Jihadisti anti-extremism

Ahlu Sunna Waljama'a ("Majoritatea") sau ASWJ este un grup paramilitar somalez constând în musulmani sufiști moderați ce se opun milițiilor islamice radicale al-Shabaab. ASWJ luptă pentru a opri impunerea Wahhabismului în Somalia și a unei forme stricte de șariat și pentru a proteja tradiția islamică moderată (sunnito-sufistă) a țării și opiniile religioase moderate. Grupul a devenit cunoscut în 2008, în momentul în care a pornit o revoltă armată anti-extremistă ca reacție la distrugerea mai multor morminte conținând sfinți sufiști. Grupul se opune interzicerii muzicii, a narcoticului local Khat și utilizării pedepsei capitale și tăierii de membre ca forme de pedeapsă.

Miliția a purtat numeroase victorii împotriva grupului talibanoid al-Shabaab, actualmente făcând parte din guvernul federal somalez, cu 5 portofolii ministeriale.

Tot în legat de Somalia, în localitatea Garissa din estul Kenyei, locuită majoritar de etnici somalezi, au avut loc atacuri cu grenade și arme de foc asupra creștinilor din mai multe biserici. Atacurile brutale, marca al-Shabaab et Co. (supărați pe ajutorul dat de Kenya guvernului federal somalez) par să fi oripilat opinia publică kenyană într-atât încât Consiliul Suprem al Musulmanilor Kenyani a spus că musulmanii vor organiza miliții cetățenești pentru protejarea bisericilor din Garissa, și oriunde or mai cere creștinii. Liderul Consiliului a afirmat că „dat fiind faptul că acei creștini sunt o minoritate acolo, musulmanii consideră că aceștia trebuie protejați cu orice preț”

Între timp, în Mali, au loc evenimente foarte similare cu cele care au determinat formarea grupului somalez „Majoritatea”. Șapte morminte ale unor sfinți musulmani au fost distruse în ultimele zile în orașul Timbuktu de către gruparea radicală Ansar Dine, și aceștia au amenințat că vor distruge toate mausoleele pe care le consideră „păgâne” și toate moscheile ce conțin astfel de „sfinți”. În „orașul celor 333 de sfinți” - inclus pe lista patrimoniului UNESCO -, acesta nu este un lucru mărunt. Ba mai mult, procurorul-șef al Curții Penale Internaționale a afirmat că aceste acțiuni s-ar încadra la capitolul „crime de război”. 

Evenimentele sunt similare cu distrugerea statuilor budiste de la Bamyan, din Afghanistan, doar că aici e vorba de distrugeri inter-musulmane. E timpul ca lumea islamică să preia modelul somalez de jihad anti-taliban și să să facă curățenie în ograda cu orătănii de sorginte extremistă, înainte ca istoria lor să fie anihilată de târnăcoape și picamăre.

Minaretul - soluții la dilema helvetă

Mecet demineratizat

Minaretul este un element arhitectural cu funcții similare turnului de biserică. Pe de o parte marchează vizual un loc care funcționează ca centrul unei comunități, fiind „sala de adunare” a credincioșilor, iar pe de altă parte oferă un mijloc de atenționare și convocare pe cale auditivă. La musulmani prin vocea muezinului, la creștini prin limba clopotului. Faptul că aceste elemente aciculare definesc de multe ori un peisaj este de la sine înțeles, iar asta pare să fi iritat poporul elvețian, care acum 2 ani a decis că minaretele nu se potriesc cu estetica burgului alpin.

Știm din înțelepciune lui Herr Darwin, că atunci când există presiuni selective puternice, organismele pot fie să se adapteze, fie să moară. Astfel, prin referendumul elvețian s-a creat o nouă presiune pe arhitectura moscheilor din Confederație. Și cred că există șanse mari ca „geamia elvețiană” să fie pur și simplu o nouă tipologie de lăcaș de cult islamic, fără minaret.

(╯°□°）╯︵ ┻━┻

Un exemplu posibil în acest sens ar putea fi ideea arhitecților Daniel Andersson și Christiane Flügel. Aceștia iau schema unei moschei, cu funcțiuni succesive, și o răstoarnă, astfel încât să creeze o „moschee verticală”. Trecerea de la funcțiunile publice, dinamice - recepția, piața - la cele private, contemplative - biblioteca, grădina publică, sala de rugăciune - , se face urcând nivelele. Simbolistica gestului de ascensiune este de neignorat, iar estetica este una foarte islamică, fațada lăsând o impresie de textil, având ca accent o „cută”, făcând trimitere, voit sau nu, spre Kaaba de la Mecca. Urcarea culminează cu terasa de la ultimul nivel, care devine minaretul de facto al clădirii, fără a mai păstra ceva din imaginea tradițională a acesteia.

Deși nu sunt de acord că sentimentul că minaretul ar fi simbol politic, cum cred mulți din tabăra „islam ist haram”, o comunitate - în cazul de față cea elvețiană - este îndreptățită să decidă ce reguli estetice se aplică în propriile localități, iar musulmanii, probabil, se vor adapta la noile restricții estetice.

Moscheea „Fascicul de lumină”

O altă moschee ce n-are minaret, în sensul clasic al cuvântului, este propunerea catalancelor de la ZEST Architecture la același concurs de idei, unde „turnul” este indisolubil de forma generală a clădirii. O formă care amintește în același timp de estetica dhowului și a corturilor arabe, dar și de exemple din arhitectură modernă, occidentală. Însă un aspect mai interesant este faptul că segregarea sexuală nu se face printr-un zid, cum de multe ori e cazul, ci printr-o perdea de lumină, cele două sexe fiind de fapt în aceeași încăpere - o idee utilă în situația în care la un moment dat va fi interzisă segregarea sexuală în „lăcașurile de cult”.

Și ca să încheiem pe o notă familiară, căci francofoni suntem și noi și ei, algerienii tocmai s-au apucat de a treia cea mai mare moscheie din lume (după cele de la Mecca și Medina), adică un fel de „Geamia Mântuirii Neamului”, având un minaret de 265 metri înălțime. Vă invit să consultați imaginile de pe ArchDaily pentru detalii.

Pt. biserici altfel, vezi: „Arhitectură ortodoxă contemporană”.

