Abecedarul micuțului creștin

Acum câteva luni, într-un garaj plin de lemne și „almanahe” numai bune de aprins focul cu ele, am descoperit Abecedarul Micuțului Creștin, manual de religie tipărit în '92 „cu aprobarea Comisiei Patriarhiei Române pentru Învățământ Religios în Școlile de Stat”. Răsfoind printre ridicolele-i lecții, mi-am dat seama că îmi era cunoscut ce citeam și că în școala primară am învățat și eu din ăst manual plin de povețe importante.

Trecând peste rugăciuni și exerciții de tip „casa Domnului se cheamă ...”, am selectat câteva mostre de lecții. Unele, par a fi un fel de maxi-haiku-uri pravoslavnice de tip:

Vin paștile,

Copii vopsesc ouă,

Ce mișto e creștinismul.

Apoi vine celebra poveste cu Vasilică cel spitalizat de Doamne-Doamne, despre care s-a vorbit și în presă (fiind acolo vorba de versiunea reeditată a manualului).

Dar musca de pe colivă este o parabolă wtf, hibrid între Iisus și Kafka. Povestea verișorilor ortodocși ai lui Grigorie de Samsa.

Statuia lui Traian cu cateaua si identitatea nationala

Citez dintr-o fițuică artistică orădeană, despre identitatea națională și toate cele:

[...]în 153 de ani, baba cultura s-a lăsat călărită de toți vlăjganii ajunși la putere. de aici și frumoasa tradiție a știrilor de la ora 5. indiferent ce hram purta zdrahonul, bunătățile frământate de la vladimirescu la ceaușescu sunt aceleași: ortodoxia, latinitatea, dacii, continuitatea pe aceste meleaguri, țăranul român, porțile europei, doamne nu uita de noi, într-un cuvânt identitatea românească. așadar orice cretin care nu-și pote număra nici degetele de la mână are insomnii din cauza etnogenezei.

taică-meu a primit daciadele și cenaclul flacăra, acum defunct. când credeam că anii 90 au avut efectul secundar de a mă scuti de îndobitocirea patriotică, națiunea arată că nu m-a uitat. aperitivul e statuia lui traian din bucurești, quintesență a identității naționale. împăratul e înfățișat într-o prometeică goliciune, legănând patriarhal fuziunea dintre trupul lupoaicei și cățaua cu franjuri la gât. după dureroasa și zbuciumata istorie a neamului românesc la nord de dunăre, două milenii nu au reușit să ne dea ceva mai decent decât un nene cu puța mică, pasionat de câini și de războaie.

ce m-a amuzat la reacția norodului e isteria întinării celor sfinte prin prezentarea explicită a celor necurate. 40 de ani de morală socialistă și 20 de pupat moaște ne-au convins că pe noi, românii, ne-a adus barza. sau viezurele. sau mânzul. dacă artistul i-ar fi tras chiloți pe cur, era perfect. oricum, traian ne reprezintă societatea și devenirea mai presus de orice intelectual, artist, martir sau drept între popoare. spiritul românesc asta înseamnă: să stai la cucul gol cu cățaua în brațe și să-ți șoptești: sunt urmașul lui traian… și alte adevăruri tulburătoare.

precum faptul că oricâte filme protocroniste se fac, dacii nu au construit piramide. iar un trib care nu a lăsat în urmă niciun grafitti cu scorillo+dochia=sex nu e tocmai muma civilizației. adevărul tulburător e următorul: moștenirea constă în 3 cuvinte, opinci și o mașină ieftină. și niște ratați ce dorm mai bine noaptea închipuindu-și că totul ar putea fi altfel dar nu e. burebista e scos tot la 20 de ani ca un muppet strămoșesc să ne amintească… ce, de fapt? poate să ne facă să uităm că românia e o țară ridicol de săracă, populată de viezuri, jderi, mânji și alte jivine cu drept de vot. că nimic nu funcțonează, că arta e prăfuită și mincinoasă, iar cultura se face la standul de bere? că evoluăm spre analfabetizmul ancestral? că odată deschise porțile cetății, puii de daci nu se opresc din alergat până la madrid, unde mihai devine miguel și mirela devine mirella?

vă întreb: nu e umilitor pentru o națiune puternică, suverană, europeană, completați cu ce doriți, ca în 2012 să-și ridice fustele ca proasta târgului și să ne arate că pe dedesubt nu s-a spălat de deșteptarea națională din secolul xix? sau unora le place așa, natur… fiindcă nimic nu merge fără proști. și doar repetând, repetând, repetând ajung proștii să identifice pereții unui tomberon cu cerul albastru. dar oricâți voievozi și sfinți pictăm pe el, tot a gunoi miroase.[...]

Fantezii diverse în istoria ungară

Dacă tot vorbirăm recent de tromboane istorice românești, uite că nici istoriografia maghiară nu e mai prejos. Citez din cartea „Ungurii” de Paul Lendvai:

Una dintre moştenirile din timpul lui „Ladislau Cumanul” [1272-1290] este „noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kézai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moştenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic şi mai ales psihologic. [...] [P]lăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Kézai îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoş al regilor creştini. Din izvoare pe care le-a găsit „peste tot în Italia, Franţa şi Germania”, clericul curtean [...] a înjghebat imaginea istorică evident aşa cum era dorită. Grămăticul Curţii ne serveşte surprinzătoarea teorie a unui „dublu descălecat": cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul şi acelaşi popor, numit atunci huni, astăzi unguri. [...] În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată. Acest „fantast inventiv”, observă Jenő Szűcs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar „morală” pentru „dreptul istoric” al maghiarilor asupra bazinului carpatic [...].

