au ocazionat o îngrijorătoare supralicitare a conştiinţei lor naţionale.

Când citeşti discursurile oamenilor politici unguri de prim-plan sau articolele de fond şi lucrările de istorie elaborate în perioada de dupa pactul dualist unele fraze îţi amintesc de felul în care Paul Valéry avertiza asupra pericolului himerelor întreţinute de istorie:

«Istoria este produsul cei mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase, [...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există nimic care să nu poată fi documentat cu ea.» - pag. 316-317
trimite pe proddit

luni, 23 aprilie 2012

Nietzsche către realiști

Un fragment drăguț din „Știința voioasă” de Nietzsche:

Către realiști,

Voi, ființe lucide, care vă simțiți înarmați contra patimii și fanteziei, și care ați transforma pustiul din voi în ornament și mândrie, vă numiți realiști și faceți să se înțeleagă că lumea este așa cum vi se prezintă în fața ochilor; înaintea voastră realitatea stă dezvelită, și voi înșivă ați fi, poate, cea mai bună parte a ei, o, arătări dragi din Sais! Dar nu sunteți și voi, în starea voastră de luciditate, totuși, încă niște ființe extrem de pătimașe și melancolice comparativ cu peștii, și încă prea asemenea unor artiști amorezați? Și ce este „realitatea” pentru un artist amorezat! Încă purtați în voi judecățile ce-și au originea în patimile și obsesiile veacurilor precedente. O beție tainică și de neșters se află încă în luciditatea voastră! Iubiți „realitatea”, de pildă, dar ce „dragoste” primitivă este aceasta! În fiecare sentiment, în fiecare senzație, există o bucată din această dragoste veche: și, totodată, o bucată de fantezie, de prejudecată, de irațional, de ignoranță, de frică și de orice altceva ce s-a amestecat și întrețesut cu acestea. Acolo-i acel munte! Iată acel nor! Ce este „real” în ele? Îndepărtați fantasma și întreg elementul uman din el, lucizilor! Într-adevăr, de ați putea face asta! De v-ați putea uita originile, trecutul, formarea școlară, întreaga voastră istorie ca oameni și bestii! Nu există „realitate” pentru noi, și nici pentru voi, lucizilor, suntem departe de a fi atâta de străini unii de alții precum credeți; și s-ar putea ca încercările noastre de-a trece dincolo de beție să fie la fel de respectabile precum încrederea voastră că ați fi incapabili de beție.
trimite pe proddit

miercuri, 18 aprilie 2012

Exemple de crispare istorică

Privire dezavuatoare ಠ_ಠ
Niște citate interesante din introducerea cărții „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” de Neagu Djuvara:

Când bulgarii afirmă că Dobrogea medievală a fost a lor, şi reamintesc, pe de altă parte, rolul pe care primul ţarat bulgar l-a jucat în organizarea bisericii noastre şi în introducerea limbii slavone în biserică, în cancelariile domneşti şi în toată vechea noastră cultură medievală, nu trebuie, în replică, să tăgăduim realitatea unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre după prăbuşirea imperiului avar sub loviturile simultane ale francilor lui Carol cel Mare şi ale bulgarilor. O asemenea eroare au facut-o şi Iorga, şi bizantinistul Nicolae Bănescu. Opinia contrară, susţinută de P.P. Panaitescu, s-a dovedit cea corectă nu numai prin argumente logice, ci şi printr-o seamă de descoperiri arheologice (descoperirea, în regiunea Sibiu, a unui mormânt tipic de boljar protobulgar, cetatea Slon de pe valea Teleajenului, considerată tipică pentru cetăţile protobulgare etc.)[...]

Mai aproape de noi, în istoria noastră contemporană, sunt de asemenea momente a căror prezentare e intangibilă. Iau numai două exemple dintre multe: în nici un tratat sau manual de istorie n-am găsit puse la îndoială justificarea anexării Cadrilaterului in 1913 sau necesitatea ineluctabilă de a semna pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Eu am îndrăznit să susţin ca anexarea unei bucăţi din teritoriul statului bulgar, la pacea de la Bucureşti din 10/23 august 1913, a fost o enorma eroare, care a stricat o vecinătate prietenească milenară şi ne-a creat un duşman implacabil la graniţa de sud, iar, un an mai târziu, în complexul izbucnirii Primului Război Mondial, ne-a dat frontiera militară potenţial cea mai lungă din toate fronturile de război din Europa, deci cu neputinţă de apărat.[...]

