Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)

Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...

Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA

Chile - Pachamama versus Capitalism

De ce întotdeauna când douǎ plǎci tectonice se freacǎ una de cealaltǎ, trebuie sǎ se trezeascǎ cineva sǎ foloseascǎ asta în scopul ideologiilor proprii?

Dacǎ la Cutremurul devastator din Haiti s-au trezit cristofasciştii americani sǎ acuze forţe divine punitive, supǎrate pe evenimente istorice prost înţelese (de ei - vezi aici), de data asta sǎrim gardul ideologic - de la dreapta la stânga - şi ajungem în Bolivia, unde preşedintele Evo Morales a scos un porumbel asemǎnǎtor pe gurǎ.

Evo a declarat cum cǎ cutremurul din Chile ar fi un semn de la Pachmama - zeiţa incaşǎ a naturii:

"Este îngrozitor sǎ vezi cum fraţii noştrii mor din cauza cutremurului; simt cǎ natura nu mai poate suporta politicile ce distrug mediul. Simt cǎ Mama-Naturǎ este infuriatǎ, iar cutremurele sunt consecinţa politicilor (neoliberale)" - [via GoogleTranslate]

Deşi în general mi-e simpatic preşedintele bolivian - primul din Americi care sǎ fie amerindian (şi asta mǎ gâdilǎ la multiculturalism) - nu înţeleg de ce trebuie sǎ transforme acestǎ tragedie într-o luptǎ ideologicǎ de tip eco-stângism-spiritual versus capitalisto-materialism. Din pǎcate, din dorinţa sa de a se diferenţia de "el Norte" şi restul lumii capitaliste, Morales a picat în aceeaşi gǎleatǎ plinǎ cu iraţionalitate imoralǎ ca şi pastorul Pat Robertson. Prostia, se pare cǎ este o instituţie într-adevǎr democraticǎ.

PS. La fel ca şi-n Haiti, printre victime s-a numǎrat şi o bisericǎ. Sǎ fie antiminune catolicǎ sau furia lui Pachamama? Oricum Yahwe nu iese bine din acestǎ ecuaţie.