Publicistul austro-ungar Ladislaus Rosdy a evocat într-un eseu despre Ungaria această îngrijorătoare influenţă pe termen lung a ficţiunii istorice devenite curând bun obştesc:

«De aceea, nu există în această lungă perioadă nici un ungur — lăsând la o parte o minoritate de fiecare dată cu înclinaţii spre critică şi istoriceşte deosebit de cultivată — care să nu fie convins de saga despre huni certificabil falsificată a maestrului Kézai; şi chiar dintre poeţii maghiari ai secolului al XX-lea, de altfel atât de sensibili, nu puţini se declară mândri de această tradiţie, care însă în realitate nu este altceva decât o expresie a sentimentului de superioritate amestecat cu resemnare al „ultimului nomad”.»

Teoria despre „dublul descălecat” a fost izvorul la care vreme îndelungată s-au adăpat după pofta inimii istorici, oameni de ştiinţă şi politicieni naţionali. Caracterul romantic şi eroic al legendelor despre huni ale lui „Anonymus” şi mai ales ale lui Kézai au exercitat asupra generaţiilor de politicieni şi scriitori o atracţie de-a dreptul irezistibilă.[...] - pag. 68-69

Nu ştiu dacă Schlegel a auzit de „genial-maniacul” istoric contemporan István Horvát (1784-1846) sau dacă l-a cunoscut, dar creaţia mitologico-istorică a lui Horvát a întrecut de departe chiar şi fantezia cronicarilor medievali. Cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit în paradis ungureşte. Că Homer şi Hercule au fost, de fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înţelegea de la sine. Ungurii străvechi — spunea el — erau atât de uriaşi, încât li se spunea „giganţi” şi „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb. Şi exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea”. [...] Deși Horvát a rămas o excepţie bizară în istoriografia ungara, asemenea invocări-descântec ale trecutului glorios şi sublinierea permanentă a superiorităţii politico-culturale a maghiarilor faţă de celelalte grupuri etnice au ocazionat o îngrijorătoare supralicitare a conştiinţei lor naţionale.

Când citeşti discursurile oamenilor politici unguri de prim-plan sau articolele de fond şi lucrările de istorie elaborate în perioada de dupa pactul dualist unele fraze îţi amintesc de felul în care Paul Valéry avertiza asupra pericolului himerelor întreţinute de istorie:

«Istoria este produsul cei mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase, [...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există nimic care să nu poată fi documentat cu ea.» - pag. 316-317

Exemple de crispare istorică

Privire dezavuatoare ಠ_ಠ

Niște citate interesante din introducerea cărții „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” de Neagu Djuvara:

Când bulgarii afirmă că Dobrogea medievală a fost a lor, şi reamintesc, pe de altă parte, rolul pe care primul ţarat bulgar l-a jucat în organizarea bisericii noastre şi în introducerea limbii slavone în biserică, în cancelariile domneşti şi în toată vechea noastră cultură medievală, nu trebuie, în replică, să tăgăduim realitatea unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre după prăbuşirea imperiului avar sub loviturile simultane ale francilor lui Carol cel Mare şi ale bulgarilor. O asemenea eroare au facut-o şi Iorga, şi bizantinistul Nicolae Bănescu. Opinia contrară, susţinută de P.P. Panaitescu, s-a dovedit cea corectă nu numai prin argumente logice, ci şi printr-o seamă de descoperiri arheologice (descoperirea, în regiunea Sibiu, a unui mormânt tipic de boljar protobulgar, cetatea Slon de pe valea Teleajenului, considerată tipică pentru cetăţile protobulgare etc.)[...]

Mai aproape de noi, în istoria noastră contemporană, sunt de asemenea momente a căror prezentare e intangibilă. Iau numai două exemple dintre multe: în nici un tratat sau manual de istorie n-am găsit puse la îndoială justificarea anexării Cadrilaterului in 1913 sau necesitatea ineluctabilă de a semna pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Eu am îndrăznit să susţin ca anexarea unei bucăţi din teritoriul statului bulgar, la pacea de la Bucureşti din 10/23 august 1913, a fost o enorma eroare, care a stricat o vecinătate prietenească milenară şi ne-a creat un duşman implacabil la graniţa de sud, iar, un an mai târziu, în complexul izbucnirii Primului Război Mondial, ne-a dat frontiera militară potenţial cea mai lungă din toate fronturile de război din Europa, deci cu neputinţă de apărat.[...]