Alt obicei generalizat, foarte supărător, e încetineala, dacă nu chiar îndărătnica reticenţă cu care sunt acceptate, în tratatele de istorie şi în manuale, noile descoperiri bine documentate. Astfel, de pildă, sunt zeci de ani de când Ştefan Gorovei, azi cel mai iscusit cercetător al începuturilor voivodatului Moldovei, a stabilit cu argumente greu refutabile că trebuia înaintată data „descălecării" Moldovei. De atunci nici un tratat sau manual oficial nu s-a înduplecat să preia noutatea sau cel puţin s-o menţioneze ca pe o noua opinie, vrednică de a fi comentată. La fel în alt caz: în toate cărţile noastre în care se arată câte o frescă sau vreun portret al lui Neagoe Basarab apare o curioasă figură cu totul deosebită de celelalte imagini ale lui Neagoe; e vorba de un portret pe lemn aflător la Mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos, unde ar fi Neagoe cu un ciudat bonet şi însoţit de fiul său. De mai bine de zece ani, distinsa cercetătoare Tereza Sinigalia a adus dovada irefutabilă - deoarece a descifrat pe acea pictură însemnarea „Petru" şi, la fiul său, „Iliaş" - că nu era portretul lui Neagoe. E, aşadar, portretul lui Petru Rareş, cu fiul său Iliaş. A apărut de atunci acest portret în zeci de cărţi, tot cu indicaţia: „Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie".

Cazul lui Daniel Barbu e şi mai izbitor. Sunt şi aici zeci de ani de când a susţinut, într-o carte şi în mai multe articole, că Nicolae Alexandru Voivod a trecut în 1359, din motive politice, de la catolicism la ortodoxie, venind cu argumente temeinice în susţinerea tezei sale. Cel mai convingător argument e acela, sprijinit de două fapte contemporane din ţări vecine, că nu se găsesc exemple de schimbare de nume în cursul domniei decât acolo unde sunt însoţite de o schimbare de confesiune. Teza îi „deranjează" pe apărătorii Vulgatei istoriei naţionale. Să susţii că primii voivozi Basarabi ar fi fost botezaţi în ritul apusean e un gest antinaţional, aproape o blasfemie. Atunci chestiunea e îndată acoperită cu un strat gros de nisip, ca să fie înmormântată pe veci. Deci nici măcar nu se deschide discuţia. Arma imparabilă: silentium perfectum.

trimite pe proddit

marți, 3 ianuarie 2012

Caligrafie nihilistă

Recent mi-am reamintit de simpatia pe care o am pentru caligrafia arabă, și am descoperit diverse informații despre un stilul numit thuluth, acela vizibil și pe steagurile islamice, gen Arabia Saudită. Totuși, majoritatea exemplelor de caligrafie sunt cu tematică religioasă, deoarece arta scrisului frumos s-a dezvoltat la arabi ca să compenseze absența artei figurative religioase, descurajată de iconoclasmul musulman. Așa că am zis că un citat precum „Dumnezeu a murit, și noi l-am ucis - Friedrich Nietsche” ar arăta bine în acest mediu de reprezentare.

Pentru alte variante, click aici.

PS. Trăiască 2012, anul apocalipsei mayașe.
trimite pe proddit

duminică, 18 decembrie 2011

Havel și discursul anti-comunist

„Cel mai rău lucru este faptul că trăim într-un mediu moral contaminat. Am devenit bolnavi din punct de vedere moral, pentru că ne-am obișnuit să spunem altceva decât ceea ce gândim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alții, să ne pese doar de noi. Idei precum dragostea, prietenia, compasiunea, umilitatea sau iertarea și-au pierdut adâncimea și complexitatea, și pentru mulți dintre noi ele au reprezentat doar particularități psihologice, ori s-au asemănat unor obiceiuri din timpuri străvechi, puțin ridicole în era calculatoarelor și a navelor spațiale. [...]

Când vorbesc de atmosferă contaminată moral, nu vorbesc doar despre [membri de partid]. Vorbesc despre noi toți. Am devenit cu toții obișnuiți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil și deci am facilitat perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, suntem cu toții - evident, în varii măsuri - responsabili pentru funcționarea mașinăriei totalitare. Nici unul dintre noi nu-i este doar victimă. Suntem cu toții și co-creatorii săi.