Secularism și laicitate în Turcia kemalistă

Niște idei interesante despre ce înseamnă secularismul sau laicitatea kemalistă, și cum ea a fost sprijinită și de intelectualii salafiști:

"La 3 martie 1924, califatul a fost desfiinţat (toţi membrii familiei otomane au fost expulzaţi din Turcia); funcţia de shaykh al-Islam a fost desfiinţată (înfiinţându-se un „Preşedinte al problemelor religioase” - Diyanet Işleri Başkanlıgı - DIB, funcţie existentă şi azi), la fel şi Ministerul Fundaţiilor religioase. Şcolile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educaţiei (3 martie 1924). Limbile arabă şi persană au fost înlocuite, în planurile de învăţământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos şi predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în şcolile primare orăşeneşti şi săteşti în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiţiei (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionaţi în 1924. Instrucţia noilor clerici a fost preluată de stat, care a înfiinţat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenţi; în 1933 mai avea doar 20 studenţi, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultăţii de Filosofie; ulterior au fost înfiinţate şcoli clericale de nivel mediu). Ordinele călugăreşti (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentaţiei europene, atât la bărbaţi, cât şi la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creştinilor) purtarea în public a veşmintelor specifice. În 1926, legea şariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspiraţie elveţiană, germană şi italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări şi din prevederile constituţionale: articolul II din Constituţia din 1924 cuprindea menţiunea că Islamul era religie de stat; Constituţia din 1928 a abrogat acest articol, iar constituţia din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc."

- Paul Brusanowski - Religie și stat în Islam, pag 245-246

"Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deţinută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulţumească pe islamişti, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoşii evlavioşi" şi părăsirea formei osificate a islamului, practicat şi propovăduit de ulemale. In aceste condiţii, preocuparea centrală a noilor elite naţionaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punţi către mult visata împăcare dintre modernitate şi islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea şi menţiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului".

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuţie. Conştientizând reacţiile arabilor islamişti, Kemal Atatürk s-a decis să desfiinţeze pur şi simplu funcţia de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus. Funcţia de calif este desfiinţată, deoarece califatul este cuprins fiinţial în sensul şi în termenii guvernării şi ai republicii". După cum observă R. Schulze, nu a fost desfiinţat califatul ca atare, ci instituţia sau funcţia independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană şi în noua cultură etatistă turcă. «Suveranitatea pe care o deţinuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunităţii islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă şi-a însuşit şi toate drepturile suverane care, potrivit concepţiei salafitice, aparţineau califului: domeniile dreptului civil şi al educaţiei". Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic şi al educaţiei au fost potrivit noii concepţii, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.

Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatürk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W. Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii drepturi şi funcţii care în epoca otomană se aflaseră despărţite din punct de vedere instituţional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). în Turcia republicană, statul şi religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate naţională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. însă arabii înşişi nu ştiu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credinţele populare superstiţioase şi de islamul legalist al ulemalelor. Aşadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat şi spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulţi adepţi ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatürk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiştilor şi cele ale naţionaliştilor urbani, fiind construite în sfârşit modernitatea islamică."

- Brusanowski, op.cit., pag 247-248

"Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia Iui Atatürk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii şi turcii încetaseră să mai fie consideraţi drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învăţat care să întruchipeze „idealul învăţăturii clasice musulmane". Dar această cerere a islamiştilor l-a contrariat pe Atatürk, care s-a decis să facă primul pas, desfiinţând pur şi simplu funcţia de calif."

- Brusanowski, op.cit., pag 246 (notă de subsol)

"Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism."

- interviu cu Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford, FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011)

Imagini: sursă

Religie și stat în islam - recenzia bezbojnicului

O carte bună terminată prost. „Religie și stat în Islam” de Paul Brusanowski este, pe scurt, e o istorie a orientului mijlociu, creuzetul în care s-a format și reformat islamul. Cartea e excelentă nu doar pentru cei care vor să înțeleagă istoria „mohamedanismului”, ci pentru cei care susțin sau contestă ideea că islamul este inerent teocratic.

Opera lui Brusanowski - doctor teolog și conferentiar la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu - parcurge practic perioada de la apariția islamului până la anul 1945, trecând prin toate schismele, sectele, curentele de idei și școlile juridice apărute între Egipt și Arghanistan, într-un limbaj accesibil, zic eu, pentru cititorul obișnuit. O istorie bazată pe instituții - califatul, sultanatul, ulemalele, etc. -, contextul apariției lor, prerogativele lor și relațiile dintre ele.

Din istoria mai recentă a zonei, am aflat, printre altele, cum au ajuns clericii iranieni atâta de puternici încât să reușească să acapareze revoluția din 1979, cum s-a închegat statul Liban dintr-o provincie autonomă a creștinilor din imperiul otoman sau de ce alawiții și sunniții au, sau au avut, un rol dominant în Siria, respectiv Irak, deși au fost (și sunt) minorități.

Și totuși am o nemulțumire, una mare. Sfârșitul este ciudat: ultimul subcapitol tratează (relativ rapid) istoria evreilor până la războiul de independență israelian, iar penultimul subcapitol termină istoria islamică la punctul 1945. Concluzie ioc, doar un final în coadă de pește, ce, sper eu, va fi revizuit sau continuat printr-o nouă carte. Până atunci însă, un citat ce poate fi luat ca și o concluzie de facto a autorului:

„Unul din clişeele cele mai des întâlnite în lumea occidentală, referitor la Orientul Apropiat, este acela că, spre deosebire de societatea creştină, în cea islamică există o unitate între religie şi politică. Aserţiunea corespunde doar parţial adevărului, clişeul datorându-se faptului că occidentalii sunt prea puţin informaţi cu privire la istoria şi realităţile actuale din lumea islamică. Desigur, dreptul islamic - şaria - cuprinde norme privitoare la relaţiile musulmanului cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest punct de vedere, şaria constituie, în viziunea islamică, norma juridică ideală, conform căreia ar trebui să fie organizată societatea. Totuşi, normele şariei reglementează doar sfera religioasă (adică ceea ce numesc arabii din), relaţiile interumane fiind parte integrantă din aceasta (având deci caracter sacru). în schimb, şaria nu reglementează sfera politicului (adică ceea ce numesc arabii siyasa) şi nici modul „guvernării" (davla) sau al „exercitării puterii" (sultaniya). Cu alte cuvinte, şaria dispune cum ar trebui să fie organizată societatea, nu însă şi de către cine, sau, cel puţin, cine ar fi dator să implementeze normele religioase şi sociale în cadrul instituţiei statale, care există în realitate, dar nu este menţionată în nici un chip de normele dreptului islamic. Această lacună importantă a şariei a creat numeroase dileme, dispute şi neînţelegeri de-a lungul Întregii istorii a lumii musulmane.” - pag. 276

Un comentariu ș-un răspuns

Articolul meu despre „euro-nativism”, în care discutam despre ideea de „islamofobie” ca fiind două concepte separate („islamo-critică” și „nativism anti-musulman”), a atras un comentariu pe care prefer să-l tratez într-o postare separată. Mi-am permis să reordonez paragrafele acelui comentariu:

”Cred ca a compara islamul din zilele noastre cu catolicismul "nedomesticit" e o mica monstrozitate si ma suprinde s-o gasesc pe blogul tau. Toate religiile sunt gresite, bla bla, dar nu toate sunt egale. Islamul este prin insasi esenta lui fundamental mai ostil si mai opresiv decat crestinismul ar fi putut fi vreodata. Un predicator excentric care spunea povesti cu prietenii lui pescari nu poate fi, obiectiv, comparat cu generalul unei armate imperialiste ce ucidea, cucerea, viola si inrobea. In extremis, e suficient sa ne gandim ca cea dintai religie ne-a dat oratoriile lui Bach si cea din urma a executat muzicienii si melomanii oriunde a capatat putere. Primitivismul, ura si violenta islamica nu au paralel in toata istoria religiilor”

Din păcate, ignori istoria creștinismului și a islamului ca întreg, și te axezi pe părțile care-ți convin. N-am spus că religiile ar fi egale, dar hai să nu facem din creștinism o binecuvântare.