Alt obicei generalizat, foarte supărător, e încetineala, dacă nu chiar îndărătnica reticenţă cu care sunt acceptate, în tratatele de istorie şi în manuale, noile descoperiri bine documentate. Astfel, de pildă, sunt zeci de ani de când Ştefan Gorovei, azi cel mai iscusit cercetător al începuturilor voivodatului Moldovei, a stabilit cu argumente greu refutabile că trebuia înaintată data „descălecării" Moldovei. De atunci nici un tratat sau manual oficial nu s-a înduplecat să preia noutatea sau cel puţin s-o menţioneze ca pe o noua opinie, vrednică de a fi comentată. La fel în alt caz: în toate cărţile noastre în care se arată câte o frescă sau vreun portret al lui Neagoe Basarab apare o curioasă figură cu totul deosebită de celelalte imagini ale lui Neagoe; e vorba de un portret pe lemn aflător la Mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos, unde ar fi Neagoe cu un ciudat bonet şi însoţit de fiul său. De mai bine de zece ani, distinsa cercetătoare Tereza Sinigalia a adus dovada irefutabilă - deoarece a descifrat pe acea pictură însemnarea „Petru" şi, la fiul său, „Iliaş" - că nu era portretul lui Neagoe. E, aşadar, portretul lui Petru Rareş, cu fiul său Iliaş. A apărut de atunci acest portret în zeci de cărţi, tot cu indicaţia: „Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie".

Cazul lui Daniel Barbu e şi mai izbitor. Sunt şi aici zeci de ani de când a susţinut, într-o carte şi în mai multe articole, că Nicolae Alexandru Voivod a trecut în 1359, din motive politice, de la catolicism la ortodoxie, venind cu argumente temeinice în susţinerea tezei sale. Cel mai convingător argument e acela, sprijinit de două fapte contemporane din ţări vecine, că nu se găsesc exemple de schimbare de nume în cursul domniei decât acolo unde sunt însoţite de o schimbare de confesiune. Teza îi „deranjează" pe apărătorii Vulgatei istoriei naţionale. Să susţii că primii voivozi Basarabi ar fi fost botezaţi în ritul apusean e un gest antinaţional, aproape o blasfemie. Atunci chestiunea e îndată acoperită cu un strat gros de nisip, ca să fie înmormântată pe veci. Deci nici măcar nu se deschide discuţia. Arma imparabilă: silentium perfectum.

Minunățiile pascale din presă

Perrin, Curie și Poincaré citind despre icoanele făcătoare de minuni

Portretul Oficial al Mariei Curie din institutul omonim din Paris a început să plângă vinerea trecută cu lacrimi de radiu și poloniu, lucru considerat o minune, dat fiind faptul că cele două elemente chimice se găsesc în stare solidă la temperaturi obișnuite. O echipă mixtă de cercetători occidentali de la CERN, cercetători ruși, în frunte cu electrofiziciana Angelina Malakovskaia, și preoți de diverse confesiuni s-au deplasat la fața locului pentru a studia fenomenul. Potrivit datelor preliminare, frecvența lacrimilor corespunde cu momentul publicării în presa românească a materialelor cu caracter propagandistic-religios din perioada Paștilor. Vom reveni cu amănunte...

Deși inițial vroiam să scriu o postare cu citate de Herr Djuvara, am să amân subiectul pentru că doresc să aștern pe hârtie un fenomen interesant al perioadei interpascale. În așa numita „Săptămână Mare”, se pare că și jurnaliști sunt penetrați de Duhul Sfânt, și, precum dervișii în delir mistic, s-au apucat să scrie despre minuni cu imparțialitatea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central.

Cei de la Hoitnews dau startul la vrăjeli prin articolul: „La fiecare Paste, stigmatizatii retraiesc durerile lui Iisus Hristos” în care aflăm că poți fi perfect sănătos, nicidecum mincinos sau nebun, în timp ce, chipurile, îți sângerează mâinile și picioare à la Jésus.

Apoi urmează SfatulPărinților.ro, care prezintă la secțiunea Familie-Părinți/Actualitate „o scurtă prezentare a celor mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din România”. De aici aflăm, de exemplu că „Icoana [de la Nicula] este cunoscută pentru puterile ei tămăduitoare, sunt multe familii care au dobândit prunci după ce s-au închinat la icoană.”. Curat medical, coane Nectarie! Evident, trompetele de iRealitatea s-au grăbit să preia minunata știre.

O altă mega-știre (pe care am descoperit-o în timp ce sciam această postare) este conversia lui Piedone politician-mioritic de la „ateu convins” la „creștin” după ce a văzut chipul lui Isus într-un ciur. Noroc că după aia n-a văzut și articolul de pe Wikipedia despre pareidolie.

Oricum, locul întâi e luat de știrea celor de la Apropo.ro, secțiunea Util: „Cum ne închinăm corect: Învaţă cum se face semnul crucii”. Astfel, după ce ni se zice că toată lumea face altfel, grecii într-un fel, rușii în alt fel, catolicii în alt fel, aflăm cum și când trebuie făcute în mod koșer semnul magic al crucii. Ce e și mai interesant e că acest ghid cu iz de știre a fost preluat de Mediafax, de iRealitatea, și Ziarul Financiar, însă de acolo a dispărut ulterior, probabil de rușîne.

Fiți cu ochii-n patru, căci suntem abia la jumătatea săptămânii. Sigur mai urmează și alte „minuni” jurnalistice.

Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”

Te slăvim, Românie, pământ părintesc

Mândrele plaiuri sub cerul paşnic rodesc

E zdrobit al marxismului jug blestemat

Nu zadarnic, în gulag, martiri au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,

Pe gânduri stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Îmblânzit fi-va veşnic al nostru popor

Sub clerul pravoslavnic, mântuitor

Creștinismul ni-e far şi tărie si vânt

Noi urmăm cu credinţă Sinodul preasfânt,

Făurim Paradisul pe-al ţării pământ.

