Căci oastea e creştină...

Motto: „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină, / Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.”  - imnul României, strofa 11 (strofă intonată la la ocazii festive).

În urma unor căutări în domeniul vexilologic, am avut surpriza să constat că steagurile de identificare ale armatei sunt un pic cam foarte ortodoxe ca estetică. Se pare că aceste drapele au fost stabilite cândva la începutul anilor 2000.

Steagul de identificare al Statului Major General:

Steagul Statului Major al Forţelor Terestre:
(Ziua Forțelor Terestre este pe 23 aprilie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe)

Steagul Statului Major al Fortelor Aeriene:
(Ziua Forțelor Aeriene este pe 20 iulie, la sărbătoarea ortodoxă a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul)

Steagul Statului Major al Fortelor Navale:
(Ziua Forțelor Navale este pe 15 august, la sărbătoarea ortodoxă a Sfintei Marii)

Sursă imagini

Jihadisti anti-extremism

Ahlu Sunna Waljama'a ("Majoritatea") sau ASWJ este un grup paramilitar somalez constând în musulmani sufiști moderați ce se opun milițiilor islamice radicale al-Shabaab. ASWJ luptă pentru a opri impunerea Wahhabismului în Somalia și a unei forme stricte de șariat și pentru a proteja tradiția islamică moderată (sunnito-sufistă) a țării și opiniile religioase moderate. Grupul a devenit cunoscut în 2008, în momentul în care a pornit o revoltă armată anti-extremistă ca reacție la distrugerea mai multor morminte conținând sfinți sufiști. Grupul se opune interzicerii muzicii, a narcoticului local Khat și utilizării pedepsei capitale și tăierii de membre ca forme de pedeapsă.

Miliția a purtat numeroase victorii împotriva grupului talibanoid al-Shabaab, actualmente făcând parte din guvernul federal somalez, cu 5 portofolii ministeriale.

Tot în legat de Somalia, în localitatea Garissa din estul Kenyei, locuită majoritar de etnici somalezi, au avut loc atacuri cu grenade și arme de foc asupra creștinilor din mai multe biserici. Atacurile brutale, marca al-Shabaab et Co. (supărați pe ajutorul dat de Kenya guvernului federal somalez) par să fi oripilat opinia publică kenyană într-atât încât Consiliul Suprem al Musulmanilor Kenyani a spus că musulmanii vor organiza miliții cetățenești pentru protejarea bisericilor din Garissa, și oriunde or mai cere creștinii. Liderul Consiliului a afirmat că „dat fiind faptul că acei creștini sunt o minoritate acolo, musulmanii consideră că aceștia trebuie protejați cu orice preț”

Între timp, în Mali, au loc evenimente foarte similare cu cele care au determinat formarea grupului somalez „Majoritatea”. Șapte morminte ale unor sfinți musulmani au fost distruse în ultimele zile în orașul Timbuktu de către gruparea radicală Ansar Dine, și aceștia au amenințat că vor distruge toate mausoleele pe care le consideră „păgâne” și toate moscheile ce conțin astfel de „sfinți”. În „orașul celor 333 de sfinți” - inclus pe lista patrimoniului UNESCO -, acesta nu este un lucru mărunt. Ba mai mult, procurorul-șef al Curții Penale Internaționale a afirmat că aceste acțiuni s-ar încadra la capitolul „crime de război”. 

Evenimentele sunt similare cu distrugerea statuilor budiste de la Bamyan, din Afghanistan, doar că aici e vorba de distrugeri inter-musulmane. E timpul ca lumea islamică să preia modelul somalez de jihad anti-taliban și să să facă curățenie în ograda cu orătănii de sorginte extremistă, înainte ca istoria lor să fie anihilată de târnăcoape și picamăre.

Sesizare la CNA

Dacă tot suntem în sezonul (anti-)cenzură, am trimis și eu o sesizare la CNA, ca reacție la decizia lor cum că reclamele cu colinde de la Romtelecom - da, alea enervante cu familia Stratan - au lezat sensibilitățile religioșilor și că astfel trebuie trimise scrisori de atenționare posturilor TV. I-am atenționat că mă simt și eu jignit de rugăciunea „Tatăl Nostru” ce se difuzează zilnic la Radio România Actualități, de la 05:00 dimineața.

Formularul de sesizare îl găsiți la acest link. Dați-i bătaie!

PS. Și Lucian Vâlsan a sesizat CNA-ul.

Barcelona, București, Yamassoukro

Sagrada Familia este o biserică din Barcelona, proiectată de celebrul arhitect catalan Antoni Gaudi. Construcția ei a început în 1882 și, dat fiind faptul că finanțarea este făcută integral din donații private, încă se lucrează la ea, cu speranța că va fi gata în 2026, cu ocazia centenarului nașterii proiectantului.

Clădirea este vizitată anual de mai mult de 2 milioane de turiști, fiind inclusă, alături de alte opere ale lui Gaudi, în Patrimoniul Mondial UNESCO deoarece toate acestea sunt „o excepțională contribuție creativă” și „un important amestec de valori asociate curentelor artistice și culturale ale vremii respective”, reprezentând Modernismul Catalan.

Catedrala Mântuirii Neamului, pe de altă parte, este un lăcaș de cult din București, început în 2011, și a cărei construcție avansează în ritm alert. Deși fețele bisericești au zis că banii necesarei construirii se vor strânge din donațiile enoriașilor, politicienii s-au înghesuit să doneze din pușculița statului laic. Ba mai mult, după cum recunoaște primarului Ploieștiului, un alt politician darnic cu bugetul, Patriarhia a trimis „o cerere de sprijin” instituției primăriei. Mai mult ca sigur că nu este un caz izolat.

În ceea ce privește latura estetică a viitoarei catedrale, după cum am mai menționat, arhitecții spun că: „va avea dimensiuni prea mari, şi o amplasare defectuoasă. Este lipsită de identitate arhitecturală. Îţi dai seama că e o biserică doar pentru că are cruci pe ea.” sau că „nu are legătură cu tradiţia autentică a arhitecturii ortodoxe româneşti şi nici cu cea contemporană” iar Alexandru Paleologu credea că "rezultatul ar fi „un kitsch catastrofic, fatal", „un ceauşism ecleziastic", „parazitic, imoral şi impertinent" şi „un monument al condamnării noastre estetice şi etice", comparabil simbolurilor comuniste precum Casa Scânteii şi Casa Poporului."

De altfel, cred că mai potrivit ar fi să comparăm „catedrala neamului” cu Bazilica Notre-Dame de la Paix din Yamassoukro, capitala Coastei de Fildeș. Este cea mai mai mare biserică din lume, potrivit Guinness World Records, fiind construită în doar 5 ani (1985-1989), pe un buget de 300 milioane de dolari. Dovada că apucăturile faraonice din România sunt la nivelul mentalităților de lumea a 3-a...