Nu putem reduce comparația la figurile centrale ale celor două religii. Evident că Mohamed nu e Iisus, dar acest punct este aproape irelevant. Imperialismul, violul, robia sunt prezente în proporție mare și în istoria creștinismului, mai ales în evul mediu. Creștinarea Europei de nord-est a fost un proces sângeros. Exterminarea ereticilor idem. De fundamentele antisemitismului nici mai vorbesc.

Cât despre monstruoasa comparație dintre Bach și melomanii executați, faci o selecție observațională de zile mari. Este oare onest dacă eu compar Europa medievală versus Epoca de Aur în Islam? Trogloditizarea islamică a fost o reacție (justificat oare?) la agresivitatea cruciaților, ce i-a împins într-o formă de naționalism religios. Un fel de nativism intelectual.

Nu invoca istoria religiilor dacă n-o stăpânești.

„Fara sa fiu nativist sau izolationist, cred ca acceptam mult prea usor etichete de tipul "islamofob" cu privire la anumite categorii de oameni, e drept, unii dintre ei cu vederi politice naive sau simpliste, care manifesta o ingrijoarare perfect legitima cu privire la explozia de radicalism din tarile lor. Douglas Murray o spune mai bine ca mine in clipul de mai jos - EDL este o reactie perfect justificabila la o societate in care jihadismul a capatat respectabilitate in discursul public si academic, si e ridicol sa-i desfiintam drept fascisti pe de-a-ntregul”

Și îngrijorarea mea față de puseurile fascistoide din Occident este o reacție perfect justificabilă. EDL nu este „naivă” și cu „vederi simpliste”, este un pericol social. Dușmanul dușmanului meu nu îmi este prieten, dacă e la fel de idiot ca dușmanul meu. Nu voi trata cu mănuși frustrații „noștri”, doar pentru că frustrații „lor” sunt periculoși.

„nu cred ca putem castiga singuri batalia cu islamul, si va trebui ca toti cei ce realizam pericolul real venit din directia asta sa ne coalizam - atei si crestini, budisti si hindusi, neoconservatori si socialisti, cosmopoliti si izolationisti deopotriva.”

Pornim cu toții o cruciadă. Islamul este the enemy?

Despre vise umede legate de „unitate” am mai discutat.

„Termenul "islamofobie" a devenit strigatul de atac al acelei sectiuni din stanga occidentala multiculturalist-postmoderniste care s-a solidarizat totalmente cu islamofascismul si jihadismul, pe care le vede ca pe noi manifestari ale teologiei eliberarii latino-americane.”

Las acest citat la final pentru a servi ca exemplu la secțiunea „generalizări crase”. Nu așa se poartă o discuție într-o lumea ce abundă în nuanțe.

Imagine: „Masacrul din Chios” de Chudiakov (sursă)

Despre islamofobie și euro-nativism

La fel ca și critica politicilor statului Israel, care poate fi pe de o parte, critică argumentată și sinceră a politicilor unui stat, sau antisemitism mascat, la fel și termenul de islamofobie se aplică adesea la două situații distincte, dar uneori suprapuse: critica legitimă a ideologiei religioase islamice (precum face Ayaan Hirsi Ali) și discurs xenofob anti-imigranți musulmani (putem spune multe despre EDL, dar nu și că ar fi exponenți ai liberalismului și „valorilor europene”).

Totuși, asistăm adesea la tentative de a creea o analogie între izbucnirile antisemite din prima jumătate a secolului XX, ce au culminat cu Holocaustul, și puseurile islamofobe din Europa contemporană. Deși poate fi o grijă sinceră sau o tentativă isteață de a apela la sentimentul vinovăției istorice a europenilor, analogia este una foarte proastă. Pe de o parte, fenomenul imigrației musulmane este unul relativ recent, pe când minoritatea evreiască trăia de sute de ani în Europa. Pe de altă parte, Holocaustul a fost culminarea unui mod de gândire etnicist și rasial - naționalismul secolului XIX - pe când fenomenul contemporan anti-islamic face parte dintr-un discurs de tip „ciocnirea civilizațiilor” (vorba lu' Huntington). Se discută incompatibilități culturale, nu biologice. (La fel am observat că se discută și problema romilor: cultura nomadă/periferică versus cultură sedentară)

De fapt fenomenul islamofob are precursori, dar nu pe subcontinentul european, ci în cealaltă jumătate a Occidentului: Statele Unite. Valuri successive de imigranți au stârnit, și încă stârnesc, pasiuni și frică în rândul americanilor „get-beget”. SUA a avut chiar și un partid nativist - caci despre asta vorbim, nativism, nu rasism - numit, informal, the Know-Nothing Party. Într-o Europă ce tinde, încet, dar sigur, spre federalizare și spre o identitate comună post-națională, devenită și destinație pt. imigranți, observăm fenomene similare cu cealaltă federație occidentală.

De exemplu, Benjamin Franklin era speriat că Germanii din Pensylvania „vor fi în curând atâta de numeroși încât ne vor germaniza, și nu vor adopta niciodată limba și obiceiurile noastre” (cam ce zice lumea azi despre Eurabia). Exista și psihoza cum că limba germană va înlocui engleza ca limbă majoritară (vezi celebrul mit Muhlenberg). Astăzi America e speriată, din aceeași motive, de hispanici, deși se pare că aceștia, la fel ca ceilalți imigranți, tind să devină anglofoni pe la a treia generație, și mulți au început să treacă de la catolicism la culte neoprotestante. Germanii s-au asimilat repede, fiind presați puternic o dată cu începerea Primului Război Mondial, iar într-o generație au dispărut mai toate ziarele germane, școlile germane sau slujbele în limba germană din biserici. Astăzi identitate germano-americană este una mult mai ștearsă față de cea irlandezo- sau italiano-americană.