Puternică, liberă,

Pe mase stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Noi biserici clădim, banul popii sporim

Vrem în pace cu orice păgân să trăim

Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag

Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag

Înălţa-vom spre glorie al Domnului steag

Puternică, liberă,

Pe țară stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Te iubim, Ortodoxie, crez strămoșesc

Smintitele hoarde clerul hulpav slăvesc

Nu zadarnic, străbunii martiri au luptat

Astăzi noi sărutăm osul lor cel zvântat.

Te ador, Românie, tu circ blestemat!

Înjosită, supusă,

Pe lume, nebună

Trăiască Republica

Ortodoxă Română

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Comunismul citit în cheie religioasă - Exorcizarea trecutului

Monumentul martirilor din închisorile comuniste - Aiud
(via Panoramio)

În aceeași temă cu postarea anterioară, fragmente din „Past for the Eyes”, capitolul „Raising the Cross: Exorcising Romania’s Communist Past in Museums, Memorials and Monuments”:

"A visitor who is unfamiliar with Romanian public discourse, will probably be struck by the abundance of crosses and other religious symbols and metaphors embedded in or framing the visual discourse on Communism.[...] One of the main characteristics of the discourse on the communist past has been the attempt to distance, or alienate, this past and to avoid integrating it into a coherent history of the country. The fact that Communism has so far been a strongly marginalized topic only assisted the initial drive towards distancing its history. We will explore the methods through which this “distancing” or “alienation” has been accomplished in visual representations of Communism. This article will dwell mainly on those exhibitions and the monuments erected to the victims of Communism, arguing that what was marginal for more than fifteen years, the anti-communist approach to Communism, is now becoming mainstream discourse in Romanian public life. At the core of this discourse is the assertion that the communist regime was a foreign body introduced by force into the national history, a devilish undertaking to be finally defeated by proper exorcism. Thus, the anti-communist discourse and the public discourse of the Romanian Orthodox Church became strongly allied since both appealed to national feelings and frustrations.

Abbé Henri Grégoire, an important figure in the French Revolution, called the museum of the time a “temple of the human spirit.” This title implies some important assumptions: that those who work inside the museum are performing some kind of priestly function, that the visitors’ attitude is one of reverence, and that the objects inside are sacred. In the nineteenth century, at the time of nation-making, modern museums inherited the same type of authority. At that moment, existing private collections were appropriated by the state and, subjected to its aims and ambitions, became modern state museums. As central spaces in supporting the construction of the nation-state, during the nineteenth and twentieth centuries they were turned into Temples of the Nation. [...]

Museums, monuments and memorials of (anti-)Communism in post-1989 Romania mainly function as “temples of Truth,” confined to National History. Raised after 1989, their anti-communist discourse is shaped by national values and uses modern means of visual representation. No postmodern techniques and functions of museum discourse are used: the museum is not seen as an “agora” where the conflicting memories of the past could, ironically and fragmentarily, face each other. Nowadays, any attempt to create an “agora museum” of Romanian Communism is made more difficult as it would go against the existing anti-communist victimizing discourse, currently endorsed by the President of Romania.

19 December 2006: “Parliament was hell yesterday. Our representatives were yelling, whistling and stamping.” This sentence opens an article entitled “Exorcising an Era.” The same day similar articles covered the front page of newspapers: “The solemn meeting to condemn Communism was transformed into a cheap circus reminiscent of a group exorcism.” Leading the “exorcism,” with perfect calm and determination in the growing chaos, Romania’s President, Traian Băsescu, delivered his fortyminute speech on the crimes of the Romanian Communist regime, seventeen years after its overthrow. Meanwhile, members of the ultranationalist Greater Romania party (România Mare) were trying to stop the speech or at least to disrupt the desired solemnity of the moment.[...]

Monumentul Victimelor
Comunismului din Iaşi
(via Curierul de Iași)

One of [the] radical elements [of today's anti-Communism] is the attempt to distance and alienate the past as a nightmare, a horror film whose scenario somehow imposed itself on Romanian society. In his latest book Stelian Tănase [...] tries to convince his readers that living in illegality had such lasting effects on the members of the communist elite that they continued to act throughout their political careers as if they were still in the cellars. “The underground meant dehumanization, alienation; it was a laboratory for producing human hybrids, monsters that would prove themselves after seizing power.” These people, Tănase claims, “have run the country for decades from the underground that they never actually left. They remained hidden in a bunker, far away, alien to society, continuously conspiring against it. They never managed to come to the surface, to gain legitimacy, not even for one day in almost half a century during which they were running the Romanian world. They remained condemned to their condition of eternal creatures of darkness.[...]

And what does this voice tell us now? That Communism was brought upon an innocent society by some sort of monsters, creatures of darkness, human hybrids who never became part of Romanian society. It is not very hard to see how, in this framework, a denunciation of Communism becomes very easy, and indeed necessary. After all “we,” the normal people, the society had nothing to do with it. It was “them,” the aliens, the human hybrids, that brought this curse upon us. This is precisely the discourse that the official condemnation of the communist regime is now reproducing: “The exported Communism that we lived through for five decades is a wound in Romania’s history, an open wound whose time has come to be closed forever.”

