Valențele religioase ale politicii

11 sept. '02 - Ziua Patrioților pe USS Harry S. Truman
arborarea „Navy Jack”-ului (sursă)

Un al doilea fragment din „Pentru o istorie a imaginarului” al lui Lucian Boia:

„[C]hiar de la început, politica (sau ceea ce urma să devină politică) şi religia au făcut corp comun. Zeii participau la viaţa comunităţii, li se cereau sfaturi şi ajutor. Exista, în acelaşi timp, şi sacralizarea Puterii. Nici creştinismul însuşi n-a renunţat la acest tip de suprapunere, deşi, în principiu, afirma mai net separarea domeniului religios de cel social. De-a lungul Evului Mediu, suveranitatea a continuat să fie marcată de sacru. Apoi, în epoca modernă şi contemporană, distincţia dintre cele două registre s-a accentuat în ritmul procesului de secularizare. 

In aparenţă, sacrul a fost evacuat din politică. În realitate, s-au dezvoltate forme noi de religiozitate. A existat o metamorfoză a religiosului, a sacralitaţii. Statul, Poporul, Naţiunea au fost învestite cu atribute mistice. [...] Unitatea şi coerenţa organismului social au fost sacralizate; calea spre viitor a devenit, la rândul ei, nouă formă de mântuire.

Nimic nu ilustrează mai bine această dimensiune religioasă decât recuperarea de către politică a unui ceremonial care poarta vizibil amprenta sacrului. Într-o lucrare consacrată acestui subiect, Claude Rivière vorbeşte, pe drept cuvânt, despre liturghii politice. Comemorările, sărbătorile, funeraliile marilor oameni au ca obiect întărirea coeziunii sociale, legitimarea Puterii, recuperarea tendinţelor divergente. Ele sunt chemate să suscite o formă de emoţie apropiată de extazul religios, să forţeze aderarea şi solidaritatea. Mulţumită acestor ritualuri, comunitatea îşi manifestă identitatea şi îşi asigură influenţa asupra timpului, asupra istoriei. Viaţa socială este învestită cu sens. Destinul omului devine inteligibil. Politica se uneşte pur şi simplu cu religia.

Desigur, Vechiul Regim, Revoluţia, sistemele democratice sau totalitarismele nu oficiază în aceeaşi manieră şi în numele aceloraşi valori proclamate. În ciuda unui laicism adesea agresiv, totalitarismele sunt cele care se remarcă prin formule ideologice şi „liturghii" foarte apropiate de tipicul religios originar; paradoxul se explică prin „setea de absolut" proprie ideologiilor totalitare combinată cu evacuarea formelor tradiţionale ale sacrului: o dată şterse acestea, terenul trebuie ocupat de religii noi, cum a fost cazul cultului Raţiunii şi al Fiinţei supreme în timpul Terorii iacobine; aniversările mussoliniene, naziste, staliniste şi maoiste au atins un fel de perfecţiune în acest gen de comuniune politică. Dar şi regimurile democrate se închină în faţa aceluiaşi altar; diferă doar tonul şi intensitatea. In toate cazurile se urmăreşte asigurarea coeziunii sociale şi oferirea unui sens istoriei.”

- pag. 203-204