Un alt val de panică în populația „băștinașă” anglo-saxonă-și-protestantă a fost cea legată de Catolicism. O dată cu imigrația germană și mai ales cu cea irlandeză, a început și discursul anticatolic în SUA. Catolicii erau considerați cetățeni neloiali, ce doreau subminarea pluralismului republican. Astfel, „papistașii” trebuiau tratați cu mână forte pentru a apăra „valorile democratice”. Catolicismul era văzut ca și o ideologie politică, nu doar ca și un cult religios, al cărui membri erau loiali papei de la Roma, mai mult decât statului care-i adoptase. Niște cetățeni subversivi, precum musulmanii care vor astăzi să submineze fundația pluralismului european, obedienți wahabismului saudit și petro-dolarilor aferenți. Catolicismul era văzut ca incompatibil spiritului american la fel cum islam(ism)ul este astăzi incompatibil cu spiritul european.

Și totuși, nu putem nega sâmburii de adevăr din islamofobia contemporană. Islamul este o religie încă nedomesticită (nedemocratizată) în mare parte, la fel cum era și catolicismul în mare măsură prin secolul XIX (să nu uităm că Vaticanul a devenit pro-democrație la mijlocul secolului XX). Totuși, cred că că musulamnii europeni se vor calma cu timpul, și islamul occidental ca deveni un fel de „islam light” (celebrul „euroislam”) la fel cum e și creștinismul în Europa de Vest și Nord. Însă pentru asta este important ca religia islamică să fie criticată, ca orice altă religie de altfel, însă fără să se ajungă la măsuri radicale. Pentru asta cred că e important ca lumea să înțeleagă ce este „islamofobia”, că are două înțelesuri, și că nu va duce neapărat la fascisme, deși fasciștii se folosesc de ea pentru a se legitima în ochii majorității. Ca-ntotdeauna, lumea e plină de nuanțe, nicidecum albă sau neagră.

Cu toate astea, nu vi s-a părut niciodată ironic faptul că „valorile europene” sunt astăzi folosite de multe ori de organizații ce nu aderă la ele, mișcari de extrema dreaptă, sau partide nativiste, prea dornice să interzică și să expulzeze?

Imagini: 1. variațiune pe cea de aici și 2. via Mouvement des Creatifs Suisse

Tunisia și România - povestea a două revoluții

La data de 16 decembrie 1989, abuzurile repetatea ale puterii împotriva unui pastor reformat din Timițoara au declanșat niște proteste locale ce în scurt timp s-au răspândit în București, și s-au metamorfozat într-o revoltă anti-comunistă, sau mai bine spus, anti-ceaușistă. După 10 ani de umilințe susținute, cozi la mâncare, lipsă de apă și curent, la români le-a sărit muștarul. Un moment hotărâtor al „primei revoluții transmise la televizor” a fost momentul în care armata a trecut de partea protestatarilor. Dictatorul a încercat să fugă, însă a fost prins, și, împreună cu soția sa, Elena, detestată de popor chiar mai mult decât dictatorul, au fost executați. Vidul de putere a fost umplut de eșalonul 2 al Partidului comunist, metamorfozat în FSN, inițial o organizație „de uniune națională”, dar în care posturile cheie aparțineau nomenclaturiștilor precum Iliescu. În ciuda speranțelor și a protestelor „golanilor”, partidul lui Iliescu a preluat puterea, partidele noi de opoziție fiind încă prea anemice, represiunea totală din timpul comunismului însemnând absența unor nuclee de opoziție, oricât de firave (spre deosebire de alte țări, precum Cehia sau Polonia). Astfel, PNL și PNȚ-CD nu prea aveau cum să preia puterea, mai ales după ce și-au luat și niște bastoane de mineri în spate, în ianuarie '90.

Paralele dintre Revoluția Română și cea Tunisiană sunt interesante. „Prima revoluție Wikileaks”, cum îi spun unii, începe 21 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2011, în orașul tunisian Sidibuzid, când tânărul Mohamed Buazizi își dă foc în semn de protest față de abuzurile constante ale autorităților. Gestul său va declanșa un val de proteste, ca-n România, inițial pe plan local, mai apoi în toate orașele tunisiene, inclusiv în capitală, ce va duce, într-un final, la fuga dictatorului Zain El-Abidin Ben-Ali. „Dictatorul a fugit” în Arabia Saudită, împreună cu mult-detestata sa soție, Leila Trabelsi, și vreo tonă jumate de aur sub formă de lingouri. Interesant e că, asemeni lui Ceaușescu, care a convocat mitingul din București să câștige spijinul populației, și Ben Ali s-a dus să-l viziteze pe Buazizi la spital, gest care a înfuriat mulțimea protestatară și mai puternic. La fel a fost și cu promisiunile lui Ben Ali, cum că se vor crea 300.000 de locuri de muncă, promisiune disperată, asemănătoare cu cea a lui Ceașcă, care, speriat de mulțimea agitată, promite că va crește salariile și alocațiile. Nici unu dintre ei nu a apucat să-și îndeplinească făgăduințele.

Interesantă este evoluția Tunisiei în perioada post-Ben-Ali. Noul președinte este fostul reședinte al Parlamentului, Fuad Mebazaa, iar premierul este același de dinainte, Mohamed Ganushi, ambi tehnocrați din partidul prezidențial, Adunarea Constituțională Democratică (prescurtat RCD). Deși au demisionat din partid, este clar că RDC-ul va rămâne încă mult timp un partid important, un fel de PSD, mai ales că noua coaliție de „uniune națională” este agregată tot în jurul acestui partid. Opoziția a primit ministere sociale și culturale, însă finanțele, armata și internele rămân la vechii stăpâni. Va fi interesant de văzut cum vor evolua lucrurile.

În orice caz, ce mi se pare interesant este absența totală a discursului islamist, ca un fel de reacție la secularismul regimului Ben-Ali. Ba mai mult, unii tunisieni spun că „singurul lucru bun pe care l-a facut Ben Ali a fost sa distruga toate bazele fundamentalismului in anii 90”. În cel mai optimist scenariu, în care Tunisia întradevăr se transformă într-o democrație pluralistă funcțională, ea poate deveni un model nou, într-un spațiu cultural prins între autoritarisme seculare de tip naționalist-arab, și alternative islamist-teocratice, bazate pe ideea repingerii oricăror valori occidentale și întoarcerea la islamul politic pur și dur. Vom vedea, dar vă las cu cuvintele lui B. Houcem, un tânăr tunisian, întrebat de un cititor Hotnews dacă „este posibil sa fie instaurat un regim [teocratic] asemanator cu cel din Iran?”

