Tunisia și România - povestea a două revoluții

La data de 16 decembrie 1989, abuzurile repetatea ale puterii împotriva unui pastor reformat din Timițoara au declanșat niște proteste locale ce în scurt timp s-au răspândit în București, și s-au metamorfozat într-o revoltă anti-comunistă, sau mai bine spus, anti-ceaușistă. După 10 ani de umilințe susținute, cozi la mâncare, lipsă de apă și curent, la români le-a sărit muștarul. Un moment hotărâtor al „primei revoluții transmise la televizor” a fost momentul în care armata a trecut de partea protestatarilor. Dictatorul a încercat să fugă, însă a fost prins, și, împreună cu soția sa, Elena, detestată de popor chiar mai mult decât dictatorul, au fost executați. Vidul de putere a fost umplut de eșalonul 2 al Partidului comunist, metamorfozat în FSN, inițial o organizație „de uniune națională”, dar în care posturile cheie aparțineau nomenclaturiștilor precum Iliescu. În ciuda speranțelor și a protestelor „golanilor”, partidul lui Iliescu a preluat puterea, partidele noi de opoziție fiind încă prea anemice, represiunea totală din timpul comunismului însemnând absența unor nuclee de opoziție, oricât de firave (spre deosebire de alte țări, precum Cehia sau Polonia). Astfel, PNL și PNȚ-CD nu prea aveau cum să preia puterea, mai ales după ce și-au luat și niște bastoane de mineri în spate, în ianuarie '90.

Paralele dintre Revoluția Română și cea Tunisiană sunt interesante. „Prima revoluție Wikileaks”, cum îi spun unii, începe 21 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2011, în orașul tunisian Sidibuzid, când tânărul Mohamed Buazizi își dă foc în semn de protest față de abuzurile constante ale autorităților. Gestul său va declanșa un val de proteste, ca-n România, inițial pe plan local, mai apoi în toate orașele tunisiene, inclusiv în capitală, ce va duce, într-un final, la fuga dictatorului Zain El-Abidin Ben-Ali. „Dictatorul a fugit” în Arabia Saudită, împreună cu mult-detestata sa soție, Leila Trabelsi, și vreo tonă jumate de aur sub formă de lingouri. Interesant e că, asemeni lui Ceaușescu, care a convocat mitingul din București să câștige spijinul populației, și Ben Ali s-a dus să-l viziteze pe Buazizi la spital, gest care a înfuriat mulțimea protestatară și mai puternic. La fel a fost și cu promisiunile lui Ben Ali, cum că se vor crea 300.000 de locuri de muncă, promisiune disperată, asemănătoare cu cea a lui Ceașcă, care, speriat de mulțimea agitată, promite că va crește salariile și alocațiile. Nici unu dintre ei nu a apucat să-și îndeplinească făgăduințele.

Interesantă este evoluția Tunisiei în perioada post-Ben-Ali. Noul președinte este fostul reședinte al Parlamentului, Fuad Mebazaa, iar premierul este același de dinainte, Mohamed Ganushi, ambi tehnocrați din partidul prezidențial, Adunarea Constituțională Democratică (prescurtat RCD). Deși au demisionat din partid, este clar că RDC-ul va rămâne încă mult timp un partid important, un fel de PSD, mai ales că noua coaliție de „uniune națională” este agregată tot în jurul acestui partid. Opoziția a primit ministere sociale și culturale, însă finanțele, armata și internele rămân la vechii stăpâni. Va fi interesant de văzut cum vor evolua lucrurile.

În orice caz, ce mi se pare interesant este absența totală a discursului islamist, ca un fel de reacție la secularismul regimului Ben-Ali. Ba mai mult, unii tunisieni spun că „singurul lucru bun pe care l-a facut Ben Ali a fost sa distruga toate bazele fundamentalismului in anii 90”. În cel mai optimist scenariu, în care Tunisia întradevăr se transformă într-o democrație pluralistă funcțională, ea poate deveni un model nou, într-un spațiu cultural prins între autoritarisme seculare de tip naționalist-arab, și alternative islamist-teocratice, bazate pe ideea repingerii oricăror valori occidentale și întoarcerea la islamul politic pur și dur. Vom vedea, dar vă las cu cuvintele lui B. Houcem, un tânăr tunisian, întrebat de un cititor Hotnews dacă „este posibil sa fie instaurat un regim [teocratic] asemanator cu cel din Iran?”

„Nici vorba. Tunisienii au mintea deschisa. Exista chiar cateva tari arabe care considera ca Tunisia e o tara non-islamica. Noi incercam sa fim musulmani moderati. Oamenii sunt constienti de riscurile unei ideologii extremiste si, de fapt, iranienii sunt siiti iar noi suntem suniti. E o mare diferenta.”