Vezi și: Hoție, trufie și minciună - Sf. Treime a BOR

Întîi decembrie: „Te slăvim, Românie”

Te slăvim, Românie, pământ părintesc

Mândrele plaiuri sub cerul paşnic rodesc

E zdrobit al marxismului jug blestemat

Nu zadarnic, în gulag, martiri au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,

Pe gânduri stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Îmblânzit fi-va veşnic al nostru popor

Sub clerul pravoslavnic, mântuitor

Creștinismul ni-e far şi tărie si vânt

Noi urmăm cu credinţă Sinodul preasfânt,

Făurim Paradisul pe-al ţării pământ.

Puternică, liberă,

Pe mase stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Noi biserici clădim, banul popii sporim

Vrem în pace cu orice păgân să trăim

Dar duşmanii de-ar fi să ne calce în prag

Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag

Înălţa-vom spre glorie al Domnului steag

Puternică, liberă,

Pe țară stăpână

Trăiască Biserica

Ortodoxă Română

Te iubim, Ortodoxie, crez strămoșesc

Smintitele hoarde clerul hulpav slăvesc

Nu zadarnic, străbunii martiri au luptat

Astăzi noi sărutăm osul lor cel zvântat.

Te ador, Românie, tu circ blestemat!

Înjosită, supusă,

Pe lume, nebună

Trăiască Republica

Ortodoxă Română

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Religie și stat în islam - recenzia bezbojnicului

O carte bună terminată prost. „Religie și stat în Islam” de Paul Brusanowski este, pe scurt, e o istorie a orientului mijlociu, creuzetul în care s-a format și reformat islamul. Cartea e excelentă nu doar pentru cei care vor să înțeleagă istoria „mohamedanismului”, ci pentru cei care susțin sau contestă ideea că islamul este inerent teocratic.

Opera lui Brusanowski - doctor teolog și conferentiar la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu - parcurge practic perioada de la apariția islamului până la anul 1945, trecând prin toate schismele, sectele, curentele de idei și școlile juridice apărute între Egipt și Arghanistan, într-un limbaj accesibil, zic eu, pentru cititorul obișnuit. O istorie bazată pe instituții - califatul, sultanatul, ulemalele, etc. -, contextul apariției lor, prerogativele lor și relațiile dintre ele.

Din istoria mai recentă a zonei, am aflat, printre altele, cum au ajuns clericii iranieni atâta de puternici încât să reușească să acapareze revoluția din 1979, cum s-a închegat statul Liban dintr-o provincie autonomă a creștinilor din imperiul otoman sau de ce alawiții și sunniții au, sau au avut, un rol dominant în Siria, respectiv Irak, deși au fost (și sunt) minorități.

Și totuși am o nemulțumire, una mare. Sfârșitul este ciudat: ultimul subcapitol tratează (relativ rapid) istoria evreilor până la războiul de independență israelian, iar penultimul subcapitol termină istoria islamică la punctul 1945. Concluzie ioc, doar un final în coadă de pește, ce, sper eu, va fi revizuit sau continuat printr-o nouă carte. Până atunci însă, un citat ce poate fi luat ca și o concluzie de facto a autorului:

„Unul din clişeele cele mai des întâlnite în lumea occidentală, referitor la Orientul Apropiat, este acela că, spre deosebire de societatea creştină, în cea islamică există o unitate între religie şi politică. Aserţiunea corespunde doar parţial adevărului, clişeul datorându-se faptului că occidentalii sunt prea puţin informaţi cu privire la istoria şi realităţile actuale din lumea islamică. Desigur, dreptul islamic - şaria - cuprinde norme privitoare la relaţiile musulmanului cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest punct de vedere, şaria constituie, în viziunea islamică, norma juridică ideală, conform căreia ar trebui să fie organizată societatea. Totuşi, normele şariei reglementează doar sfera religioasă (adică ceea ce numesc arabii din), relaţiile interumane fiind parte integrantă din aceasta (având deci caracter sacru). în schimb, şaria nu reglementează sfera politicului (adică ceea ce numesc arabii siyasa) şi nici modul „guvernării" (davla) sau al „exercitării puterii" (sultaniya). Cu alte cuvinte, şaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă şi de către cine, sau, cel puţin, cine ar fi dator să implementeze normele religioase şi sociale în cadrul instituţiei statale, care există în realitate, dar nu este menţionată în nici un chip de normele dreptului islamic. Această lacună importantă a şariei a creat numeroase dileme, dispute şi neînţelegeri de-a lungul Întregii istorii a lumii musulmane.” - pag. 276

Imaginea teocrației

(N-am postat de mult, și voi lipsi din nou câteva zile bune, dar totuși, ca să nu bată vântul pe aici și să crească ciulini și pânze de paianjeni, las fotoșopeala asta rapidă.)

Opera filantropică pe banii altora

„Romania este una dintre putinele tari in care misiunea sociala a bisericii dominante in societate nu este definitorie” - Raluca Turcan

Subiectul zilei la capitolul „Stat + Beserică = Lovă” este legea Parterteneriatului stat-culte în domeniul serviciilor sociale. Au trata-o blogurile ateiste (vezi lista lu' Caveat), a tratat-o și presa, și printre altele, lumea a căzut de acord că e vorba de o mită electorală consistentă. Nu contest c-ar fi vorba despre asta, mai ales că alegerile-s peste un an. Însă am senzația că mai există un aspect destul de important, și anume, faptul că legea e și o tentativă de spălare a imaginii BOR.

Știm deja că popularitatea BOR e în scădere, nu cu mult, dar ceva s-a mișcat. Faptul că s-a înfruptat din porții bugetare consistente, deși statul se plânge că e criză și banii-s puțini, nu le-a plăcut unora. Au încercat s-o dreagă pe partea filantropică, însă „opera social-caritabilă” e evidentă mai mult prin abență. Ulterior cifrele au confirmat că Bisericile Catolice fac mai mult decât tot BORul, deși enoriații sunt de aproximativ 15 ori mai puțini.

Și aici intervine aspectul cel mai pervers al legii. Pe lângă faptul că Biserica parazitează bugetul constant, acum își va face și renume pe banii contribuabililor. Li s-a tot reproșat Preafericiților că suferă de cecitate socială și uită că cei nevoiași sunt și oameni, pe lângă mielușei obedienți. Că între vorbele pravoslavnice și faptele „creștinești” (ce expresie hidoasă) e o prăpastie imensă. Ori madam Turcan s-a gândit că e de datoria ei și a Statului de a scoate biserica din letargie, că ea trebuie să stimuleze transformarea BOR dintr-o Corporație Mizantropă într-o Armată a Salvării, precum unele din suratele ei mai occidentale. Banii populației finanțează practic o campanie de PR.

Nu mă credeți? Iată ce a zis inițiatoarea legii pt Hotnews:

[P]ot sa va marturisesc ca si pentru mine exista o ingrijorare cu privire la cresterea numarului de biserici in Romania si existenta unui numar destul de redus, in paralel, de centre de asistenta, de locuri prin care biserica sa vina in sprijinul comunitatilor. Dar, in acelasi timp, nu voi putea niciodata sa minimalizez rolul pe care biserica il are in societate, in special in locuri unde exista mai multa saracie. Sunt o persoana credincioasa si am vazut oameni care isi gasesc sprijin spiritual si moral prin intermediul bisericii, asa cum vad si aspectul opus, prin care biserica ar trebui sa ofere mult mai multa compasiune si sprijin in societate. Practic, scopul proiectului este de a revigora misiunea sociala a bisericii in societate, de a o apropia de oameni si prin sprijin concret, material.

