Și totuși Țuțea avea dreptate

Aproape. Motto-ul „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” ar putea fi un citat de bun simț cu un minim efort de îndreptare.

În primul rând trecem peste cuvintele „Fără Dumnezeu”, incipitul care formulează intenția din spatele citatului. Apel la consecințele necredinței, după cum am mai spus, nu validează poziția credinciosului. Trecem mai departe. 

Urmează segmentul „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor”, ce corespunde, în esență, cu realitatea: omul este un membru al regnului animal, este capabil de rațiune (deși n-aș spune că e rațional) și limbajul articulat este una din trăsăturile caracteristice al sale.

Și ajungem la partea cu impact maxim: „care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, pedeapsa țuțeană pentru necredință, blestemul ateului fără repere. Și totuși, fie că ne place sau nu, se poate spune că omul „vine de nicăieri”. Căutând originea lui, mergem din aproape-n aproape, generație cu generați până ne pierdem în negura evenimentului abiogenetic. Omul n-are o origine nobilă, edenică, nu putem spune că vine de undeva, la fel cum nu putem spune că istoria sa ar avea vreo direcție sau finalitate, deși mulți profeți au căutat sfârșitul istoriei. Într-adevăr, omul „merge spre nicăieri”, și asta e.

Așa că indiferent cu câtă ardoare dorim să dăm un sens măreț omului, credința în falsități nu ne va schimba condiția. Ca să-l parafrazez pe moș, „Cu sau fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.