O mitologie mecanică

Așa-numitul „Cult al Rațiunii” (stampă)

"Noua imagme a Universului, modelată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în epocaa raţionalismului triumfător, ne va ajuta să înţelegem mai bine mecanismele Raţiunii şi raporturile sale ambigue cu structurile imaginarului. [...]

Noul sistem filozofic şi ştiinţific se prezenta ca o inversare completă a imaginarului tradiţional. Forţele materiale înlocuiau forţele spiritului. Legile Universului luau locul lui Dumnezeu. Omul a fost şi el redus la un soi de maşină sau la o rotită a marii maşinării universale. Misterul, supranaturalul, sacrul au fost evacuate din natură. Totul trebuia să se explice prin fizică sau mecanică, mişcarea corpurilor celeste, ca şi comportamentul omenesc. D'Holbach rezuma această idee printr-o frază memorabilă în lucrarea sa Sistemul naturii (1770): „Natura acţionează după legi simple, uniforme, neschimbătoare.., Toate greşelile oamenilor sunt greşeli faţă de fizică.”

O adevărată revoluţie în gândire, istoricul are tot dreptul (fără a ignora insă precedentele antice şi moderne ale materialismului şi raţionalismului Luminilor) să constate o ruptură intre imaginea mitică a lumii şi imaginea raţionalistă şi ştiinţifica. Și teologul de asemenea; nu i se putea pretinde să facă concesii unei filozofii care-şi propunea să-1 înlocuiască pe Dumnezeu cu fizica.[...] A-l înlocui pe Dumnezeu prin fizică: propoziţia exprimă o răsturnare ideologică, dar ea exprimă şi o anumita continuitate a vechilor structuri şi a funcţiei acestora. Funcţia lui Dumnezeu, aceea de a asigura funcţionarea fără greşeală a maşinii universale, nu este abolită, nu există decât o schimbare a factorului responsabil. Omul nu mai păcătuieşte in faţa lui Dumnezeu, ci, pentru a relua cuvintele lui d'Holbach, in faţa fizicii. El nu mai riscă să fie pedepsit de divinitate, ci de legile ştiinţifice, care s-ar întoarce împotriva sa.

Acest proiect global a fost definit de Ernst Mach (1838-1916) prin expresia foarte sugestivă de „mitologie mecanică". Scopul lui era „explicarea fizico-mecanica a întregii naturi". O dată stabilite toate legile care acţionau în Univers, evoluţia viitoare devenea, la rândul ei, cognoscibilă. Laplace îşi imagina deja „un geniu care ar putea descrie starea universului într-un moment oarecare din viitor”. Nimic nu se producea la întâmplare; omul putea accede la cunoaşterea absolută.

Aceasta se referea şi la istorie. Legile istoriei luau locul destinului, dar rigoarea lor nu ceda cu nimic forţei oarbe a acestuia din urmă. Cele două concepte erau interşanjabile. Voltaire utiliza cuvântul destin într-un mod care se voia ştiinţific; „Ar fi curios ca o parte a acestei lumi să fie rânduită şi ca cealaltă să nu fie deloc, ca o parte din ceea ce se întâmplă să fi trebuit să se întâmple şi ca o altă parte din ceea ce se întâmplă să nu fi trebuit să se întâmple. Când ne uităm de aproape, vedem că doctrina contrară celei a destinului este absurdă.”

Dacă totul era „rânduit", viitorul omului devenea la fel de transparent ca acela al Universului. Condorcet s-a ocupat de aceasta în Schiţă a unui tablou istoric al progresului spiritului uman, scrisă în 1793 şi publicată în 1795. Pentru prima oară, o lucrare istorică evoca nu doar trecutul, ci şi viitorul speciei umane, situat sub semnul perfecţionării biologice şi spirituale. Totul ar fi perfect (sau aproape) într-o lume înfloritoare. Acţionând principiul contrariilor, ne găsim în faţa unei religii inversate. Sub forme noi, vechile arhetipuri subzistau. După modelul religiilor, noul sistem îşi propunea să asigure unitatea şi coerenţa lumii, integrarea omului în Univers, mântuirea sa prin înălţare spirituală şi cunoaştere şi, de asemenea, descifrarea viitorului, oracolul şi profeţia devenind ştiinţifice, adaptate exigenţelor unei elite sceptice şi raţionaliste.