O zice și România Liberă: „Opera caritabilă şi socială a Domnului, prin intermediul lumesc al Bisericii, se va împlini acum din banii contribuabililor”

Am ajuns în situația în care parlamentarii au ajuns târfele bisericii, în care gândul unui parlamentar este „cum să ajutăm biserica, draga de ea?” în timp ce oamenii sunt informați că nu mai sunt bani... pentru medicamente, pentru pensii, pentru spitale, pentru școli. Ca exemplu, azi am aflat că Institutul Inimii din Cluj a rămas fără fonduri. Pula vată, pula mănuși, pula operații. Statul poate pierde orice fărâmă de legitimitate datorită spitalelor infecte și scolilor-ruină, dar, doamne ferește ca Preafericitul să se plângă de ceva...

La final, bomboana de pe colivă, un enunț de-o prostie angelică:

In adancul sufletului meu, cred ca daca fiecarui om i-ar pasa atat de mult de semeni cat imi pasa mie, sau macar fiecarui om politic, Romania ar avea mai putini oameni tristi si nevoiasi.

Hotărâți voi: râdem sau plângem?

Imagine 1: La un ceai la Mâtişci, lângǎ Moscova (1862) - Vasilii Grigorevici Perov

Îndoctrinarea-n școli - ieri și azi

Cândva profet ne era Marx si dogmă ne era Comunismul. Astăzi am schimbat „Capitalul” pe „Biblie”...

Sustin, evident, campania ASUR contra îndoctrinării-n scoli!

Occidentul: O interpretare istorica - Tentația milenaristă

Câteva citate din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia, legate de fenomenul milenarismelor:

În Italia, secta „apostolicilor" condusă de Dolcino de Novara anunţa în 1303 un program rapid şi „complet": în 1304, exterminarea papei şi a cardinalilor, în 1304, lichidarea întregului cler, şi la sfârşit, în 1306, începutul unei ere noi: şi aşa se aşteptase prea mult, încă din 1260! [...] În timpul războaielor husite din Boemia (1419-1434), mişcarea taborită va da naştere uneia din cele mai pure şi radicale manifestări de milenarism revoluţionar. Se dorea instituirea unei societăţi comunitare, egalitare și anarhiste. Era sfârşitul proprietăţii, al dărilor, al clerului şi nobililor; şi chiar sfârşitul Bibliei, căci credinţa nu va mai fi înscrisă în texte, ci în inimi. Un adevărat război al sfârşitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboriţii erau convinşi că li se va alătura întreaga lume, pregătind astfel a doua venire a lui Cristos şi cei o mie de ani de fericire. Intre expectativa filozofică a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor şi violenţa revoluţionară a apostolicilor sau taboriţilor, strategiile şi nuanţele sunt foarte diferite. La fel, între registrul pur spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu susţinut de unii şi schimbarea cu precădere socială visată de alţii. Totuşi, toate aceste tendinţe divergente şi complementare exprimă o contestare globală în ce priveşte Biserica, proprietatea, libertăţile, relaţiile interumane. Erau respinse bogăţia, ierarhia, constrângerile sociale: lumea întreagă trebuia refăcută.

Tentaţia milenaristă, adică dorinţa de a evada din istorie şi a ieşi dintr-o epocă de tulburări şi injustiţii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineară şi ascendentă şi teologia mântuirii din religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) văd în soluţia milenaristă o concluzie logică, ceea ce nu e cazul în concepţiile (adesea ciclice), puţin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filozofii ale istoriei. Chiar şi în constelația monoteistă, creştinismul este cel mai marcat de speranţa escatologica, indiferent că-i vorba de Judecata de Apoi sau de „cei o mie de ani de fericire” pe Pământ (arabii aşteptau și ei - unii aşteaptă încă - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah. care ar trebui să vină cu puţin înainte de sfârșitul timpurilor, să instaureze domnia justiţiei şi sa repună religia în toate drepturile ei - dar această credinţă e departe de intensitatea și mulţimea de variante ce caracterizează milenarismul creștin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii şi decât Orientul ortodox (unde grecii, de pildă, au dezvoltat o interesanta literatură apocaliptică, dar mai „specializată”, în contextul rezistenţei contra ocupaţiei otomane; dupa 1700, pentru greci, „cei o mie de ani de fericire” erau legaţi de Rusia care avea să le aducă libertatea). În fine, curba milenarisinelor în Occident este şi ea variabilă: înaltă în primele veacuri ale creştinismului, este puţin vizibilă dupa aceea şi urcă brusc în ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ea un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei şi al tensiunilor ei. - pag. 73-74

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea deja deschisă de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirmă clar ca ideologie revoluționară, într-o epocă în care proiectele de societate continuau să invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lăsau decât opțiunea între două soluții de viitor; sfârșitul pur și simplu ori împărăția mesianică). Un prim val a măturat Germania, cu un adevărat „război țărănesc”, în anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale răscoalei țineau de reducerea drepturilor și de creșterea dărilor, dar nu lipseau nici referințele biblice obișnuite. În special Thomas Münzer, devenit purtător de cuvânt al oprimaților (în ale căror rânduri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vădit milenarist, în care atacul împotriva celor bogați și puternici se insera într-un proiect vizând „regenererarea Bisericii, prin egalitatea socială” și „creștinarea totală a lumii”. Dar maximul febrei milenariste se înregistrează zece ani mai târziu, în 1534-1535, la Münster, unde luptătorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reuşesc să pună stăpânire pe oraş. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolită, iar cărţile sunt arse, cu excepţia Bibliei. Toate aceste mişcări, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mică şansă de reuşită şi au fost înecate în sânge.

În secolul al XVII-lea, Revoluţia engleză combină în felul ei politica şi religia. Timp de vreo douăzeci de ani - între 1640 şi 1660 Anglia a trăit efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totuşi prima revoluţie modernă [...] incluzând respectarea libertăţilor, un sistem politic reprezentativ, încurajarea comerţului etc. (şi chiar, prin Cromwell, schiţarea unui regim „totalitar", primă manifestare a acestui gen de derapaj al societăţii de mase). Modernitate frapantă, dar care se exprimă, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extremă. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revoluţie extrem de fragmentată, în care fiecare categorie şi fiecare partid vrea să-şi justifice opţiunea printr-o interpretare specifică a textelor biblice. Puritanii, baptiştii etc, toţi aveau propriul proiect politic cu rezonanţă religioasă, cei mai înaintaţi pe calea milenaristă fiind adepţii celei de-a „cincea monarhii", împărăţia mesianică, ce trebuia sa urmeze după cele patru monarhii „istorice".