Seen as a wound, or as a place of darkness and death, the communist past had to be closed or distanced with an equally powerful symbol. Those involved in the “exorcising” of Communism thought that the cross had the appropriate symbolic power, through its mixed Christian-traditional (even pagan) symbolism [...]

The stylized crosses often recall the crosses on tombs. Some are placed in parks, others at crossroads, where communist statues once stood, and most of them in graveyards or near churches, as if the bodies of the victims were actually there. These monuments seek to operate as symbolic reburials, since the victims of the struggle against the establishment of Communism were buried without religious services in unknown places or in large common graves. Most of these monuments were inaugurated with a religious service, in the presence of political leaders who gave speeches and priests sprinkling holy water and burning incense. [...]

For the Association of Former Political Prisoners, and the regional leaders of the Association, who supported the construction of these monuments, the period from 1945 to 1989 was a time of “Soviet devastation,” when the country was led by a political regime metamorphosed into a “red devil.” Those who fought against it, the victims, “sacrificed themselves for Christ, for dignity and for national freedom.” It seems that only Christian symbols are powerful enough to oppose “the red devil.” This nationalist and victimizing discourse, radical in its simplistic Manichaeism, is shaped on a religious dichotomy: Christ vs. the devil, order vs. disorder, light vs. darkness."

Cărți sfinte

„Iată Adevărul!”

(Click pentru a mări imaginea!)

Europa nu e un continent

Aceast text este despre o dilemă mai veche de-a mea: veridicitatea ideii că Europa este un continent. E una din acele idei învățate la școală la care mulți nu se mai gândesc. Împărțirea pe continente o primești de-a gata, și-o-nveți așa cum ți se dau. Chiar dacă unii își dau seama că împărțirea e aiurea, la urma urmei e o convenție, nu? O tradiție proastă, dar generalizată. Nu că nu s-ar putea schimba, ce-i drept. La urma urmei și Pluto a fost degrată din statutul de planetă...

Dar să luăm lucrurile pe rând. Pentru început avem nevoie de o definiție. Aș spune că în general, lumea înțelege prin continent o „diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere mare de uscat, mărginită, (aproape) total, de mări și de oceane, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine”. Definiția e similară cu cea din DEX '98, dar cu o mică modificare, care, zic eu, o aduce mai aproape de percepția generală.

Problema majoră cu ideea de continent european rezidă în limita terestră dintre Asia și Europa. Între America de Nord și cea de Sud granița terestră e considerată undeva pe istmul Panama, de regulă Canalul omonim, o graniță de aproximativ 70-80 de km. În mod asemănător, limita dintre Asia și Africa e considerat „istmul” Suez, pe linia Canalului Suez, având o lungime de aproape 200 de km. Ori limita dintre Asia și Europa se întinde, pe uscat de-a lungul a mii de kilometrii, pe o primă secțiune (estimată grosso modo la 3000 km) ce pornește de la Marea Kara în nord, de-a lungul Munților Urali și apoi a râului Ural (așa am învățat eu cel puțin) până la Caspică, și pe o a doua secțiune (estimată groso modo la 700 km), de-a lungul Caucazului. Ori este ridicol acest excepționalism european, ce pornește doar dintr-o tradiție păstrată din Antichitate, când lumea era împărțită de greci în Europa, Asia și Africa. Plus că, de când omul a săpat cele două canale menționate mai sus, se poate argumenta că Europa și Asia sunt singurele două continente care mai au granițe terestre, restul fiind înconjurate total de Oceanul Planetar.

Nu este deci mai firesc să considerăm Eurasia ca un singur continent, iar Europa un subcontinent al său, cu anumite specificități, la fel ca India, sau, ar zice unii, Orientul Mijlociu (Asia de Sud-Vest) și Indochina (Asia de Sud-Est)? Culmea e că la un moment dat, la școală, învățasem că Americile ar fi de fapt un singur continent (idee ce mi s-a părut ridicolă). Ori dacă Americile sunt un continent, de ce este Europa luată separat? Ba mai mult, atunci trebuie să considerăm Europa, Asia și Africa un singur continent Afroeurasitic. Ori cred că cea mai naturală împărțire este cea în 6 continente: Eurasia, Africa, Oceania, America de Nord, America de Sud și Antarctida. Uitați-vă pe o hartă a lumii. Nu e mai normal și coerent așa?

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Iată, ajungem și la a treia parte din seria aceasta de articole. Ultima tranșă de citate din „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ne vorbește despre cum nazismul a devenit practic noua religie populară, cum Hitler s-a transformat într-un mesia, precum și interesantele nuanțe și origini ale expresiei „Heil Hitler!". Citez:

Din 1921, Hitler începuse sa fie comparat cu Mesia. Dimensiunea mesianică a lui Hitler, care la lecţiile de religie din şcolile naziste era permanent comparat cu Iisus Hristos, era cultivată cum se cuvine de mecanismele propagandei naziste. [...] Chiar Hitler în persoană n-a avut reţineri să se refere la cei morţi în puciul eşuat din 1923 ca la „apostolii săi". La rândul lui, Goebbels a continuat să cultive această imagine mesianică [...]. In ceea ce-l priveşte pe Himmler, acesta a declarat în ianuarie 1937 că prin naşterea lui Hitler - la care se referea deseori numindu-l om-Dumnezeu (Gottmensch) - se produsese „unul din acele evenimente care au loc doar o dată la două mii de ani", printr-o clară analogie cu naşterea lui Mesia creştinul. - pag. 115-117

