Occidentul: O interpretare istorica - Tentația milenaristă

Câteva citate din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia, legate de fenomenul milenarismelor:

În Italia, secta „apostolicilor" condusă de Dolcino de Novara anunţa în 1303 un program rapid şi „complet": în 1304, exterminarea papei şi a cardinalilor, în 1304, lichidarea întregului cler, şi la sfârşit, în 1306, începutul unei ere noi: şi aşa se aşteptase prea mult, încă din 1260! [...] În timpul războaielor husite din Boemia (1419-1434), mişcarea taborită va da naştere uneia din cele mai pure şi radicale manifestări de milenarism revoluţionar. Se dorea instituirea unei societăţi comunitare, egalitare și anarhiste. Era sfârşitul proprietăţii, al dărilor, al clerului şi nobililor; şi chiar sfârşitul Bibliei, căci credinţa nu va mai fi înscrisă în texte, ci în inimi. Un adevărat război al sfârşitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboriţii erau convinşi că li se va alătura întreaga lume, pregătind astfel a doua venire a lui Cristos şi cei o mie de ani de fericire. Intre expectativa filozofică a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor şi violenţa revoluţionară a apostolicilor sau taboriţilor, strategiile şi nuanţele sunt foarte diferite. La fel, între registrul pur spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu susţinut de unii şi schimbarea cu precădere socială visată de alţii. Totuşi, toate aceste tendinţe divergente şi complementare exprimă o contestare globală în ce priveşte Biserica, proprietatea, libertăţile, relaţiile interumane. Erau respinse bogăţia, ierarhia, constrângerile sociale: lumea întreagă trebuia refăcută.

Tentaţia milenaristă, adică dorinţa de a evada din istorie şi a ieşi dintr-o epocă de tulburări şi injustiţii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineară şi ascendentă şi teologia mântuirii din religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) văd în soluţia milenaristă o concluzie logică, ceea ce nu e cazul în concepţiile (adesea ciclice), puţin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filozofii ale istoriei. Chiar şi în constelația monoteistă, creştinismul este cel mai marcat de speranţa escatologica, indiferent că-i vorba de Judecata de Apoi sau de „cei o mie de ani de fericire” pe Pământ (arabii aşteptau și ei - unii aşteaptă încă - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah. care ar trebui să vină cu puţin înainte de sfârșitul timpurilor, să instaureze domnia justiţiei şi sa repună religia în toate drepturile ei - dar această credinţă e departe de intensitatea și mulţimea de variante ce caracterizează milenarismul creștin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii şi decât Orientul ortodox (unde grecii, de pildă, au dezvoltat o interesanta literatură apocaliptică, dar mai „specializată”, în contextul rezistenţei contra ocupaţiei otomane; dupa 1700, pentru greci, „cei o mie de ani de fericire” erau legaţi de Rusia care avea să le aducă libertatea). În fine, curba milenarisinelor în Occident este şi ea variabilă: înaltă în primele veacuri ale creştinismului, este puţin vizibilă dupa aceea şi urcă brusc în ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ea un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei şi al tensiunilor ei. - pag. 73-74

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea deja deschisă de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirmă clar ca ideologie revoluționară, într-o epocă în care proiectele de societate continuau să invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lăsau decât opțiunea între două soluții de viitor; sfârșitul pur și simplu ori împărăția mesianică). Un prim val a măturat Germania, cu un adevărat „război țărănesc”, în anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale răscoalei țineau de reducerea drepturilor și de creșterea dărilor, dar nu lipseau nici referințele biblice obișnuite. În special Thomas Münzer, devenit purtător de cuvânt al oprimaților (în ale căror rânduri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vădit milenarist, în care atacul împotriva celor bogați și puternici se insera într-un proiect vizând „regenererarea Bisericii, prin egalitatea socială” și „creștinarea totală a lumii”. Dar maximul febrei milenariste se înregistrează zece ani mai târziu, în 1534-1535, la Münster, unde luptătorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reuşesc să pună stăpânire pe oraş. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolită, iar cărţile sunt arse, cu excepţia Bibliei. Toate aceste mişcări, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mică şansă de reuşită şi au fost înecate în sânge.