Un secol mai târziu, interpretarea milenaristă a jucat un rol esenţial în formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalaţi în America în secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranţa (puţin realizabilă în Anglia) unui nou început absolut, pe un Pământ Nou, într-o „societate eliberată de sub puterea Fiarei şi acceptându-1 drept conducător pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajută să înţelegem prelungirea, până în zilele noastre, a unei psihologii religioase şi mesianice care deosebeşte această țară de națiunile Europei occidentale, mai mult sau mai puțin descreștinate între timp. - pag 102-104

America a fost, din capul locului, un pământ al libertăţii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminările şi despotismul din ţările lor de origine. Ei voiau să refacă societatea, liber, într-un spaţiu fără istorie. Proiect de factură milenaristă: într-un fel, America însemna regăsirea paradisului pierdut. Această convingere religioasă, foarte fermă, de origine puritană, a inculcat naţiunii americane o înclinaţie fundamentalistă şi o notă de intoleranţă. Astfel, indienii au fost goniţi de pe pământurile lor şi uneori masacraţi, iar negrii au fost folosiţi ca sclavi, fară mustrări de conştiinţă. Americanii se simţeau învestiţi cu o misiune şi cu dreptul de a-şi înfige drapelul şi a-şi extinde frontierele (atitudine comună în civilizaţia occidentală, dar foarte prezentă în conştiinţa americană şi prelungită până în prezent) Cu toate astea, spiritul de libertate rămânea viu şi a fost alimentat continuu de zecile de milioane de imigranţi sosiţi de-a lungul secolelor pe „pământul făgăduinţei". [...] Statele Unite rămân de departe ţara occidentală cea mai religioasa, singura în care credincioşii continuă să formeze o majoritate. Nu de puţine ori discursul politic e împănat cu fraze de natura religioasă, amestec de genuri evitat în Occidentul european. La rândul ei, politica internaţională capătă accente mesianice. America îşi apără desigur interesele, dar îşi asumă şi sarcina de a face Binele să triumfe în lume. „Axa răului" denunţată de preşedintele George W. Bush se înscrie într-un scenariu cu alură de apocalipsă care se va sfârşi obligatoriu, după încercările de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Răului. Americanii sunt ultimii cruciaţi. - pag 201-211

După formula milenaristă consacrată, viitorul trebuia să se inspire din caracteristicile vârstei de aur pe care fiecare o vedea în felul lui. Idealul fascismului italian era să reînvie Imperiul Roman. În Germania, naziştii, obsedaţi de puritatea rasială, vor invoca un model de-a dreptul preistoric: epoca în care arienii, „blonzii atletici" veniţi din nord, dominau singuri regiunea: proiectul era de a refece calitatea biologica originară, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor în special (evreii figurau deja printre ţapii ispăşitori ai milenarismuhii tradiţional; armonia milenaristă cerea expulzarea oricărui corp străin). Aceste doctrine „unanimiste" voiau să rezolve o dată pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau „sfârşituri ale istoriei" care să ducă la o permanentă stare de perfecţiune. Inventând „Reich-ul de o mie de ani", Hitler a găsit formula potrivită, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. [...]

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupă un loc aparte. In primul rând, se bazează pe o schema istorică extrem de elaborată; milenarismul lui e de factură ştiinţifică, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate într-o epocă în care ştiinţa devenea o referinţă majora. În al doilea rând, in timp ce fascismul şi nazismul subordonau explicit individul colectivităţii, comunismul a reuşit turul de forţă (strict teoretic) de a combina înflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrând astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca şi simţul comunităţii. Această latură „eliberatoare" i-a conferit un blazon, înainte de a naşte o formidabilă decepţie; prinsă în propria sa contradicţie, „noua societate" a uitat de libertate, preferând să dezvolte un aparat opresiv. - pag 186-187

Din aceeași carte vezi și: „Columb și negarea realității”

Europa in Fata Oglinzii - Istoria Creștinismului

După cum v-am promis în postul precedent, iată o colecție de citate interesante, din cartea intitulată „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, în special din capitolul doi - „Oglinda Creștină”:

În viziunea istorică tradiţională, cel de-al doilea element caracteristic al „europeanului", împreună cu moştenirea lăsată de cultura clasică, este creştinismul, care ni se prezintă ca o doctrină definită de la originile sale, ce se răspândeşte în lumea mediteraneană şi devine, în secolul al IV-lea, religia imperiului (acesta este momentul în care are loc prefacerea imperiului, o dată cu „convertirea" lui Constantin, în timp ce creştinismul rămâne neschimbat).

Totuşi, între creştinismul originar şi cel din vremea lui Constantin a existat o lungă şi complexă evoluţie, care cuprinde cel puțin trei mari etape. În prima etapă, cea a lui „Iisus istoric", avem de-a face cu una dintre mişcările religioase de reînnoire care au zguduit Palestina la începuturile erei noastre. A fost o mişcare esenţialmente rurală, care se opunea „oraşului" : respectiv atât ierarhiei religioase a Templului, propunând o relaţie directă şi fără mediere a omului cu divinitatea, cât şi administratorilor imperiului, ceea ce explică de ce ambele puteri s-au unit pentru a o combate.

În a doua etapă, creştinismul a părăsit limba arameică pentru a începe să se exprime în greacă şi a trecut din Palestina rurală în oraşele elenistice. Transferul acesta a însemnat şi o schimbare a credincioşilor, care nu aveau să mai fie doar săracii şi marginalii ucenici ai lui Iisus, ci cetăţenii bogaţi care se alăturau grupurilor create de Pavel, între care femeile aveau un rol esenţial. Caracterul plural al acestei faze iniţiale de dezvoltare a creştinismului reflectă diversitatea de origine a grupurilor de credincioşi: creştini circumcişi încă puternic legaţi de iudaism, convertiţi provenind din grupuri persecutate în Palestina - „elenişti” ostili Templului, ucenici ai lui loan Botezătorul care emigraseră după uciderea lui - și, în sfîrșit, păgâni convertiţi fără a fi trecut prin iudaism. Pavel, ale cărui predici s-au văzut curând implicate într-o serie de înfruntări între tendinţe diverse, găsea că este normal să existe divizări între creştini, ba chiar considera că este bine să existe şi „eretici”.

S-a spus că adevăratul creştinism „cuprindea o mare varietate de voci, un extraordinar evantai de păreri”. În Siria şi în Egipt avem o primă fază în care acesta convieţuieşte cu mai multe secte iudaice, urmată de o alta în care predomină gnosticismul şi în care doctrina dobândeşte trăsături ale gândirii orientale şi ale „păgânismului" greco-roman. Atunci când ne referim la istoria acelor vremuri, a vorbi despre gnosticism, montanism sau arianism ca erezii este corect doar în măsura în care luăm în considerare semnificaţia originală a cuvântului airesis, care la autorii clasici era aceea de „alegere", „opinie" sau „şcoală de gândire", nicidecum de „sectă" sau „facţiune", pe care a căpătat-o ulterior. De fapt, „şcolile” acestea au convieţuit fără mari conflicte până când Constantin a asociat creştinismul cu imperiul şi a creat o Biserică ce deţinea o autoritate centralizată şi puterea de a decide „adevărurile” admise.

