Secularism și laicitate în Turcia kemalistă

Niște idei interesante despre ce înseamnă secularismul sau laicitatea kemalistă, și cum ea a fost sprijinită și de intelectualii salafiști:

"La 3 martie 1924, califatul a fost desfiinţat (toţi membrii familiei otomane au fost expulzaţi din Turcia); funcţia de shaykh al-Islam a fost desfiinţată (înfiinţându-se un „Preşedinte al problemelor religioase” - Diyanet Işleri Başkanlıgı - DIB, funcţie existentă şi azi), la fel şi Ministerul Fundaţiilor religioase. Şcolile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educaţiei (3 martie 1924). Limbile arabă şi persană au fost înlocuite, în planurile de învăţământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos şi predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în şcolile primare orăşeneşti şi săteşti în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiţiei (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionaţi în 1924. Instrucţia noilor clerici a fost preluată de stat, care a înfiinţat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenţi; în 1933 mai avea doar 20 studenţi, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultăţii de Filosofie; ulterior au fost înfiinţate şcoli clericale de nivel mediu). Ordinele călugăreşti (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentaţiei europene, atât la bărbaţi, cât şi la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creştinilor) purtarea în public a veşmintelor specifice. În 1926, legea şariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspiraţie elveţiană, germană şi italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări şi din prevederile constituţionale: articolul II din Constituţia din 1924 cuprindea menţiunea că Islamul era religie de stat; Constituţia din 1928 a abrogat acest articol, iar constituţia din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc."

- Paul Brusanowski - Religie și stat în Islam, pag 245-246

"Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deţinută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulţumească pe islamişti, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoşii evlavioşi" şi părăsirea formei osificate a islamului, practicat şi propovăduit de ulemale. In aceste condiţii, preocuparea centrală a noilor elite naţionaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punţi către mult visata împăcare dintre modernitate şi islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea şi menţiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului".

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuţie. Conştientizând reacţiile arabilor islamişti, Kemal Atatürk s-a decis să desfiinţeze pur şi simplu funcţia de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus. Funcţia de calif este desfiinţată, deoarece califatul este cuprins fiinţial în sensul şi în termenii guvernării şi ai republicii". După cum observă R. Schulze, nu a fost desfiinţat califatul ca atare, ci instituţia sau funcţia independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană şi în noua cultură etatistă turcă. «Suveranitatea pe care o deţinuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunităţii islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă şi-a însuşit şi toate drepturile suverane care, potrivit concepţiei salafitice, aparţineau califului: domeniile dreptului civil şi al educaţiei". Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic şi al educaţiei au fost potrivit noii concepţii, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.

Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatürk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W. Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii drepturi şi funcţii care în epoca otomană se aflaseră despărţite din punct de vedere instituţional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). în Turcia republicană, statul şi religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate naţională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. însă arabii înşişi nu ştiu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credinţele populare superstiţioase şi de islamul legalist al ulemalelor. Aşadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat şi spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulţi adepţi ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatürk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiştilor şi cele ale naţionaliştilor urbani, fiind construite în sfârşit modernitatea islamică."

- Brusanowski, op.cit., pag 247-248

"Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia Iui Atatürk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii şi turcii încetaseră să mai fie consideraţi drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învăţat care să întruchipeze „idealul învăţăturii clasice musulmane". Dar această cerere a islamiştilor l-a contrariat pe Atatürk, care s-a decis să facă primul pas, desfiinţând pur şi simplu funcţia de calif."

- Brusanowski, op.cit., pag 246 (notă de subsol)

"Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism."

- interviu cu Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford, FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011)

Imagini: sursă