„Nici vorba. Tunisienii au mintea deschisa. Exista chiar cateva tari arabe care considera ca Tunisia e o tara non-islamica. Noi incercam sa fim musulmani moderati. Oamenii sunt constienti de riscurile unei ideologii extremiste si, de fapt, iranienii sunt siiti iar noi suntem suniti. E o mare diferenta.”

Interpretabilitatea si domesticirea religiilor

Motto: "The taming and domestication of religion is one of the unceasing chores of civilization." - Hitch

Una din elementele cheie ale unei religii de succes este interpretabilitatea ei. Deşi toate religiile se bat cu cǎrǎmida-n piept cum cǎ ei ar deţine "Adevǎrul absolut şi moralitatea imuabilǎ", adevǎrul este cǎ religiile sunt într-o eternǎ schimbare, şi se pliazǎ pe realitǎţile din vremurile respective. Nu trebuie decât sǎ studiaţi istoria creştinismului, sau a oricǎrei alte religii, pentru a vedea cum ele întotdeauna se muleazǎ pe contextul istoric (recomand Mircea Eliade - "Istoria ideilor şi credinţelor religioase", deoarece este accesibil şi extrem de consistent).

Totuşi cum se poate ca o religie sǎ fie aşa schimbǎtoare? Ei bine, acestea sunt extrem de interpretabile. De aceea, prin selecţie observaţionalǎ, şi un terorist antiavort şi un credincios altruist pot sǎ-şi justifice comportamentul prin citate din Biblie. Poţi justifica biblic atât discriminarea instituţionalizatǎ cvasiteocratic, cât şi toleranţa faţǎ de aproape. Orice om care a studiat un pic Biblia ştie cǎt de autocontradictorie este. Şi oricine se uitǎ în jur va observa cât de eterogen este Creştinismul. La fel ca alte religii de altfel, şi toate astea pentru cǎ poţi justifica orice prin apel la texte sacre. În esenţǎ, cǎrţile religioase n-au coloanǎ vertebralǎ!

Da, spun cǎrţile religioase, pentru cǎ nu doar Biblia este aşa. Coranul, deşi este mai violent per total, are şi pǎrţi pozitive, cu apel la iubire de aproape şi dragoste frǎţeascǎ. Principala problemǎ contemporanǎ a Islamului este cǎ interpretarea violentǎ este mult, mult prea rǎspânditǎ. Islamul trebuie sǎ-şi gǎseascǎ resursele intelectuale interne pentru a deveni compatibil cu modernitatea globalǎ. Trebuie gǎsite, cum se face adesea, modele istorice tolerante, şi aplicate. Pentru a da un exemplu, islamul din Balcani este foarte secular, iar intruziunile extremiste wahabbite nu sunt tolerate mai deloc (vezi exemple pe forum). Un astfel de model ar trebui sǎ se caute acum de cǎtre clericii musulmani: unul în care individul musulman sǎ accepte faptul cǎ spaţiul public este secular, pluralist în opinii. Probabil intelectualii musulmani din Europa de vest vor realiza aceastǎ schimbare pentru a asigura integrarea comunitǎţilor din care fac parte în societatea vesticǎ. Şi probabil, cum s-a întâmplat adesea, un set de idei din periferia unui spaţiu cultural va porni schimbarea de care e nevoie.

Islamul trebuie domesticit, dar mai ales trebuie sǎ se domesticeasǎ singur. La fel s-a întâmplat şi cu Creştinismul occidental, din hiena turbatǎ a Evului Mediu, Vaticanul a devenit astǎzi o javrǎ din ce în ce mai dispreţuitǎ în Europa. Asta este primul pas în eliminarea flagelului religios de pe planetǎ. Eu n-o sǎ trǎiesc sǎ vǎd marginalizarea religiei pe glob, dar sper mǎcar sǎ vǎd domesticirea sa.

PS. Ca sǎ înţelegeţi de ce nu mǎ mulţumesc doar cu lobotomizarea religiei, şi vreau eliminarea ei totalǎ, iatǎ un filmuleţ despre pericolul resǎlbǎticirii unei religii! Un fel de Islamul, ce a fost şi ce a ajuns...

Moment Poetic - Sharia

Sharia Law

she's buried chest high

her arms can't stop the stones that fly

or wipe the tears that have already dried

for a crime she so persistently denied

she's buried chest deep

the moderates asleep

no matter how hard she weeps

worth half of a man, her testimony's cheap

Allah subhana wa ta'ala has come up with such a fair rule

dictators of history couldn't be so cruel

told by mohammed sallahu 'alhe wa salam

teaching us allah's divine referendum

what becomes of those who have a sip of rum

drinks to forget or wants to be numb

or those who play the game of chance

poker buddies escaping the religious trance

allah's prescribed in his merciful script

their flesh be ripped their blood be dripped

at the tip of a muslims whip

she's buried chest high

her arms can't stop the stones that fly

or wipe the tears that have already dried

for a crime she so persistently denied

and this is allah's eternal reply

1400 years of backwards law

a tragic flaw of the primitive claw

the tribe of homosexuals

koum lot as they say

sharia is clear on how they should pay

the price for their gay display

life doesn't matter which way

abu baker got them with a tumbling wall

ali muhammad's cousin and son in law

had people burned for their sexual call

an entire village children and all

she's buried chest deep

the moderates asleep

no matter how hard she weeps

worth half of a man her testimony's cheap

apostates remember those who have bled

to speak the word Muslims leave unsaid

killed for the sake of those mislead

submit now or be left dead

allah subhana wa ta'ala has come up with such a fair rule

the devil himself couldn't be so cruel

she's buried chest high half way deep

while the moderates are still fast asleep

while the world stands silent

her testimony's cheap.

stones thrown by religious sheep.

witches were burned long ago

til the flame of freedom began to glow

and we learned to say the word 'no'

no! know that your laws are unjust

not worthy of respect only disgust

beheading those with a knifes thrust

oh but in Allah we blindly trust

she's buried head high

in a heap of stones.

no more crying no more moans

all that's left is skin and bones

Allah has come up with such a fair call

the true justice of sharia law

Femeia, vazuta prin prisma religiei

Sursǎ: HerrBuchta@DeviantArt

EDMD

Imagine din revista lu 'nea Yaroslavski, via CyberURSS, modificatǎ/restauratǎ şi reinterpretatǎ. Aştept emailuri cu anthrax.

Alţi participanţi:
Zergu, VoxPublica, Godless, ParintiRationali, SalutSuntDumnezeu, RogueFilthyPunk, Oenoanda, RezistentaUrbana, E-romanisme, PatrupedulBun, Gab, Scarlat...

