luni, 31 octombrie 2011

Creștinismul, păcatul nostru originar


Felul în care vedem „căderea Antichității” și instalarea Evului Mediu Întunecat, în special de la Iluminism încoace, aduce mult cu narațiunea căderii în păcat din Creștinism. 

În primul rând avem de-a face cu o dihotomie maniheistă de tip bine versus rău - Epoca Întunecată versus Epoca Luminilor - moștenită din perioada iluministă, și perpetuată simplist până-n prezent. În această istorie, antichitatea greco-romană este un soi de paradis pierdut, iar botezarea europenilor la Creștinism a fost mușcătura din măr, ce a dus la căderea Occidentului (și oarecum implicit, a Umanității). Doar recuperarea cunoștinețelor clasice aveau să ne scoată din purgatoriul medieval și să ne pună înapoi pe drumul spre progres.

Există anumite particularități interesante în această viziune. De exemplu, problema principală nu este religia neapărat, ci religia creștină și aspectele ei totalitare. Politeismul roman, văzut ca o credință benignă, inclusivă (cu toate că împăratul-zeu arunca creștini la lei din hobby) nu este nici pe departe atâta de caustic precum obscuriantismul abrahamic.

De asemenea, se ignoră faptul că jumate din Imperiu Roman n-a căzut, ci a mai dus-o, cu suișuri și coborâșuri, aproape un mileniu. Sau faptul că dispariția apusul (nespectaculoasă, de altfel) are la bază o sumă de factori ce se întind (cel puțin) până la secolul I îen. Sistemul de succesiune al imperiului, o formă de dictatură cvasi-ereditară ce încerca să pretindă că nu este o monarhie, a stat la baza crizei din secolul al III-lea, ca să nu mai vorbim de hoardele barbare, ce au găsit o Romă anemică și bună de muls. La fel și Creștinismul a găsit un teren fertil: o societate în criză continuă, dominată de frică și nesiguranță. (Vezi Toynbee, Burke sau Tainter)

Cu toate acestea, narațiunea adoptată de foarte mulți se prezintă nu sub forma unui destin inevitabil, al determinismului cu un strop de haos, ci al unei mărețe și dezastruoase alegeri. Mi se pare mult mai corect să gândeștiști Evul Mediu ca o consecință a Antichității, aproape determinist, inevitabil. Și totuși la mulți, cheia interpretativă este liberul arbitru, iar Europa a ales greșit, încătușându-se cu mistică creștină. O critică a creștinismului în metafore creștine? Păcatul a fost creștinismul, iar noi trebuie să ne curățăm de acest rău. Greșesc?


trimite pe proddit

2 comentarii:

  1. Adevarat este ca corelatia (crestinism + caderea imp roman) nu implica cauzalitate.

    Retardul cultural dintre 400 - 1400 este un fenomen complex cu mai multe cauze si ar fi falacios sa acuzi doar crestinismul pentru el. Crestinismul s-a impletit cu alte cauze socio economice si au dus impreuna la rezultat.

    Tocmai de aia este util si corect sa iei in calcul, punctual, fiecare instanta in care crestinismul a fost de vina, daca vrei sa pui ceva in spatele crestinismului.
    De la distanta , ce mai mare problema a sa a fost si este structura bisericeasca autoritar ierarhica si ultraconservatoare care este opusa by default oricarui fel de progres / reforma.

    Acelasi rol l-a avut si Islamul atunci cand elementele ultraconservatoare au preluat puterea. Au blocat dezvoltarea cunoasterii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Notă: am mai introdus o propoziție în text. :)

    Cred de asemenea că problema majoră este dispariția centrelor urbane și implicit a oricărei forme de putere și cunoaștere exterioare Bisericii (care a devenit monopol). În est, în Bizanț (care mi se pare mult prea neglijat în discuția asta), avem perioade mai stagnante, dar nimic pe dimensiunea occidentului, și și acolo Creștinismul era șef. Cred că și contrabalansul politicului a contat.

    Also, mersi de link, e excelent.

    Oricum, ce criticam eu în special e modul în care privim trecerea de la Antichitate la Ev Mediu. Abordarea de tip „free will” versus determinism.

    RăspundețiȘtergere