De ce spun asta? Ar fi foarte greșit să înțelegem moștenirea ultimilor patruzeci de ani ca fiind ceva străin, lăsată nouă de către niște veri îndepărtați. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moștenire ca oun păcat pe care l-am comis noi înșine. Dacă o recunoaștem ca atare, vom înțelege că este datoria noastră, a tuturor, și doar a noastră, să facem ceva în privința aceasta. Nu putem să dăm vina pentru toate pe foștii stăpâni, nu numai pentru că este neadevărat, dar și pentru că ar eroda simțul datoriei noastre din acest moment: și anume, obligația de a acționa în mod independent, liber, rațional și rapid. Să nu ne păcălim: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot obține prea multe de unul singur. Și ar fi greșit să ne așteptăm ca o soluție generală să vină doar de la ei. Libertatea și democrația înseamnă participare și deci responsabilitatea din partea noastră, a tuturor.”

Fragment din Discursul Președintelui Vaclav Havel 
către Națiune cu ocazia Anului Nou, 1990

Ce atitudine diferită de anti-comunismul românesc, care deja practică un discurs prin care responsabilii pentru ciuma roșie sunt „alții”, o atitudine dăunatoare, generalizată și azi, cu vechime pe aceste meleaguri.

„Una din elementele radicale [ale anti-comunismului contemporan] este tentativa de distanțare și alienare a trecutului drept coșmar, un film horor al cărui scenariu a fost cumva impus asupra societății românești. În ultima sa carte, Stelian Tănase [...] încearcă să convingă cititorul că că traiul în ilegalitate a avut așa un efect de durată supra membrilor elitei comuniste încât aceștia au continuat să acționeze de-a lungul carierei lor politice ca și cum ar fi încă prin beciuri. [...] 

Și ce ne spune aceasta acum? Cum că regimul comunist a fost dezlănțuit asupra unei societăți inocente de către tot felul de monștri, „creaturi ale întunericului”, „hibrizi umani” ce n-au devenit niciodată membri ai societății românești. Nu este greu să observăm, cum în acest context, o denunțare a comunismului devine foarte ușoară, și chiar necesară. La urma urmei „noi”, oamenii normali, societatea, n-am avut nimic de-a face cu asta. A fost vina „lor”, a străinilor, a hibrizilor umani, ei au adus acest blestem peste noi.”

„Past for the Eyes”, cap. „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”

Ca o notă suplimentară, dacă aveți posibilitatea să vedeți documentarul „Cetățeanul Havel” s-o faceți neapărat, căci lumea a devenit mult mai săracă prin moartea lui Vaclav Havel.

Foto: ČTK and Peter Žákovič, SME, via Local.eu.sk
trimite pe proddit

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Și totuși Țuțea avea dreptate

Aproape. Motto-ul „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” ar putea fi un citat de bun simț cu un minim efort de îndreptare.

În primul rând trecem peste cuvintele „Fără Dumnezeu”, incipitul care formulează intenția din spatele citatului. Apel la consecințele necredinței, după cum am mai spus, nu validează poziția credinciosului. Trecem mai departe. 

Urmează segmentul „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor”, ce corespunde, în esență, cu realitatea: omul este un membru al regnului animal, este capabil de rațiune (deși n-aș spune că e rațional) și limbajul articulat este una din trăsăturile caracteristice al sale.

Și ajungem la partea cu impact maxim: „care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, pedeapsa țuțeană pentru necredință, blestemul ateului fără repere. Și totuși, fie că ne place sau nu, se poate spune că omul „vine de nicăieri”. Căutând originea lui, mergem din aproape-n aproape, generație cu generați până ne pierdem în negura evenimentului abiogenetic. Omul n-are o origine nobilă, edenică, nu putem spune că vine de undeva, la fel cum nu putem spune că istoria sa ar avea vreo direcție sau finalitate, deși mulți profeți au căutat sfârșitul istoriei. Într-adevăr, omul „merge spre nicăieri”, și asta e.

Așa că indiferent cu câtă ardoare dorim să dăm un sens măreț omului, credința în falsități nu ne va schimba condiția. Ca să-l parafrazez pe moș, „Cu sau fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.
trimite pe proddit

miercuri, 16 noiembrie 2011

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]
Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

trimite pe proddit

miercuri, 2 noiembrie 2011

Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)
Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...
Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA

trimite pe proddit

luni, 24 octombrie 2011

Valențele religioase ale politicii


11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)
Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare. 

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”
- pag. 203-204

trimite pe proddit

vineri, 14 octombrie 2011

Patapievici și Onfray în oglindă


„Sînteți unul dintre filozofii europeni cu cele mai bune vînzari în ultimii ani. Cum explicați acest succes? De ce credeți că sînt cititorii atît de interesați de cartile dvs.?