Hotie, trufie si minciuna - Sfanta treime a BOR

Titlul poate pǎrea agresiv, însǎ asta este reacţia pe care mi-o provoacǎ comunicatul dat de BOR pentru justificarea construirii Catedralei Faraonice a Neamului. Textul se gǎseşte aici şi este extrem de vitriolic şi înşelǎtor, aşa cu îi şade bine ortodoxismului propovǎduitor de "iubire de aproape". Citez şi rǎspund pe mǎsurǎ:

"Ansamblului arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, atribuirea legală a acestuia de către Statul român reprezintă, în primul rând, un act de dreptate, nu un privilegiu, aşa cum, în mod tendenţios, susţin cei se opun construirii Catedralei. Terenul atribuit în proprietate Patriarhiei Române reprezintă o reparaţie morală pentru cele trei biserici demolate din zona [...] şi cele două lăcaşuri de cult translatate pe alte amplasamente [...] Ca atare, Patriarhia Română consideră atribuirea în proprietate a terenului pentru construirea unei catedrale patriarhale de utilitate publică drept un act reparatoriu şi responsabil din partea legiuitorului."

1. Reparaţia moralǎ este un termen vag şi inutil. Drept reparaţie, BOR are dreptul de a primi sau a)despǎgubire bǎneascǎ echivalentul terenurilor pierdute şi bisericilor demolate (nu şi translatate, deoarece, alea încǎ existǎ) sau b) despǎgubire funciarǎ (terenuri) exact suprafaţa pierdutǎ + bani pt bisericile demolate. Evident, toate acestea doar în condiţiile în care şi BOR renunţǎ fǎrǎ drept de apel la toate proprietǎţile ce au aparţinut Bis. Greco-Catolice şi pe care le-au câştigat datoritǎ regimului comunist.

Şi construcţia ar trebui realizatǎ pe un teren ce nu este oferit în mod ilegal (vezi saitul AUR) de cǎtre stat. La urma urmei, cum poţi mântui un popor dintr-o catedralǎ înfiptǎ în ilegalitate şi corupţie.

"În ceea ce priveşte finanţarea construirii viitoarei Catedrale patriarhale, credincioşii ortodocşi români, din ce în ce mai săraci [hoţie pe faţǎ - notǎ Bezb.], sunt principalii susţinători ai construirii acesteia, alături de Statul român (care doreşte să contribuie la construirea catedralei pentru faptul că aproape 90% dintre contribuabilii la bugetul de Stat sunt de confesiune ortodoxă). [...]"

2. Deşi chiar BOR recunoaşte cǎ românii sunt "din ce în ce mai săraci", nu pare stresat de povara financiarǎ pe care o presupune acestǎ catedralǎ. Cǎ doar nu dau preoţii din buzunarul lor. Iar legat de povestea cu "aproape 90% [...] sunt de confesiune ortodoxă" şi eu pot spune cǎ aproape 20% nu sunt (rotunjirea merge în ambele direcţii), însǎ catedrala o sǎ fie 100% ortodoxǎ, nu "aproape 90%"

"Referitor la costurile de execuţie ale viitoarei catedrale patriarhale, estimate în prezent la 160-170 milioane euro pentru faza „la roşu” (echivalentul realizării a 8,5 km de autostradă în România anul 2010), cei care îşi exprimă îngrijorarea faţă de acest efort financiar, ignoră faptul că acestea vor fi eşalonate pe o perioadă de trei ani"

3. Aici Patriarhia ne spune exact cu cât ne furǎ, printr-o comparaţie grotescǎ: 120 m de catedralǎ = 8 km de autostradǎ. Ceea ce uitǎ distinşii domni este cǎ autostrǎzile creeazǎ pe raza lor mobilitate, progres şi dezvoltare, pe când o catedralǎ este un far al prostiei şi un monument al ignoranţei ( şi deci, pe bunǎ dreptate un " proiect [...] cu valoare de simbol pentru poporul român".). Cǎile de comunicaţii apropie oamenii şi, prin încurajarea comerţului, aduc pace, pe când religia îi tribalizeazǎ şi produc conflicte.

"Cât priveşte dimensiunile şi capacitatea noii catedrale, prin tema de proiectare s-a prevăzut ca dimensiunile să fie următoarele: 120 m lungime, 70 m lăţime, 120 m înălţime, iar la slujbele religioase din interiorul catedralei vor putea participa 5 000 de persoane, fiind ca suprafaţă de 10 ori mai mică decât clădirea Parlamentului din vecinătate."

4. Comparaţia cu Casa Poporului, al cǎrui descendent spiritual este, dǎ o notǎ ridicolǎ acestui comunicat. un proiect poate fi faraonic şi fǎra sǎ fie cât Marea Piramidǎ. Un cǎcat inutil mediu este la fel de inutil ca unul mare. Şi sǎ nu uitǎm cǎ deşi este odios dpdv estetic, Casa Poporului are o utilitate în administrarea ţǎrii.

5. Argumentul 5 nu-l reproduc. Spun doar cǎ, deşi se laudǎ cu activitǎţi sociale (bravo lor), asta nu e un argument sǎ construiascǎ acest hiper-muşuroi de termitǎ. Mai bine ar bǎga şi restul banilor tot în acţiuni sociale.

Cireaşa de pe tort:

"În acest context, aducem la cunoştinţa contestatarilor Catedralei, faptul că în Albania - una dintre cele mai sărace ţări din Europa, cu o populaţie de aproximativ 3 milioane de locuitori, dintre care ortodocşii reprezintă o minoritate de 20% - Biserica Ortodoxă albaneză a început în anul 2007 construirea unei mari catedrale [...] în centrul capitalei Tirana, fără să existe o opoziţie din partea majorităţii musulmane (70% din populaţie) sau a unor grupări cu interese oculte. "

6. Sǎ rectificǎm: ortodocşii din Albania (formaţi din albanezi şi greci) nu sunt "20%" ci 16%, iar majoritatea nu este de "70%" musulmanǎ. Musulmanii sunt de 38%, şi chiar şi aceştia sunt împǎrţiţi în douǎ facţiuni: 30% suniţi şi 8% bectaşii (o samurǎ sufistǎ de facturǎ şiitǎ) - vezi 1, 2 şi 3. Astfel, în Albania, nu existǎ majoritate religioasǎ. Existǎ diversitate, şi toleranţǎ, iar acolo într-adevǎr toate cultele au fost persecutate extrem de brutal, în mod regretabil, nu ca şi în România, unde cultul majoritar a ieşit din comunism mai gras decât a intrat. Vorbesc desigur de canibalizarea cultului greco-catolic.