În secolul al XVII-lea, Revoluţia engleză combină în felul ei politica şi religia. Timp de vreo douăzeci de ani - între 1640 şi 1660 Anglia a trăit efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totuşi prima revoluţie modernă [...] incluzând respectarea libertăţilor, un sistem politic reprezentativ, încurajarea comerţului etc. (şi chiar, prin Cromwell, schiţarea unui regim „totalitar", primă manifestare a acestui gen de derapaj al societăţii de mase). Modernitate frapantă, dar care se exprimă, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extremă. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revoluţie extrem de fragmentată, în care fiecare categorie şi fiecare partid vrea să-şi justifice opţiunea printr-o interpretare specifică a textelor biblice. Puritanii, baptiştii etc, toţi aveau propriul proiect politic cu rezonanţă religioasă, cei mai înaintaţi pe calea milenaristă fiind adepţii celei de-a „cincea monarhii", împărăţia mesianică, ce trebuia sa urmeze după cele patru monarhii „istorice".

Un secol mai târziu, interpretarea milenaristă a jucat un rol esenţial în formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalaţi în America în secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranţa (puţin realizabilă în Anglia) unui nou început absolut, pe un Pământ Nou, într-o „societate eliberată de sub puterea Fiarei şi acceptându-1 drept conducător pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajută să înţelegem prelungirea, până în zilele noastre, a unei psihologii religioase şi mesianice care deosebeşte această țară de națiunile Europei occidentale, mai mult sau mai puțin descreștinate între timp. - pag 102-104

America a fost, din capul locului, un pământ al libertăţii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminările şi despotismul din ţările lor de origine. Ei voiau să refacă societatea, liber, într-un spaţiu fără istorie. Proiect de factură milenaristă: într-un fel, America însemna regăsirea paradisului pierdut. Această convingere religioasă, foarte fermă, de origine puritană, a inculcat naţiunii americane o înclinaţie fundamentalistă şi o notă de intoleranţă. Astfel, indienii au fost goniţi de pe pământurile lor şi uneori masacraţi, iar negrii au fost folosiţi ca sclavi, fară mustrări de conştiinţă. Americanii se simţeau învestiţi cu o misiune şi cu dreptul de a-şi înfige drapelul şi a-şi extinde frontierele (atitudine comună în civilizaţia occidentală, dar foarte prezentă în conştiinţa americană şi prelungită până în prezent) Cu toate astea, spiritul de libertate rămânea viu şi a fost alimentat continuu de zecile de milioane de imigranţi sosiţi de-a lungul secolelor pe „pământul făgăduinţei". [...] Statele Unite rămân de departe ţara occidentală cea mai religioasa, singura în care credincioşii continuă să formeze o majoritate. Nu de puţine ori discursul politic e împănat cu fraze de natura religioasă, amestec de genuri evitat în Occidentul european. La rândul ei, politica internaţională capătă accente mesianice. America îşi apără desigur interesele, dar îşi asumă şi sarcina de a face Binele să triumfe în lume. „Axa răului" denunţată de preşedintele George W. Bush se înscrie într-un scenariu cu alură de apocalipsă care se va sfârşi obligatoriu, după încercările de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Răului. Americanii sunt ultimii cruciaţi. - pag 201-211

După formula milenaristă consacrată, viitorul trebuia să se inspire din caracteristicile vârstei de aur pe care fiecare o vedea în felul lui. Idealul fascismului italian era să reînvie Imperiul Roman. În Germania, naziştii, obsedaţi de puritatea rasială, vor invoca un model de-a dreptul preistoric: epoca în care arienii, „blonzii atletici" veniţi din nord, dominau singuri regiunea: proiectul era de a refece calitatea biologica originară, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor în special (evreii figurau deja printre ţapii ispăşitori ai milenarismuhii tradiţional; armonia milenaristă cerea expulzarea oricărui corp străin). Aceste doctrine „unanimiste" voiau să rezolve o dată pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau „sfârşituri ale istoriei" care să ducă la o permanentă stare de perfecţiune. Inventând „Reich-ul de o mie de ani", Hitler a găsit formula potrivită, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. [...]

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupă un loc aparte. In primul rând, se bazează pe o schema istorică extrem de elaborată; milenarismul lui e de factură ştiinţifică, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate într-o epocă în care ştiinţa devenea o referinţă majora. În al doilea rând, in timp ce fascismul şi nazismul subordonau explicit individul colectivităţii, comunismul a reuşit turul de forţă (strict teoretic) de a combina înflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrând astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca şi simţul comunităţii. Această latură „eliberatoare" i-a conferit un blazon, înainte de a naşte o formidabilă decepţie; prinsă în propria sa contradicţie, „noua societate" a uitat de libertate, preferând să dezvolte un aparat opresiv. - pag 186-187

Din aceeași carte vezi și: „Columb și negarea realității”