In orice caz, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte mituri schiţate sau sublimate de propaganda nazistă, dimensiunea de icoană a lui Hitler, în mare măsură impusă de la putere, a sfârşit prin a pătrunde adânc în subconştientul popular până când s-a convertit într-un factor de autentică religiozitate, comparabilă numai cu unele aspecte ale ilustraţiilor religioase catolice. O dovadă clară este credinţa, înregistrată de Klemperer, că în oraşele germane bombardate rămânea în picioare doar peretele pe care atârna portretul lui Hitler; legenda atribuia imaginii sale aceleaşi puteri protectoare pe care catolicismul popular le asocia, de regulă, anumitor sfinţi. - pag. 118

Particula Heil se folosea ca salut pe vremea germanilor din antichitate [...]. Etimologic, este un substantiv înrudit cu heilen (a vindeca, a însănătoşi) şi de aceea poate fi tradus prin sănătate. Totuşi, forma lui este identică imperativului acestui verb, motiv pentru care fiind însoţit de a doua parte, cum observă Rosenbaum, se putea interpreta ca îndemnul „vindecă-ne, Hitler!", vădind o ambivalenţă care ar putea fi perfect premeditată. Pe de altă parte, termenul are conotaţii religioase inechivoce, deoarece, în context creştin, Heil înseamnă „mântuire" (heilig: „sfânt"; Heiland: „Mesia"). Cu ocazia unui salut cu participare de masă adresat lui Hitler, Goebbels notează extaziat în jurnalul său că „heil sună ca o rugăciune". După cum observă Erika Mann, uzurparea cadrului religios se evidenţiază prin intermediul dispoziţiei ministeriale din 5 ianuarie 1934, prin care se ordona ca toate lecţiile de religie din şcoli [sic!] să înceapă cu fraza „Heil Hitler! Lăudat fie -Iisus Hristos în vecii vecilor, amin" şi să se termine în acelaşi fel, deşi inversând termenii, astfel încât „Heil Hitler!" să rămână la urmă. Astfel se evoca asocierea între Hitler şi interpretarea creştină a lui Hristos ca alfa şi omega, început şi sfârşit. - pag. 171-172

Vezi și:

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și D-zeul nazist
Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Niște fragmente despre concepția nazistă asupra lui Dumnezeu și precum și despre statutul său ca religie politică - idee contemporană cu ascensiunea hitlerismului - ambele preluate din cartea „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose. Ambele fragmente sunt foarte interesante, cu o sensibilitate pronunțată față de diverse nuanțe ale crezului nazist. De remarcat faptul că ideologia nazistă asimilează ideile teologice, astfel o ideologie în esență modernă asimilează numeroase elemente din creștinism, creind practic o religie politică de tip sincretic (spre deosebire de comunism care are tendința de a înlocui religia tradițională existentă - vezi și aici). Totuși găsim niște ironii interesante în nazism cum ar fi ideea poporului ales de divinitate, sau faptul că Iisus trebuie transformat dintr-un mesia evreu într-un arian avant la lettre.

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede despre cosmoviziunea nazistă, faptul că aceasta a apărat o atitudine vădit contrară principalelor religii monoteiste europene, precum creştinismul şi iudaismul, nu înseamnă, totuşi, că e vorba de o ideologie care neagă existenţa unei fiinţe superioare. Şi aşa era foarte răspândită supoziţia că negarea religiei creştine de către nazişti atrăgea în mod necesar negarea simultană a oricărei credinţe în Dumnezeu, ceea ce a dat naştere la numeroase neînţelegeri. Ambasadorul britanic Sir Nevile Henderson, de exemplu, şi-a exprimat surprinderea când l-a auzit pe Baldur von Schirach spunând într-un discurs adresat tinerilor în timpul congresului partidului din 1937: „Nu ştiu dacă sunteţi protestanţi sau catolici, dar ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, asta o ştiu bine". Henderson face remarca: „Aveam impresia că fusese eliminată orice legătură cu religia în rândurile tineretului hitlerist, iar aceste cuvinte păreau să-mi contrazică presupunerea". într-un mod similar, când membrii SS trebuiau să menţioneze apartenenţa lor religioasă, în loc să folosească vreo denumire mai obişnuită, precum ateu, agnostic, catolic sau protestant, alegeau o expresie neobişnuită şi cu amprentă proprie: „credincioşi întru Dumnezeu" (gottgläubig), în timp ce jurau pe Dumnezeu adeziunea lor la SS. însuşi Himmler a afirmat cu privire la aceasta că „pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi". [...] Chiar Hitler s-a exprimat că „este cu neputinţă să te eliberezi de Dumnezeu". Dat fiind că ateismul comuniştilor era dat la o parte din capul locului, chiar şi numai din pricina rivalităţii ideologice, soluţia la problema lui Dumnezeu trebuia să treacă obligatoriu printr-o redefinire a conceptului de divinitate într-un sens cât mai îndepărtat cu putinţă de viziunea creştină pentru a o întrece spiritual. [...] - pag. 60