De asemenea, ţin sǎ atrag atenţia celor care au redactat acest document, cǎ Biserica din Tirana este de aproximativ 30 m x 40 m, ci o înǎlţime la cornişǎ de aproximativ 15 m şi una totalǎ, pânǎ-n vârful cupolei de aproximativ 30 m (estimǎri fǎcute prin Wikimapia + Secţiunile de pe saitul proiectantului). Incomparabil mai mic decât catedrala noastrǎ de "120 m lungime, 70 m lăţime, 120 m înălţime" din care 60 pânǎ la cornişǎ + 60 m turla. Mai trebuie sǎ menţionez şi faptul cǎ încadrarea în sit, şi deci în trupul oraşului, este mult mai bine gândit la Tirana (vezi pozǎ).

În loc de concluzie, nu pot decât sǎ remarc limbajul marţial al comunicatului, şi spiritul denigrator al expresiilor de tip "opinii tendenţioase" sau "complexele şi interesele oculte", titlul mincinos când priveşti din perspectivǎ greco-catolicǎ - Patriarhia construieşte, nu demolează clădiri simbol - iar acest post a fost redactat ca reacţie comunicatul Înaltului Şaman Imhotep.

Tulburari de personalitate - Profetul si Divinitatea

Profetul - Tulburare de personalitate de tip schizotipal [Wiki]

The World Health Organization's ICD-10 characterizes schizotypal personality disorder as:

A disorder characterized by eccentric behaviour and anomalies of thinking and affect which resemble those seen in schizophrenia, though no definite and characteristic schizophrenic anomalies have occurred at any stage. There is no dominant or typical disturbance, but any of the following may be present:

1. inappropriate or constricted affect (the individual appears cold and aloof);
2. behaviour or appearance that is odd, eccentric, or peculiar;
3. poor rapport with others and a tendency to social withdrawal;
4. odd beliefs or magical thinking, influencing behaviour and inconsistent with subcultural norms;
5. suspiciousness or paranoid ideas;
6. obsessive ruminations without inner resistance, often with dysmorphophobic, sexual or aggressive contents;
7. unusual perceptual experiences including somatosensory (bodily) or other illusions, depersonalization or derealization;
8. vague, circumstantial, metaphorical, overelaborate, or stereotyped thinking, manifested by odd speech or in other ways, without gross incoherence;
9. occasional transient quasi-psychotic episodes with intense illusions, auditory or other hallucinations, and delusion-like ideas, usually occurring without external provocation.

The disorder runs a chronic course with fluctuations of intensity. Occasionally it evolves into overt schizophrenia. There is no definite onset and its evolution and course are usually those of a personality disorder. It is more common in individuals related to schizophrenics and is believed to be part of the genetic "spectrum" of schizophrenia.



Divinitatea - Tulburare de personalitate de tip sadic (inca se studiaza)[Wiki]

Sadistic personality disorder is:

A) A pervasive pattern of cruel, demeaning, and aggressive behavior, beginning by early adulthood, as indicated by the repeated occurrence of at least four of the following:

1. has used physical cruelty or violence for the purpose of establishing dominance in a relationship (not merely to achieve some noninterpersonal goal, such as striking someone in order to rob him/her).
2. Humiliates or demeans people in the presence of others.
3. has treated or disciplined someone under his/her control unusually harshly.
4. is amused by, or takes pleasure in, the psychological or physical suffering of others (including animals).
5. has lied for the purpose of harming or inflicting pain on others (not merely to achieve some other goal).
6. gets other people to do what he/she wants by frightening them (through intimidation or even terror).
7. restricts the autonomy of people with whom he or she has a close relationship, e.g., will not let spouse leave the house unaccompanied or permit teenage daughter to attend social functions.
8. is fascinated by violence, weapons, injury, or torture.

B) The behavior in A has not been directed toward only one person (e.g., spouse, one child) and has not been solely for the purpose of sexual arousal

Recunosc, mi-a fost lene sa traduc.

Fatwa anti-rasta?

Via Telegraph.co.uk

O organizaţie islamicǎ din Indonezia, ce a emis edicte religioase împotriva a ce considerǎ ei a fi comportamente nepotrivite, de la practicarea yoga pânǎ la refuzul de a vota în ziua alegerilor, se gândeşte sǎ combatǎ noua modǎ apǎrutǎ în rândul elevilor din şcolile religioase şi internatele afernte. Clerici din estul insulei Java cer emiterea unei fatwa împotriva frezelor rasta, tunsorilor punk şi alte "freze dubioase". Deşi secretarul adjunct al Comisiei Edictelor , Aminudin Yakub, a susţinut cǎ deocamdatǎ aceasta nu este o prioritate, neexistând o necesitate apǎsǎtoare, îi vǎd în stare sǎ emitǎ o asemenea fatwa. Never say never când e vorba de minţile "luminate" ale clericilor, mai ales în lumea islamicǎ.

Astfel, dedic o melodie viitoarelor victime ale nebuniei religiase, cei cu freze "neislamice". Partidele lui 'Mniezo te vor tuns, rastafariene!



Disclaimer: Nu cǎ aş fi mare adept al frezelor rasta, sau al religiei rastafariene, totuşi, nu pot sǎ nu spun cǎ rastafarianismul este probabil una din cele mai inofensive mişcǎri religioase existente. La urma urmei, nu cred cǎ adepţii unei religii ce are ca percepte fumarea cannabisului ar putea vreodatǎ sǎ poarte vreun rǎzboi religios. Ar fi prea relaxaţi, şi prea pacifişti :).

Ontopic: TLP - Credinţa Strămoşească - Canabisul?

Ironie suprarealistǎ

Douǎ prezentatoare a unei emisiuni dedicatǎ femeilor pe postul saudit Awtan TV (via Guardian.co.uk)


"Într-un frumos sfârşit de dupǎ-amiazǎ" - tablou de René Magritte

via rumbelow de pe forum.richarddawkins.net

Iran, Twitter şi Anonymous (sau ce se mai întâmplǎ prin teocraţia mea favoritǎ)

Preluat de pe Neuro-Gamer.ro [defunct], se leagǎ de religie doar în sensul în care e vorba de evenimentele politice din Iran, o Teocraţie şiitǎ care jinduieşte la focosul nuclear sǎ spargǎ niscaiva atomi peste Israel:

Pe data de 12 iunie, au avut loc alegeri prezidenţiale în Iran, preşedintele Ahmadinejad câştigând în mod detaşat, şi în mod cel puţin ciudat, din primul tur. Şi asemeni cazului din Republicii Moldova, suporterii opoziţiei au ieşit în stradǎ, potrivit BBC, fiind o gloatǎ lungǎ de 9 km. Şi ca-n orice autocraţie care se respectǎ, s-a dat drumul instant la represiune şi cenzurǎ. Însǎ existenţa Internetului a început sǎ complice lucrurile şi douǎ fenomene nǎscute în era digitalǎ, Revoluţiile Twitter/Facebook şi comunitatea Anonymous probabil vor avea un impact însemnat asupra desfǎşurǎrii evenimentelor. Şi totuşi, despre ce e vorba şi de unde a pornit?