Sînt greu de explicat lucrurile acestea. Să zicem că scriu într-o limbă simplă, clară, recurg la o franceză care refuză neologismele și obscuritatea, nu mă îngrijoreaza problemele pur conceptuale, nu scriu filozofie pentru filozofii de meserie, ci, ca toți filozofii Antichitatii grecești și romane, scriu pentru persoana care este interesată de filozofie în afara universității și în perspectiva autoconstruirii. Mă preocupă probleme existențiale: viața, suferința, moartea, iubirea, plăcerea, politica, bioetica, arta… 

Sînt, deci, concret, practic, clar, util – poate că aici trebuie văzut un răspuns la întrebarea dvs.”
Michel Onfray, interviu din Dilemateca (aug. 2011)


„Iremedial vorbind, târcopitudinea celest-concupiscentială functioneaza anizotropomorfic, Iisus Christos.”

„Condiţia omului de după Cădere mai poate străluci divin doar în semitonurile litotei.”

„Această poltronerie face un frumos pandant filistinei laşităţi de care a dat dovadă Marx faţă de fiul său nelegitim, pe care a refuzat toată viaţa să-l vadă şi pe care nu l-a ajutat cu nimic.”

„Am descoperit, scriind-o, că rana este o valoare feminină şi că a răni pe cineva înseamnă, simbolic, a-i deschide un uter. Mormintul este un uter, mortul il fecundează.”

„Confortul în care te instalează gîndul că descinzi din primate este deliterios.”

„Aş dori să dezvolt, în acest articol, cîteva din consecinţele care decurg din ideea că romanitatea ar fi ceva substanţial, o esenţă cu haecceitate proprie, un fel de (altfel spus) sentiment paraguaian al fiinţei.”
H.-R. Patapievici, citate diverse, 
via pagina „Ce-a vrut Patapievici sa zica ?”


Inițial, am dorit ca postarea de față să cuprindă doar citatele de mai sus, să ilustrez diferențele dintre doi filosofi contemporani din perspectiva modului în care se raportează la limbă. Evident, nu se dorea o analiză în detaliu, ci doar o mică juxtapoziție între cineva care consideră că ideile filosofice pot și trebuie să fie popularizate, și cineva care, aș zice eu, se străduie să se se ascundă după cuvinte, într-un fel de „slavonă filosoficească” destinată mai degrabă unei caste de inițiați. Din păcate, în urma unui articol apărut în presă recent, în care Patapievici deplânge (din nou) decreștinarea Europei, am avut revelația unei alte situații contrastante între franțuz și valah. Citez:

„Crestinatatea (care a facut Europa) si soarta civilizatiei noastre (cu drepturile omului, cu democratia liberala) vor avea aceeasi soarta. De aceea, soarta crestinismului in epoca noastra ma ingrijoreaza la fel de mult ca si soarta civilizatiei noastre, a valorilor in care credem. [...] Crestinismului i-a fost interzis accesul in spatiul public in mai multe forme: in invatamant, in spatiul public ca dezbatere politica, in preambulul proiectului de constitutie europeana. Parca am innebunit! Suntem intr-o stare pe care psihiatrii o numesc "denial", sau "ura de sine". Ne detestam valorile care ne-au facut. Altfel spus: vrem sa murim!”
Horia-Roman Patapievici, conferința "Intrebari esentiale. Putem vorbi impreuna despre D-zeu?"


„Ati scris mult despre necesitatea unui materialism radical si a unui ateism militant. Nu este religia deja învinsa în lumea contemporana? Mai trebuie înca luptat împotriva ei?

Religia functioneaza pe doua niveluri: un prim nivel se refera la practica religioasa, credinta în dogme, frecventarea bisericilor, supunerea fata de învataturile Vaticanului. De fapt, aceasta religie pare decrepita, cel putin în Europa. 

Dar exista un al doilea nivel, cel al impregnarii intelectuale: necredinciosi, rau-credinciosi, agnostici, anticlericali, atei au fost, de fapt, educati în spiritul religiilor monoteiste. Îmi lipseste spatiul ca sa arat aici cît de mult sînt impregnate de spiritul iudeo-crestin etica, politica, estetica si alte domenii. 
Un singur exemplu: gîndirea juridica. Pretorii nostri europeni fac o dreptate care presupune, dupa cum ne învata crestinismul, si în special Geneza cu genealogia raului, ca sîntem liberi, capabili sa facem binele si raul în mod voluntar. Sîntem, deci, responsabili, deci vinovati, deci în masura sa fim pedepsiti. Daca aparati ideea ca nu sîntem liberi, idee anticrestina, ci determinati de inconstient, societate, mediu, familie, atunci lantul se rupe: responsabilitatea, vina, pedeapsa nu mai sînt valabile. Iata de ce înca mai trebuie sa descrestinam.[...]
Michel Onfray, idem