[...]Cea de-a treia etapă a acestei istorii de început a creştinismului perinde asocierea sa cu puterea politică a imperiului, care l-a transformat într-un „guvernământ ecleziastic, paralel cu cel secular", "cu care colabora pentru punerea în aplicare a decretelor imperiale. O dovadă a radicalismului acestei transformări ne-o furnizează faptul că, în anul 314, un sinod a stabilit pedeapsa cu excomunicarea pentru soldaţii creştini care abandonau serviciul militar, contrazicând astfel atitudinea vechilor martiri care preferaseră să moară decât să intre în armată, susţinând, cum a făcut Maximilian, că un creştin nu are voie să facă rău nimănui.

În această perioadă dispare caracterul plural şi comunitar. Creştinismul se transformă în creştinătate, care se priveşte pe sine, de la recunoaşterea sa oficială, drept o comunitate unitară şi ierarhizată ce aspiră la a include în rândurile sale întreaga umanitate şi la a-şi extinde controlul asupra tuturor activităţilor umane. Să nu uităm faptul că creştinismul este singura dintre marile religii supusă controlului unui cler organizat ierarhic.

Am vorbit despre asocierea politică a creştinismului la imperiu şi nu despre „convertirea lui Constantin". De fapt, împăratul, care avusese viziunea crucii la doar doi ani după ce avusese o viziune a lui Apollo, nu a încetat nici o clipă să-şi îndeplinească funcţia de şef religios pentru supuşii săi „păgâni", construind temple vechilor zei în noua lui capitală din Orient. Nici viaţa sa personală nu pare să se i schimbat foarte mult, dacă ţinem seama de faptul că „a trebuit să-şi asume" responsabilitatea morţii violente a socrului său, a trei cumnați, a fiului său întâi născut şi a soţiei sale.[...]

Biserica s-a transformat astfel într-una din principalele puncte de sprijin ale noului „Imperiu creștin”, care avea să supraviețuiască în orient până în secolul al XV-lea.[...] Noua situație creată de recunoașterea politică nu mai putea permite conviețuirea pașnică a diverselor curente creștine. Disidenții - ereticii și schismaticii - aveau să fie de-acum marginalizați și puteau, sau chiar se cuvenea să fie pedepsiți. De fapt, primii disidenţi persecutaţi, donatiştii din nordul Africii, nu aveau o doctrină diferită, ci se opuneau doar asocierii creştinismului cu puterea politică, ceea ce ia condus la a se considera, şi nu fără motiv, adevăraţii continuatori ai Bisericii persecutaţilor şi martirilor și a-i socoti trădători pe cei care, aliindu-se cu imperiul, se serveau, la momentul oportun, de creştinism pentru a crea divergenţe între creştini.[...]

O dată ce şi-a statornicit autoritatea, Biserica creştinătăţii s-a văzut obligată să impună o nouă viziune asupra originilor creştinismului, care să elimine toate trăsăturile ce puteau sugera pluralismul, reducându-le la tăcere sau condamnându-le retrospectiv ca nelegitime, în timp ce îşi asocia istoria proprie cu cea a Romei: Iisus se născuse în perioada în care August întemeia imperiul şi instituia pax Romana. „Ortodoxia triumfătoare - s-a spus - proclamă monopolul şi îşi rescrie istoria.”[...]

„Oficializarea” creştinismului nu trebuie totuşi confundată cu creştinarea imperiului, care s-a produs într-un interval foarte mare de timp şi în mai multe etape. Secolul al IV-lea a fost, până în ultimul său deceniu, o epocă de convieţuire paşnică, în care vechea religie tradiţională continuă să construiască temple, si primească subvenţii de la stat ţi să marcheze curgerea timpului cu sărbătorile sale.[...]

„Revoluţia constantiniană" a însemnat [totuși] începutul sfârşitului vechiului sistem, eclectic şi tolerant în privinţa doctrinelor, ce a făcut loc unei centralizări religioase care acum nu se limita la ritual, ci se extindea şi asupra domeniului comportamentului personal şi al credinţelor.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și partea a III-a, despre metodele „apostolice” de convertire a păgânilor.

Imagine: derivat al tabloului Bătalia de la Podul Milvius de Pieter Lastman, (1613) și Apariția crucii în fața lui Constantin de Jacopo Vignali

Religie si Societate in Europa - Secularizarea in sec. XIX si XX - recenzia bezbojnicului

Făcând parte din colecția intitulată "Construcția Europei", de la editura Polirom, cartea "Religie și Societate în Europa - Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX (1780 - 2000)" de René Rémond reprezintă o foarte interesantă istorie a relației dintre puterea spirituală și cea temporală în spațiul european. Deși cartea poate și lesne acuzată de galocentrism și pe alocuri cade într-o redundață insipidă - consider că ar fi putut fi redus ca volum cu aproximativ 20%-30% - este totuși o incursiune interesantă, etapă cu etapă, în procesul de separație dintre preoți și politică.

De exemplu, catolicismul secolului XIX este o forță reacționară, antiliberală, iar dragostea pentru democrație a învățat-o în secolul XX, mai ales datorită faptului că viitorul papă Ioan Paul al II-lea a simțit pe pielea lui efectele dictaturii comuniste. În schimb, înainte de comunism, instaurarea dictaturii franchiste din Spania, a celei din Portugalia lui Salazar - Estado Novo - precum și a regimurilor conservatoare, anti-republicane și anti-laiciste din Franța au fost primite cu bucurie de Papalitate.

Recomand cartea celor interesați de istoria Europei și/sau a secularismului, cu excepția cititorilor ce au alergie la patriotismul galic, centrat pe Revoluția Franceză. Eu zic că merită citită cartea , dar se putea totuși un pic mai bine. Citate de interes:

[Î]n pofida inegalităţii intervalelor de timp, a disparităţii itinerarelor și a marii varietăţi a regimurilor, putem distinge o direcţie generală în care s-au angajat rînd pe rînd aproape toate societăţile europene. Toate s-au inspirat din citeva idei şi s-au raportat la cîteva principii care alcătuiesc un fel de numitor comun şi care s-au impus încet-înoet ca lege a statului. În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate aceste societăţi s-au îndepărtat de concepţia statului confesional și s-au angajat [...] pe calea unei anumite secularizări ce mergea de la recunoaşterea distincţiei dintre societatea civilă şi comunitatea confesională pînă la separarea lor completă, avînd drept contrapartidă redobîndirea independenţei de către Biserici, care scăpau de controlul autorităţii publice. - pag. 144

Cît despre Bisericile ortodoxe, aflate acum sub tutela comunistă, o lungă tradiţie de supunere faţă de putere nu le pregătise să reziste: obişnuite să fie aservite statului, cu cîteva excepţii, ele s-au retras între graniţele cultului. Singurele lor luări de poziţie publice în alte chestiuni decît cele confesionale s-au referit la lupta pentru pace aşa cum o propovăduia propaganda oficială: denunţarea imperialismului american şi militarea pentru interzicerea armei nucleare atîta vreme cît Uniunea Sovietică nu dispunea de ea.

