Exemple de crispare istorică

Privire dezavuatoare ಠ_ಠ

Niște citate interesante din introducerea cărții „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” de Neagu Djuvara:

Când bulgarii afirmă că Dobrogea medievală a fost a lor, şi reamintesc, pe de altă parte, rolul pe care primul ţarat bulgar l-a jucat în organizarea bisericii noastre şi în introducerea limbii slavone în biserică, în cancelariile domneşti şi în toată vechea noastră cultură medievală, nu trebuie, în replică, să tăgăduim realitatea unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre după prăbuşirea imperiului avar sub loviturile simultane ale francilor lui Carol cel Mare şi ale bulgarilor. O asemenea eroare au facut-o şi Iorga, şi bizantinistul Nicolae Bănescu. Opinia contrară, susţinută de P.P. Panaitescu, s-a dovedit cea corectă nu numai prin argumente logice, ci şi printr-o seamă de descoperiri arheologice (descoperirea, în regiunea Sibiu, a unui mormânt tipic de boljar protobulgar, cetatea Slon de pe valea Teleajenului, considerată tipică pentru cetăţile protobulgare etc.)[...]

Mai aproape de noi, în istoria noastră contemporană, sunt de asemenea momente a căror prezentare e intangibilă. Iau numai două exemple dintre multe: în nici un tratat sau manual de istorie n-am găsit puse la îndoială justificarea anexării Cadrilaterului in 1913 sau necesitatea ineluctabilă de a semna pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Eu am îndrăznit să susţin ca anexarea unei bucăţi din teritoriul statului bulgar, la pacea de la Bucureşti din 10/23 august 1913, a fost o enorma eroare, care a stricat o vecinătate prietenească milenară şi ne-a creat un duşman implacabil la graniţa de sud, iar, un an mai târziu, în complexul izbucnirii Primului Război Mondial, ne-a dat frontiera militară potenţial cea mai lungă din toate fronturile de război din Europa, deci cu neputinţă de apărat.[...]

Alt obicei generalizat, foarte supărător, e încetineala, dacă nu chiar îndărătnica reticenţă cu care sunt acceptate, în tratatele de istorie şi în manuale, noile descoperiri bine documentate. Astfel, de pildă, sunt zeci de ani de când Ştefan Gorovei, azi cel mai iscusit cercetător al începuturilor voivodatului Moldovei, a stabilit cu argumente greu refutabile că trebuia înaintată data „descălecării" Moldovei. De atunci nici un tratat sau manual oficial nu s-a înduplecat să preia noutatea sau cel puţin s-o menţioneze ca pe o noua opinie, vrednică de a fi comentată. La fel în alt caz: în toate cărţile noastre în care se arată câte o frescă sau vreun portret al lui Neagoe Basarab apare o curioasă figură cu totul deosebită de celelalte imagini ale lui Neagoe; e vorba de un portret pe lemn aflător la Mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos, unde ar fi Neagoe cu un ciudat bonet şi însoţit de fiul său. De mai bine de zece ani, distinsa cercetătoare Tereza Sinigalia a adus dovada irefutabilă - deoarece a descifrat pe acea pictură însemnarea „Petru" şi, la fiul său, „Iliaş" - că nu era portretul lui Neagoe. E, aşadar, portretul lui Petru Rareş, cu fiul său Iliaş. A apărut de atunci acest portret în zeci de cărţi, tot cu indicaţia: „Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie".

Cazul lui Daniel Barbu e şi mai izbitor. Sunt şi aici zeci de ani de când a susţinut, într-o carte şi în mai multe articole, că Nicolae Alexandru Voivod a trecut în 1359, din motive politice, de la catolicism la ortodoxie, venind cu argumente temeinice în susţinerea tezei sale. Cel mai convingător argument e acela, sprijinit de două fapte contemporane din ţări vecine, că nu se găsesc exemple de schimbare de nume în cursul domniei decât acolo unde sunt însoţite de o schimbare de confesiune. Teza îi „deranjează" pe apărătorii Vulgatei istoriei naţionale. Să susţii că primii voivozi Basarabi ar fi fost botezaţi în ritul apusean e un gest antinaţional, aproape o blasfemie. Atunci chestiunea e îndată acoperită cu un strat gros de nisip, ca să fie înmormântată pe veci. Deci nici măcar nu se deschide discuţia. Arma imparabilă: silentium perfectum.