Fantezii diverse în istoria ungară

Dacă tot vorbirăm recent de tromboane istorice românești, uite că nici istoriografia maghiară nu e mai prejos. Citez din cartea „Ungurii” de Paul Lendvai:

Una dintre moştenirile din timpul lui „Ladislau Cumanul” [1272-1290] este „noua imagine istorică” a maghiarilor, inventată de la A la Z de Simon Kézai, predicatorul de la Curtea lui. Pe termen lung, această moştenire a fost cea mai importantă din punct de vedere istoric, politic şi mai ales psihologic. [...] [P]lăsmuitor talentat de legende, maestrul Simon Kézai îl descoperă pe Attila ca pe un mândru strămoş al regilor creştini. Din izvoare pe care le-a găsit „peste tot în Italia, Franţa şi Germania”, clericul curtean [...] a înjghebat imaginea istorică evident aşa cum era dorită. Grămăticul Curţii ne serveşte surprinzătoarea teorie a unui „dublu descălecat": cele 108 triburi primitive ar fi format, încă din negura timpurilor, unul şi acelaşi popor, numit atunci huni, astăzi unguri. [...] În felul acesta, se realizează o continuitate istorică, numai că ea nu a existat niciodată în forma astfel prezentată. Acest „fantast inventiv”, observă Jenő Szűcs, furnizează o fundamentare istorică, juridică, ba chiar „morală” pentru „dreptul istoric” al maghiarilor asupra bazinului carpatic [...].

Publicistul austro-ungar Ladislaus Rosdy a evocat într-un eseu despre Ungaria această îngrijorătoare influenţă pe termen lung a ficţiunii istorice devenite curând bun obştesc:

«De aceea, nu există în această lungă perioadă nici un ungur — lăsând la o parte o minoritate de fiecare dată cu înclinaţii spre critică şi istoriceşte deosebit de cultivată — care să nu fie convins de saga despre huni certificabil falsificată a maestrului Kézai; şi chiar dintre poeţii maghiari ai secolului al XX-lea, de altfel atât de sensibili, nu puţini se declară mândri de această tradiţie, care însă în realitate nu este altceva decât o expresie a sentimentului de superioritate amestecat cu resemnare al „ultimului nomad”.»

Teoria despre „dublul descălecat” a fost izvorul la care vreme îndelungată s-au adăpat după pofta inimii istorici, oameni de ştiinţă şi politicieni naţionali. Caracterul romantic şi eroic al legendelor despre huni ale lui „Anonymus” şi mai ales ale lui Kézai au exercitat asupra generaţiilor de politicieni şi scriitori o atracţie de-a dreptul irezistibilă.[...] - pag. 68-69

Nu ştiu dacă Schlegel a auzit de „genial-maniacul” istoric contemporan István Horvát (1784-1846) sau dacă l-a cunoscut, dar creaţia mitologico-istorică a lui Horvát a întrecut de departe chiar şi fantezia cronicarilor medievali. Cărţile lui despre istoria străveche a ungurilor şi prelegerile lui la universitate au înflăcărat o întreagă generaţie. Pornind de la unele cuvinte cu sunet asemănător, el i-a căutat pe strămoşii maghiarilor în Persia, Grecia şi Italia. El a afirmat că şi Adam şi Eva au vorbit în paradis ungureşte. Că Homer şi Hercule au fost, de fapt, maghiari era ceva ce pentru el se înţelegea de la sine. Ungurii străvechi — spunea el — erau atât de uriaşi, încât li se spunea „giganţi” şi „titani”. Faptul că acest om a fost între 1823 şi 1845 profesor universitar la Pesta şi că aceste absurdităţi întâlneau şi urechi receptive „spune ceva despre autoportretul optimist al naţiunii”, scria Szerb. Şi exact acest optimism „a pregătit atâtea uluitoare decizii politice greşite ale generaţiei care venea”. [...] Deși Horvát a rămas o excepţie bizară în istoriografia ungara, asemenea invocări-descântec ale trecutului glorios şi sublinierea permanentă a superiorităţii politico-culturale a maghiarilor faţă de celelalte grupuri etnice au ocazionat o îngrijorătoare supralicitare a conştiinţei lor naţionale.

Când citeşti discursurile oamenilor politici unguri de prim-plan sau articolele de fond şi lucrările de istorie elaborate în perioada de dupa pactul dualist unele fraze îţi amintesc de felul în care Paul Valéry avertiza asupra pericolului himerelor întreţinute de istorie:

«Istoria este produsul cei mai periculos pe care l-a elaborat chimia creierului uman. [...] Acest produs predispune popoarele la reverie, le ameţeşte, le dă iluzia unui trecut, le supralicitează reflexele, le ţine cu rănile deschise, le tulbură liniştea, le îmbolnăveşte de grandomanie sau de mania persecuţiei şi face ca naţiunile să devină încrâncenate, brutale, insuportabile şi vanitoase, [...] Istoria justifică orice. Ea nu clasifică absolut nimic, căci nu există nimic care să nu poată fi documentat cu ea.» - pag. 316-317