[...] Bisericile ortodoxe, cu excepţia cîtorva personalităţi eroice, [...] s-au comportat faţă de putere cu o docilitate foarte puţin glorioasă. Dacă în România revoluţia s-a oprit la jumătatea drumului şi a bătut pasul pe loc timp de şase ani ['89-'96], dacă Bulgaria s-a eliberat mai lent de jugul comunist, dacă în Serbia partidul a supravieţuit, toate acestea nu se datorează oare, în parte, faptului că în cele trei ţări menţionate ortodoxia era religia majoritară, iar Bisericile nu aveau o tradiţie a autonomiei? - pag. 191-193

Scrisoarea III - reinterpretare

Scrisoarea III - fragmente piratate și derivate pentru a ilustra în rime, pe letopișețul digital, realități ost-europene p(r)ostmoderne. Dedicat preoțimii.

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii într-ale crucii;

Veacul nostru ni-l umplură toți demenții şi escrocii...

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La enoriași le spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, turma să şi-o recunoască,

Îşi aruncă borâtura bulbucaţii ochi de broască...

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne învârt şi ne spun mituri, ne vorbesc filosofie.

Voi iloții! Virtuoşii, stareți peste-aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Tot ce-n ţări ce-s chibzuite, e smintit şi stârpitură,

Tot ce-n al său suflet poartă putrejunea de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, șarlatanii și hoțimea,

Toţi sunt venerați aicea şi formează preoțimea,

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să aibă în smintitele lor guri

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna azi la noi nu vă mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi arătat arama înșelând această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de oameni, de săraci, ca de-obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Știința? este-o nerozie; Viața? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de martiriu v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Cuza doamne, ca să pui biruri pe ei,

Și-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Locul lor e-n puşcărie şi la casa de nebuni!

Imagine: Portretul unui Arhidiacon (1877) - de Ilia Repin

Religiile politice și pseudoștiințele - adaptări la modernitate

Există o paralelă interesantă între evoluția conceptului de religie, de la forma tradițională la cea secular-politică, și cea a leacului, de la cel băbesc la cel postmodern (homeopatie & friends).

Cele din urmă sunt întotdeauna o continuare a celui dintâi, cu o mutație fundamentală în perioada modernă. După perioada iluministă, sub imperiul presiunii exercitate de către iluminism, cu al său ateism, avem impresia că religia a început să piardă din ce în ce mai multă influență politică, fiind astfel trecută în sfera privată. Tranziția istorică de la evul mediu teocratic la modernitatea laică. Ceea ce nu ne dăm seama e că de fapt în acea perioadă, religia a suferit o ruptură în două, sau altfel spus, a avut o evoluție arborescentă, nu liniară. Pe de o parte avem situația de mai sus - ca exemplu să luăm creștinismul occidental, puternic apolitic, sau în orice caz, indirect politic, prin influență socială - și pe de altă parte avem așa numitele religii politice, care au eliminat părțile ce le făceau să semene cu niște religii, de aici și numele paradoxal de religie seculară (s-a mai menționat prin blogosferă, ateismul este un pas necesar, dar nu suficient pt o atitudine rațională) Astfel, tribalismul irațional (mesianic, etc) a putut să rămână în sfera politică chiar și sub presiunea laicistă a modernității.

Interesant de notat și faptul că într-un fel, și transformarea leacurilor băbești în medicină "alternativă" s-a făcut tot sub imperiul presiunii moderne, de data asta a medicinei normale. Pentru a se adapta, leacurile de altădată fie au fost validate pe cale științifică și au devenit tratamente legitime, fie s-a transformat în ceva ce seamănă a medicină adevărată, preluând un limbaj ce sună științific - vezi legile lui Hahnemann în cazul homeopatiei. O veritabilă adaptare prin mimetism, unde dușmanul de care se ferește este ochiul critic al bolnavului, ce vrea medicamente științifice, și nu rădăcini.

Astfel, sub presiunea lui "adatează-te sau pieri" avem non-medicamente ce par medicamente, și religii ce par non-religii (ideologiile totalitare). Sunt curios cum va schimba critica neo-ateistă religiile de azi?

Later Edit: O altă instanță de adaptare mimetică este efortul depus de creștinismul fundamentalist american de a părea științific, prin intermediul designului "inteligent" (numit anterior și "știința creației" sau creaționism). Totuși această adaptare nu servește doar unui scop psihologic - acela de a-l păcăli pe credincios că supersițiile sale sunt cumva fundamentate științific - ci și unui scop juridic - introducerea religiei în școli ca și alternativă laevoluționism.

PS. Click pe poză pt a mări.

Comunismul ca religie de stat

Istoricul englez R.N. Carew Hunt, în a sa “Teorie şi Practicǎ a Comunismului” numea Comunismul “cea mai împortantǎ mişcare socialǎ de la apariţia Creştinismului” şi numeroşi scriitori şi istorici au argumentat faptul cǎ ideologia comunistǎ este o religie.

Nu este o afirmaţie deplasatǎ aceea cǎ versiunea leninistǎ a Comunismului a fost de fapt religia de stat a Rusiei Sovietice, având proprii sǎi profeţi – Marx, Engels şi Lenin – propriile sale cǎrţi “sfinte”, pontifi mandataţi de cǎtre Istorie sǎ conducǎ lumea cǎtre paradisul ultraegalitarist, concilii ecumenice sub formǎ de congrese în care se hotǎrea interpretarea ortodoxǎ a ideologiei precum şi o întreagǎ armatǎ de preoţi şi parohii, sub formǎ de activişti şi organizaţii regionale. Singura mare diferenţǎ faţǎ de vechile religii era lipsa conceptului de divinitate, însǎ asta n-ar fi o problemǎ, dat fiind faptul cǎ şi Budismului – în forma sa originalǎ cel puţin – îi lipsea ideea de zeitate, şi totuşi e consideratǎ o religie.

Este falsǎ ideea, mult vehiculatǎ de creştini, cum cǎ ateismul a dus la suferinţa din interiorul lagǎrului sovietic. Costul uman al comunismului se poate atribui, paradoxal, unei prea mari credinţe, credinţǎ în societatea utopicǎ predestinatǎ. Comuniştii au atacat celǎlalte religii pentru a stârpi competiţia ideologicǎ, pentru a distruge sistemele de gândire concurente, sau cel puţin pentru a le neutraliza orice bazǎ de putere şi influenţǎ în noua societate clǎditǎ pe comunism. Imperiul Roman de la inceputul mileniului I, politeist, se afla într-o situaţie similarǎ, doar cǎ noua religie mesianicǎ atunci era creştinismul.