Ernst Nolte şi Eberhard Jackel au fost primii care au constatat că Hitler dispunea de un program ideologic solid, care a fost aplicat în mod sistematic. [...] Aşa cum sugerează Klaus Vondung, „Holocaustul se poate explica [...] numai prin intermediul analizei unui sindrom ce se circumscrie în conceptul de religie politică"™, un concept care se dovedeşte, totuşi, polemic şi chiar şi azi tinde să fie respins de unii istorici, în special din cauza naturii abstracte şi în mare măsură indefinibile a ceea ce se înţelege prin religie. Chiar şi aşa, în ultimele decenii a început dezbaterea acestui concept în cercurile academice, deşi, în general, în domenii mai apropiate de filozofie sau de istoria religiilor sau a mentalităţilor decât de istoria propriu-zisă. Cu toate acestea, întârzierea prelungită a istoriografiei contemporane de a considera conceptul de nazism ca religie politică şi de a-l analiza ca atare se dovedeşte cu atât mai surprinzătoare dacă se ţine cont de faptul că multe au fost vocile care, prin anii '30 [...],s-au făcut auzite pentru a avertiza asupra a ceea ce părea evident, manifestarea publică a unui fenomen profund religios. în 1930, filozoful marxist Ernst Bloch - care, spre deosebire de coreligionarii săi, chiar lua foarte în serios aspectele mitologizante ale ideologiilor politice - a constatat cu precauţie că „în Rusia se iese în întâmpinarea ţăranilor cu sărbători ale recoltei şi cu vizitarea mormântului lui Lenin în Germania, în schimb, toate aceste conexiuni se lasă pe mâinile reacţiunii. Iar în martie 1936, scriitorul elveţian Denis de Rougemont, câţiva ani lector la Universitatea din Heidelberg, a mers şi mai departe notând în jurnalul său, după ce asistase la o sărbătoare nazistă: „Crezusem că asist la o ceremonie populară, la o proclamaţie politică. Dar ei îşi celebrau cultul! Şi pentru asta oficiază o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii căreia nu-i aparţin şi care mă face praf şi mă împinge înapoi cu mult mai multă forţă, inclusiv forţă fizică, decât toate aceste trupuri groaznic de rigide". Doi ani mai târziu, Rougemont a adăugat, referindu-se la „natura religioasă a hitlerismului", că „asta nu mai constituie nici o descoperire. În prezent, până şi ziarele vorbesc despre aşa ceva. Dar mă tem că subiectul se tratează cu prea multă uşurinţă, în imagini, prin intermediul zvonurilor sau, pur şi simplu, se comentează. Ar trebui să se vorbească serios". În acelaşi an (1938), politologul şi filozoful austriac Eric Voegelin a răspuns, fără să ştie, cererii lui Rougemont publicând primul studiu analitic al nazismului, înţeles ca fenomen religios, în tratatul său Religiile politice (confiscat de autorităţile naziste imediat după anexarea austriacă). - pag. 15-16

Va urma.

Vezi și: Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Istoria schizofrenica, sau Cum devin miturile realitate?

Mare surprizǎ zilele trecute. Îmi picǎ în mânǎ un manual de clasa a 5-a de istorie şi deschid manualul cu gândul cǎ o sǎ descopǎr o lecţie de istorie, dar, surprize surprize, dau peste o lecţie de religie. Iar rǎsfoind, am mai descoperit câteva "fapte" istorice.



Dar sǎ începem desigur cu începutul. Una din primele lecţii este cea în care se discutǎ apariţia omului, iar manualul este de-a dreptul schizofrenic în aceastǎ privinţǎ. În timp ce elevului îi sunt prezentate etapele evolutive ale omului, un infobox îl informeazǎ pe acelaşi elev de ce zice Geneza. Iar ca sǎ fie varza completǎ, la sfârşitul lecţiei elevul aflǎ cǎ (cicǎ) cercetǎrile ştiinţifice nu ar explica "în mod absolut limpede" apariţia omului, aşa cǎ "savanţii" (sǎ fie "ruşi"?) se gândesc cǎ poate ar trebui luatǎ în considerare şi pǎrerea religiei. (Probabil în curând vom afla cǎ pe primul homo erectus l-a chemat Prometeu, iar neandertalienii au murit atunci când Cain i-a dat un bolovan în cap la Abel).



Ceva mai la mijlocul manualului urmeazǎ douǎ lecţii de propagandǎ religioasǎ de toatǎ frumuseţea, prezentate în urmǎtoarele 3 imagini. În timp ce citiţi ţineţi minte urmǎtoarele:

1. În anul 1 e.n Irod cel Mare era mort de 4 ani (vezi Wikipedia)
2. Noul Testament e o foarte proastǎ sursǎ istoricǎ, şi şi atunci e nevoie de interpretare serioasǎ, riguros-ştiinţificǎ, nu de credinţǎ oarbǎ. (vezi Bart Ehrman şi Oenoanda)
3. Informaţiile disponibile legate de viaţa unui anume profet evreu pe nume Ioşua (Iisus) nu prea existǎ (vezi Ubi Dubium Ibi Libertas)
4. Dumnezeul creştin este tot Yahve (vezi partea din Biblie numitǎ Vechiul Testament)
5. Interpretǎrile teologice ale diverselor ritualuri magice, precum purificarea prin apǎ sau canibalismul simbolic nu ţin de istorie.
6. Împǎratul Constantin cel Mare nu a vǎzut semnul crucii înainte de bǎtǎlia de la Podul Milvian, ci semnul Chi-Ro (Labarumul)
7. Atenţie la harta de la imaginea 3. Observaţi gradul de creştinare în spaţiul mioritic.