Ca mijloc de transmitere a informaţiei, Internetul s-a transformat dintr-o reţea de schimb facil de informaţie între cercetǎtori, în anii '70, într-un mijloc de comunicare cu implicaţii enorme. Fenomenul numit azi Web 2.0 a fǎcut ca revista TIME sǎ acorde premiul Persoana Anului 2006 internautul, cel a cǎrui contribuţie la democratizarea informaţiei şi dispersarea conţinutului generat de utilizatori (user-generated content) a fost dramaticǎ. Wikipedia, YouTube, Facebook precum şi comunitatea Linux sunt doar câteva din cele mai importante realizǎri ale lui homo digitalis.

Una din cele mai interesante fenomene culturale nǎscute din strǎfundurile World Wide Web-ului este comunitatea 4chan. Site-ul 4chan.org a apǎrut ca o versiune occidentalǎ a unui imageboard japonez, şi anume Futaba Channel (2chan). Genul acesta de site permite schimbul liber de imagini, iniţial de anime/manga, ulterior altele, fiind împǎrţit în diverse categorii, în funcţie de subiect (/a/ pt anime/manga, /v/ pt. jocuri, sau /jp/ pt. lucruri legate de japonia). Însǎ una din categorii, acela de Random, denumit /b/, a prins viaţǎ şi a devenit ceva total nou. Una din caracteristicile acestui tip de forum este cǎ permite postarea în mod anonim, utilizatorii aceştia primind ca username "Anonymous". Aceastǎ anonimitate, care absolva utilizatorul de reponsabilitate în ceea ce priveşte conţinutul postat (doar pornografia infantilǎ este interzisǎ), face ca secţiunea /b/ sǎ semene cu peretele veceurilor publice, unde fiecare scrie ce vrea. Însǎ impactul în ceea ce priveşte Internet culture a fost imensǎ, site-ul fiind o fabricǎ de meme. De la Lolcats pînǎ la bufniţa ORLY, de la enervantul "Chocolate Rain" pânǎ la farsa Rickrolling, toate au ieşit din maşinǎria 4chan.

Însǎ aceastǎ comunitate, ale cǎrui valori sunt "(auto-)ironia, cinismul, provocarea şi Lulz-urile", duc de ceva vreme o campanie socialǎ de foarte mari dimensiuni, împotriva bisericii Scientologe, folosind identitatea colectivǎ asumatǎ prin acest site: "Anon(ymous)" (Pe lîngǎ asta au contribuit şi la arestarea unui pedofil canadian, Chris Forcand, în 2007). Încercarea bisericii respective de a cenzura un video în care apare Tom Cruise a avut un efect de bumerang, numit "efectul Streisand", iar comunitatea s-a mobilizat pentru a se apǎra, şi descoperind pericolul reprezentat de ceea ce mulţi numesc o sectǎ, au început sǎ organizeze proteste. Datoritǎ faptului cǎ scientoligii sunt cunoscuţi pentru politica de "fair game", prin care oricine criticǎ biserica devine ţintǎ legitimǎ, protestatarii îşi ascund feţele, de obicei în spatele unor mǎşti Guy Fawkes, precum cel din V for Vendetta. Imaginea personajului lui Alan Moore este, consider eu potrivitǎ, având în vedere natura oarecum anarhicǎ şi anti-establishment a grupului Anonymous. De asemenea este imposibil sǎ nu observi paralele evidente cu comunitatea Fight Club, din romanul omonim al lui Palahniuk. Asemǎnǎri ce se regǎsesc şi în "Regulile Internetului", întocmit de cǎtre /b/.

Un alt fenomen destul de mediatizat, cel puţin la noi în ţarǎ, a fost revolta alegǎtorilor de la Chişinǎu, în urma alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Ca urmare a unei campanii asimetrice purtate de cǎtre Partidul Comuniştilor, şi victoriei lor la alegeri, aproximativ 15.000 de protestatari au ieşit în stradǎ, evenimentele soldându-se cu 3 morţi si peste 250 de rǎniţi, precum şi cu incendierea clǎdirii parlamentului. Una din aspectele interesante ale acestor manifestaţii a fost utilizarea Internetului de cǎtre participanţi, pentru a se organiza şi pentru a raporta informaţii. Tag-ul #PMAN (de la Piaţa Marii Adunǎri Naţionale, locul protestelor) a fost printre primele ca frecvenţǎ pe Twitter în acele zile. Facebook-ul, LiveJournal precum şi site-urile independente de ştiri colcǎiau de informaţie în acele zile, informaţie ce se dorea cenzuratǎ (televiziunea de stat dǎdea desene animate cu veveriţe şi alte emisiuni în acest rǎstimp). Potrivit Foreign Policy însǎ, care are o analizǎ foarte bunǎ pe aceastǎ temǎ, şi în timpul revoltelor din decembrie 2008, din Grecia, s-a folosit Twitter-ul pentru disipare de informaţie (sub tag-ul #griots). Existǎ şi pe TED un video interesant (vezi finalul articolului) despre noile metode de comunicare oferite de Internetul de acum, iar mediatizarea imediatǎ a cutremurului din Sichuan, China, din 12 mai 2008, se datoreazǎ imposibilitǎţii cenzurǎrii informaţiilor ce pleacǎ pe aceastǎ cale.

Şi care este relevanţa acestor douǎ fenomene pentru situaţia din Iran? În primul rând noile tehnologii permit rǎspândirea rapidǎ a acestor informaţii. Twitter a anulat o operaţiune de maintenance pentru ca sǎ poatǎ fi folosit de cǎtre protestatari. Tot prin acest serviciu s-au organizat atacuri virtuale de tip DDOS împotriva site-urilor guvernamentale. De asemenea comunitatea Anonymous a creat un site special dedicat Iranului, pentru a informa internauţii din aceastǎ ţarǎ cum pot circumnaviga cenzura impusǎ de guvern. The Pirate Bay are link pe prima paginǎ cǎtre acest site, iar Internetul se mobilizeazǎ pentru a susţine ceea ce mulţi denumesc "Revoluţia Verde" (dupǎ culoarea electoralǎ a candidatului opoziţiei, Mir-Hossein Mousavi). Deocamdatǎ protestele sunt în toi, şi se pare cǎ au început arestǎrile, însǎ Ahmadinejad nu-şi dǎ seama cǎ se pune cu o altǎ faţǎ a comunitǎţii internaţionale, şi nu are de-a face cu ONU, ci cu Internetul, cu o organizaşie îmbǎtrânitǎ, ci cu o mişcare socialǎ dinamicǎ.

"Because none of us are as cruel as all of us. We are Anonymous. We are Legion. We do not Forgive. We do not Forget." The Internet is here, domnule Ahmadinejad.