Problema majorǎ a comunismului nu este lipsa credinţei. Pasiunea şi încrederea oarbǎ a comunistului în adevǎrul suprem de care era ghidat sunt identice cu sentimentele ce animǎ fundamentaliştii din ziua de azi. Comunismul a oferit o explicaţie exhaustivǎ pentru modul de funcţionare a societǎţii umane. A oferit, mai ales la începuturi, şi o cale spre mântuire, şi cel mai important, un sentiment de camaraderie şi identitate pentru membri sǎi, elemente importante într-o religie. Iar aceşti credincioşi au muncit din greu sǎ-i facǎ pe alţii sǎ vadǎ “adevǎrul” lor luminos, adevǎratǎ muncǎ misionarǎ, Iezuitǎ ar spune unii.

Este important de notat faptul cǎ s-a încercat din rǎsputeri evitarea oricǎrei comparaţii dintre comunism şi vechile religii, cǎci astfel ideologia pierdea orice legitimitate asupra adevǎrului, adevǎr derivat, credeau comuniştii în mod fals, din legile ştiinţifice. Comuniştii n-ar fi recunoscut niciodatǎ – de altfel nici azi n-o fac – cǎ aserţiunile privind modul de dezvoltare al societǎţii umane nu erau bazate pe date ştiinţifice ci pe speculaţii ideologice. Ei susţineau originea ştiinţificǎ a comunismului pentra speculaţiile de la baza ei sǎ obţinǎ din respectul de care se bucura ştiinţa la vremea respectivǎ. De altfel şi creaţionismul contemporan vrea sǎ-şi aroge titlul de ştiinţǎ, pentru a obţine aceeaşi credibilitate.

Communismul a fost de-o religiozitate feroce, ce a suferit de toate pǎcatele unui mod de gândire magic, bazat pe viziunea unui rai terestru al egalitǎţii şi prosperitǎţii, pe dogme inconsistente şi interpretabile, ce, la fel ca în alte religii, au dus la schisme, reinterpretǎri şi adevǎraţi credincioşi în dogma “dictaturii proletariatului”. Imperiul rus n-a abandonat religia, doar cǎ pentru aproape un secol, a schimbat religia de stat din creştinism în comunism.

Post inspirat din două posturi Jaskaw şi un articol World Prout Assembly.

Vezi şi: "Defining Religion in Operational and Institutional Terms" de Boyan, Stephen A. Jr.

Noul Ateism - ce este si de unde vine?

Este important sa definim ce este Noul Ateism. Am auzit in repetate randuri afirmatia cum ca nu exista un ateism "nou", denumirea fiind inventata de catre oponenti cu scopul de a discredita comunitatea necredinciosilor, ce devine din ce în ce mai vocala. Si da, si nu. Pe de o parte, ateismul ca pozitie filosofica este tot aia, "lipsa credintei în zei/divinitate", cu precizarea ca, spre deosebire de ateismul de acum 10, 20, 50 de ani stiinta a mai avansat, oferind munitie suplimentara pozitiei ateiste. Dar în esenta ateismul e tot ateism. Pe de alta parte însa, exista ceva nou în Noul Ateism, si anume un nou mod de interactionare a necredinciosilor între ei, precum si a necredinciosilor cu societatile gazda. Noul Ateism este, deci, o miscare sociala si politica.

Background

Este foarte interesant de unde a pornit noul val ateist. In esenta este o reactie împotriva unor simptome ale societatii postmoderne: fundamentalismul religios contemporan - aparut atât în Lumea Islamica cât si în SUA, în a doua jumatate a secolului XX, ca o reactie anti-modernista - si, într-o mai mica masura, multiculturalismul - în special în Europa de Vest. Nu este o coincidenta faptul ca Noul Ateism a luat avânt în epoca Bush, perioada în care fundamentalismul crestin (evanghelic) începea sa fie perceput ca o amenintare la adresa caracterului secular al statului American, iar fundamentalismul islamic se dovedea a fi noul inamic extern al ultimei superputeri, un inamic fanatic capabil de numeroase acte de terorism în inima societatilor vestice. În acelasi timp, în Europa de vest, multiculturalismul era perceput tot mai mult ca o idee ce apara minoritatea musulmana de criticile majoritatii seculare - descurajând dialogul -, permitand o insularizare culturala potrivnica integrarii sociale. De asemenea, valul de fundamentalism n-a ocolit nici religia iudaica, observându-se un conflict din ce în ce mai puternic între majoritatea seculara si minoritatea haredim (ultraortodoxa) din Israel. În acest climat ultrareligios au început sa apara, din 2004 încoace, cartile anti-religioase ale noilor atei.

O miscare sociala/politica.

Cartile publicate de Cei Patru Calareti (ai Apocalipsei) au reprezentat nucleul în jurul careia s-a constituit o noua miscare sociala si politica. Pe plan social, scopul miscarii este acea de lupta împotriva statutului de "indezirabili" si prejudecatilor asociate cu termenul de ateu, oarecum asemanator cu miscarea Gay Liberation din occident. Si Campania Out este inspirata din acea miscare, de la care se pot învata multe, dat fiind faptul ca are un avans de 35 de ani. Unul din participantii la prima conferinta a dedicata ateilor afroamericani remarca faptul ca "[ma simt] de parca am lupta din nou pentru drepturile noastre".De asemenea, ateii au si o misiune politica, valabila mai ales în SUA si Europa de Est, aceea de a se uni pentru a deveni o forta electorala, un "bloc de alegatori", care sa poata influenta deciziile politice.

Trebuie mentionat si faptul ca o asemenea miscare nu era posibila acum un deceniu datorita faptului ca internetul reprezinta principalula platforma a Noului Ateism. Dat fiind faptul ca ateii sunt raspânditi destul de împrastiat uniform dpdv geografic, era necesara o tehnologie care sa minimizeze distantele fizice dintre necredinciosi, ca sa nu mai vorbim de faptul ca internetul este o sursa vasta de informatii, si deci o arma formidabila în mâinile ateilor. Nu degeaba a fost denumit "locul unde zeii vin sa moara"

Sunt multi care critica virulenta discursului neo-ateist. Si pe buna dreptate. Aceasta miscare este produsul unor oameni ce s-au simtit si se simt sub asediul irationalitatii, într-o lume postmoderna unde li se spune ca toate parerile sunt la fel de valoroase, fie ele stiinta, pseudostiinta sau religie. Era necesara o reactie virulenta, care sa arate ca nu toate ideile sunt la fel de valoroase, unele fiind chiar periculoase pentru umanitate.

Va urma.