Inscriptie pe biserica Ivry-la-Bataille - „Templul Rațiunii și Filosofiei”

Sacrul se „reconvertise", dovedind că omul poate transfigura orice în religie. Timpul religiilor ştiinţifice se apropia. Revoluţia franceză a inventat cultul Raţiunii. Părintele al mecanicii universale, Isaac Newton, a fost „sanctificat” de Saint-Simon în 1803. în Scrisorile unui locuitor din Geneva către contemporani, acesta propovăduia într-adevăr o religie, care era religia lui Newton. Dacă cineva i-ar fi putut face concurenţă lui Dumnezeu, acesta era savantul care descoperise formula matematică a armoniei cosmice. Providența se manifesta prin faimoasa lege a atracţiei universale.

Urmărind aceeaşi metodă, vom găsi uşor rădăcinile arhetipale ale tuturor inovaţiilor Epocii Luminilor, care n-au făcut până la urmă decât să materializeze şi să laicizeze vechile figuri ale imaginarului. În locul Apocalipsului religios au fost luate în consideraţie cataclismele cosmice şi geologice. Vârsta de aur a mitologiei şi Edenul biblic au cunoscut un avatar care a beneficiat de aprecierea filozofilor şi a opiniei publice: paradisul secularizat al bunului sălbatic. Bunul sălbatic s-a instalat la fel de bine în insulele îndepărtate ale Polineziei, cât şi în primele epoci ale istoriei umane, ilustrând o societate egalitară şi fericită, coruptă, din nefericire, de mersul istoriei. In versiunea secularizată, păcatul originar semnifica abandonul stării naturale şi inventarea proprietăţii. Este esenţa faimosului Discurs asupra originii şi bazelor inegalităţii dintre oameni, publicat de Jean-Jacques Rousseau în 1755. Paradisul pierdut beneficia astfel de o reelaborare filozofică.

Milenarismul religios, pe de altă parte, începea sa se convertească în ideologie ştiinţifică a „viitorului radios" (ca la Condorcet), sinteză între excelenţa socială şi morală a epocilor primitive şi noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice. Se întrezăresc deja semnele premergătoare ale comunismului modern.[...]

Vârsta Raţiunii este şi vârsta Utopiei, adevărata sa vârstă de aur. Intr-o perioadă de câteva zeci de ani au fost create mai multe fantezii utopice decât în toată istoria precedentă a genului. Această apropiere Raţiune-Utopie n-are nimic fortuit, ea este deosebit de semnificativă... şi destul de neliniştitoare. Raţiunea s-a delectat imaginând societăţi ideale, în care se întâlneau toate ingredientele refuzului istoriei. Ea a reuşit chiar să transfigureze o Chină cât se poate de adevărată, împrumutân-du-i structuri şi virtuţi utopice potrivite alcătuirii unui model pentru reformatorii europeni.

Putem deci să conchidem: Raţiunea a purtat o bătălie nemiloasă împotriva vechilor configuraţii ale imaginarului: credinţe religioase, tradiţii folclorice, mituri şi superstiţii. Dar în locul rămas liber s-au înălţat noi construcţii mitice, foarte diferite, însă, în acelaşi timp, foarte apropiate de construcţiile tradiţionale. Raţiunea n-a făcut, până la urmă (nu avea altă alegere), decât să recupereze şi să dispună după propriile sale reguli — geometrice, mecanice, carteziene, materialiste — toate fantasmele esenţiale ale omenirii." - pag 59-63

- Lucian Boia - „Pentru o istorie a imaginarului”

Later edit: O discuție pe marginea articolului găsiți pe Proddit