Și ca să închei într-o notă filosofică și echidistantă, un video - via Lex, care a scris și el despre Patapievici - ce tratează moștenirea gândirii creștine în occidentul „post-creștin”. Enjoy:

trimite pe proddit

luni, 15 august 2011

Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:
În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:
Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:
In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]
Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.
Vecinii din balcani, în timpul WWII:
In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:
2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”
3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)
trimite pe proddit

miercuri, 10 august 2011

Evanghelia din Spațiul Cosmic

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:
Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”
Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””
- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"
trimite pe proddit

sâmbătă, 23 iulie 2011

Tragedia Germaniei: 1914-1945 - minirecenzia bezbojnicului

Tragedia Germaniei: 1914-1945 este o carte, sau mai bine zis un eseu extins, prin care istoricul Lucian Boia "susține o teză: aceea potrivit căreia derapajul nazist nu poate fi imputat vreunei„predispoziții” germane, ci se prezintă ca rezultat al unei tragice înlănțuiri de evenimente." O contextualizare istorică interesantă, meticulos executată (în limitele celor 130 de pagini), în același timp bună ca și lectură de vacanță pentru cei interesați de istoria celui de-al treilea Reich - care, să fim sinceri, e cam toată lumea. De pe plaja din Ilanlâc vă las cu aceste 2 citate:

"Dintre toate [marile puteri], Statele Unite erau modelul de urmat.Interesant de constat cât de sensibilă a fost Germania la diverse modele imitate succesiv. Mai întâi, s-a mulțumit să ia locul Franței, ca putere continentală. Apoi a râvnit la poziția Angliei, de putere maritimă și colonială. Odată cu Hitler, Statele Unite trec în prim-plan: o parte întreagă de continent, populată de coloniști de rasă „nordică”, în detrimentul indienilor autohtoni, expulzați de pe pământurile lor sau, pur și simplu, exterminați. Hitler se pasionase în adolescență de romanele de aventuri ale lui Karl May cu subiecte din vestul sălbatic și din războaiele cu indienii, acestea aflându-se în bună parte la originea interesului său pentru spațiul american. Frustrarea pricinuită de înfrângerea din 1918 și-a găsit la el o soluție tocmai prin raportarea la imaginarul său american.[...] Singura soluție era ca Germania să devină o Americă a Europei, un stat care să stăpânească cea mai mare parte a continentului [...] prin popularea cu element germanic a tuturor teritoriilor care urmau să fie „curățate” de prezența celorlalți. [...] O rețea de orașe și sate germane , precum și căi rapide de comunicație, aveau să acopere fostul spațiu sovietic. Slavii urmau să rămână în afara civilizației - într-un fel de rezervații, s-ar spune - și zbătându-se în lipsuri, să piară treptat de boli și de mizerie (iarăși analogia cu indienii americani)." - pag. 117 + 120

"Cele două proiecte exterminatoare, nazist și comunist, au determinări similare, în ciuda diferențelor. Comuniștii își propun să elimine dușmanul de clasă, iar naziștii, dușmanul de rasă. Crimele naziste sunt practicate metodic, într-o organizare de tip industrial, ceea ce le dă un aer și mai sinistru, deși în ceea ce privește numărul total al victimelor, comunismul stă de departe pe primul loc (beneficiind, e drept, de mai mult timp și de mai mult spațiu decât experimentul nazist). Ceea ce apropie ambele sisteme este imaginarul ieșirii din istorie și al inaugurării unei ere post-istorice de armonie și perfecțiune, în sens universalist la comuniști, în sens rasial și etnic la naziști. Construcții de tip milenariste de factură religioasă, vizând schimbarea din temelii a lumii [...]. Perfecțiunea de mâine trece prin violeța de azi. Corpul social (sau rasial) trebuie purificat. Printre călăi, se întâlnesc și monștri sadici, cărora chiar le place să ucidă. Cei mai mulți sunt însă banali funcționari ai noii ordini (cazul tipic al lui Eichmann). Nu ucid din plăcere, ci din datorie. Au o misiune istorică de îndeplinit. Pagina trebuie întoarsă cât mai repede, pentru a se instala definitiv armonia." - pag 125-126

trimite pe proddit