Moment Poetic - Sharia

Sharia Law

she's buried chest high

her arms can't stop the stones that fly

or wipe the tears that have already dried

for a crime she so persistently denied

she's buried chest deep

the moderates asleep

no matter how hard she weeps

worth half of a man, her testimony's cheap

Allah subhana wa ta'ala has come up with such a fair rule

dictators of history couldn't be so cruel

told by mohammed sallahu 'alhe wa salam

teaching us allah's divine referendum

what becomes of those who have a sip of rum

drinks to forget or wants to be numb

or those who play the game of chance

poker buddies escaping the religious trance

allah's prescribed in his merciful script

their flesh be ripped their blood be dripped

at the tip of a muslims whip

she's buried chest high

her arms can't stop the stones that fly

or wipe the tears that have already dried

for a crime she so persistently denied

and this is allah's eternal reply

1400 years of backwards law

a tragic flaw of the primitive claw

the tribe of homosexuals

koum lot as they say

sharia is clear on how they should pay

the price for their gay display

life doesn't matter which way

abu baker got them with a tumbling wall

ali muhammad's cousin and son in law

had people burned for their sexual call

an entire village children and all

she's buried chest deep

the moderates asleep

no matter how hard she weeps

worth half of a man her testimony's cheap

apostates remember those who have bled

to speak the word Muslims leave unsaid

killed for the sake of those mislead

submit now or be left dead

allah subhana wa ta'ala has come up with such a fair rule

the devil himself couldn't be so cruel

she's buried chest high half way deep

while the moderates are still fast asleep

while the world stands silent

her testimony's cheap.

stones thrown by religious sheep.

witches were burned long ago

til the flame of freedom began to glow

and we learned to say the word 'no'

no! know that your laws are unjust

not worthy of respect only disgust

beheading those with a knifes thrust

oh but in Allah we blindly trust

she's buried head high

in a heap of stones.

no more crying no more moans

all that's left is skin and bones

Allah has come up with such a fair call

the true justice of sharia law

BOR ameninta bloggeri necredinciosi

Se-ngroaşǎ gluma bǎieţi! Biserica Ortodoxǎ Românǎ se simte din ce în ce mai confortabilǎ în societatea româneascǎ, şi ca orice organizaţie avidǎ de putere, a început sǎ îşi arate muşchii pe unde apucǎ. Avem un preşedinte uns de patriarh, parlamentari care modificǎ legile dupǎ voia aceluiaşi mare vraci şi o populaţie imbecilǎ care aruncǎ aproximativ 6 milioane de euro în direcţia hoţilor în sutanǎ. Astfel dupǎ ce sirenele bǎrboase au vrǎjit mai tot poporul cu cântecul lor macabru, vor sǎ bage pumnul în gura celor care, cu raţiunea-ntre urechi, au pǎreri diferite de legionarii lui Hristos.

Un astfel de haiduc al interneţilor este Igaveuponlife, care, orbit de o nesimţire satanicǎ, a avut curajul sǎ posteze un gând al sǎu legat de disputa evoluţie/creaţie, gând disident faţǎ de Adevǎrul Oficial(tm) aprobat de SC Ortodoxia SRL (powered by Audi). Iatǎ somaţia Bisericii:



Redau integral reacţia celui vizat:

"Nu va era de ajuns ca puneti taxa pe prostie la nunta, botez sau inmormantare, nu va era de ajuns ca aveti vile si Maseratti de 200.000 de euro, ca unii sunteti pedofili, homosexuali si majoritatea hrapareti. Nu, trebuia sa duceti nesimtirea la extrem si sa ma contactati pe mine. Uite ce fac eu cu mailul vostru discret, ma pis pe el si-l postez aici sa vada toata lumea de ce sunteti in stare, nenorociti mici ce sunteti.

Asadar vreti sa imi puneti pumnul in gura? Pentru ce, ca nici macar nu era un articol iesit din comun, era o discutie libera despre creator vs evolutie.

Articole decadente si lipsite de bun simt? Nu v-ar fi rusine ma nespalatilor, burtosilor, barbosilor, daca nici eu n-am avut bun simt, o sa va arat acum bun simt. Cu tot respectul pentru credinciosii care citesc acest articol, ma pis pe Biserica Ortodoxa Romana, sunt niste hoti, niste parsivi, manipulatori, mincinosi si fara pic de bun simt.

Ma indoiesc ca umilul meu articol a influentat pe cineva, ca a reusit sa intoarca din drum vreun bisericos.

Asadar, astept “organele abilitate” sa-si faca datoria si sa ma pedepseasca pentru oribila fapta!

Ati ajuns de rasul lumii, nenorocitilor."

PS: Dupa cum am zis si mai sus, nu eu sunt cel care a primit mailul, ci Igaveuponlife (link).

Epistola catre megalomani

Scrisoare dedicatǎ Ctitorului

O tu, cel aplecat peste machete şi planuri mǎreţe, O, tu, cel ce vede ansamblul şi ce înţelege detaliul. Iatǎ, a venit ziua, iatǎ ziarele scriu despre tine şi-ţi disecǎ viziunea. Şi unii din cei care citim, înţelegem. Ştim. Eşti într-o poziţie supremǎ de putere, şi simţi cum istoria îţi dǎ târcoale-n cǎlduri, cum te ademeneşte şi vrei s-o cucereşti, s-o rǎpui. La urma urmei meriţi, eşti un om mare. Ştii asta, dar trebuie sǎ le arǎţi şi celorlalţi, sǎ înţeleagǎ cǎ nu eşti un om limitat - cel puţin nu de conştiinţǎ. Vrei sǎ te respecte şi fǎrǎ frica aceea pe care pǎşeşti zi de zi. Inviţi plebea la festin, le vei hrǎni şi lor narcisismul, dar te vei înfrupta şi tu. Vei demonsta cǎ eşti Cineva şi cǎ acest popor este aşa cum îl vrei tu sǎ fie. Şi dacǎ nu este, ar trebui sǎ fie. Gândirea heterodoxǎ nu e permisibilǎ, disidenţa ideologicǎ e un moft, gândirea occidentalǎ, un pǎcat.

Toţi sunt egali în faţa Întâiului, trebuie s-o simtǎ. Vei pune piatrǎ peste piatrǎ, vei constui, vei înǎlţa un lǎcaş pentru popor, o casǎ pentru acest neam. Cǎci în curând va veni ziua mult aşteptatǎ - sfârşitul istoriei - iar pentru asta, omul trebuie exorcizat de egoism, trebuie purificat de plǎceri, trebuie egalizat şi uniformizat. Iar pentru asta, oraşele trebuie populate coloşi şi mamuţi, astfel încât omul sǎ înţeleagǎ cǎ e este mic şi neajutorat, dar cǎ-n acelaşi timp, cineva-l vegheazǎ. Cǎ cineva-l iubeşte cu stricteţe. Iar tu, Înţeleptule, îi vei arǎta asta. Tu meştere vei clǎdi, pentru ca posteritatea sǎ te cunoascǎ. Îţi vei sculpta propria piatrǎ funerarǎ în carnea urbei.

Bravo Preaiubitule! Pomenit vei fi!

Aceastǎ epistolǎ este adresatǎ lui Daniel, dar la fel de bine putea s-o scrie cineva, acum un sfert de veac, pentru Nicolae. Ambii sunt avatarele unor ideologii mincinoase, gulaguri ale minţii şi infernuri ale simţǎmintelor. Nu mai hrǎniţi monştri cu picioare de eter, ce se hrǎnesc din fricǎ şi trǎiesc din ignoranţǎ! Altfel, istoria vǎ va ţine minte ca pe sclavii egiptenii îngropaţi la picioarele piramidelor, contorsionaţi sub povara iraţionalitǎţii.