Revenim la o nouǎ dozǎ de religie, în lecţia Pǎgânism şi Creştinism, unde, pe lângǎ informaţii istorice, elevul mai primeşte şi o pastilǎ ideologicǎ, prin care el trebuie sǎ înţeleagǎ cǎ erezia (faţǎ de stat şi Bisericǎ) este o abatere iar poporul român s-a creştinat în timp ce s-a format (sau invers?). De observat menţiunea cvasi-marxistǎ potrivit cǎruia diferenţele de avere au dus poporul la erezie.



Trebuie totuşi sǎ precizez faptul cǎ autorii sunt capabili sǎ descrie fenomene religioase din persepectivǎ istoricǎ, dovedint cǎ pot face asta la capitole precum "religia animistǎ a primitivilor" sau "religia musulmanǎ" (vezi mai jos). Problema e cǎ domnii Valentin Bǎluţoiu şi Constantin Vlad au uitat sǎ-şi scoatǎ ochelarii ideologici la capitolul Iisus (de fapt capitolul Creştinism), şi, ce-i şi mai grav, e cǎ au primit aviz de la Ministerul Educaţiei! Trist.

Cu "mantuitorul", ati mintit poporul!

Sursǎ.

Oameni religioşi - copii abuzaţi

"[...]Abuzarea copiilor este doar una din numereasele efecte secundare ale dependenţei noastre faţǎ de superstiţiile religioase.

[...]De asemenea, copiii nu doar cǎ se nasc neabuzaţi, ci sunt şi profund anti-religioşi. (Dacǎ vǎ îndoiţi de acest fapt, încercaţi sǎ luaţi dulcurile de Halloween de la un copil de 4 ani, promiţându-i de 100 de ori mai multe dulciuri dupǎ moarte!)

Copiii au o viziune empiricǎ, secularǎ, raţionalǎ şi fundamental ştiinţificǎ. De fapt, evoluţia competenţelor în mintea unui copil urmǎreşte direct metoda ştiinţificǎ. De exemplu, în primi câţiva ani de dezvoltare, copilul începe sǎ recunoascǎ cauzalitatea, umǎrind un obiect cu privirea sau întorcând capul la vreun sunet, dupǎ care vine "pemanenţa obiectelor", cum ar fi recunoaşterea faptului cǎ o minge aflǎtǎ sub o pǎturǎ este încǎ acolo, dezvoltând ulterior o capacitate de a rezolva probleme cu aceste obiecte. Pe mǎsurǎ ce copilul îşi continuǎ dezvoltarea, aceste capacitǎţi de soluţionare a diverselor probleme se rafineazǎ printr-o utilizare mult mai formalǎ a logicii în toate aspectele vieţii: identitate, limbaj, valori, etc.

La fel cum, pentru a transforma un copil într-un Marxist-Leninist dogmatic, e nevoie de foarte multǎ propagandǎ de stat, la fel, e necesarǎ multǎ propagandǎ religioasǎ pentru a transforma copilul într-un ameţit ce venereazǎ fantome imaginare. Copiii nu sunt nici mǎcar agnostici în stare lor naturalǎ. Pentru a testa aceastǎ afirmaţie, daţi-i unui copil de ziua lui o cutie goalǎ drept cadou, şi spuneţi-i cǎ s-ar putea sǎ fie un iPod în el, da nu putem ştii sigur, aşa cǎ nici el nu poate spune cǎ nu e un iPod acolo. Sǎ vedem dacǎ vǎ mulţumeşte pentru "cadou" sau nu.

Astfel, subjugarea copiilor în context religios se bazeazǎ pe subjugarea copiilor la poveşti - poveşti ce exploateazǎ, abuzeazǎ, îngrozesc, dezorienteazǎ şi manipuleazǎ aceşti copii. În mod normal, este imposibil ca aceşti copii sǎ se supunǎ Bibliei, Coranului sau Torei, deoarece acestea sunt doar nişte cǎrţi fǎrǎ viaţǎ şi fǎrǎ capacitatea de a rǎsplǎti sau pedepsi. Nu, subjugarea copiilor reprezintǎ, în esenţǎ, sclavia acestora în faţa unor povestitori - obedieţǎ faţǎ de capriciile altora, prezentate ca absoluturi morale sau fapte metafizice.

Aservirea faţǎ de ideea cǎ poveştile altora sunt fapte absolute reprezintǎ o grea loviturǎ datǎ capacitǎţii copilului de a procesa în mod obiectiv realitatea, şi, spre beneficiul celor în poziţii de atoritate, de a critica sau pune la îndoialǎ greşelile "pedagogilor". Astfel, fiind învǎţaţi cu obedienţia automatǎ faţǎ de "poveşti", atunci când un pǎrinte abuziv le va spune o nouǎ "poveste" agresivǎ - cum cǎ agresiunea pǎrintelui a fost cauzat de acţiunile copilului - copilul nu poate decât sǎ accepte şi sǎ se învinovǎţeascǎ pe sine."

Sursǎ: FreedomainRadio via Reddit, img: Kamangir