Teoriile conspirației - religii ale mediului antropic

Religiozitatea umană se regăsește în multe forme. Am discutat deja de multe ori despre formele politice ale religiozității, uneori fără zei, dar la fel de dogmatice. Și totuși, când se vorbește despre apariția religiei, în formele sale primitive, facem apel la imaginea sălbaticului speriat de forțele naturii, tremurând la vederea fulgerelor. Strămoșul nostru, copleșit de lumea înconjurătoare, de forțele naturii, și căutând să facă o ordine mentală în mediul natural în care trăia. Or, primul pas spre a înțelege natura este să încerci să înțelegi cum funcționează, cum „gândește”, iar următorul pas este cel al antropomorfizării. Omul e construit, la urma urmei, să înțeleagă alți oameni. Cum să înțeleagă natura? Va da suflet tuturor ființelor, copacilor, animalelor, pentru a le înțelege, și va crea animismul. Va da suflet întregii biosfere, și-o va numi Mama Natură, sau întregului Univers, și-l va numi Dumnezeu. Haosul din jur va căpăta o față umană, și astfel omul va putea comunica cu el, și va putea să-și negocieze propria nevătămare.

Ce mi se pare interesant totuși este că acest fenomen are loc și în mediul uman, în antroposferă, și dă naștere unor la ceea ce numim „teorii ale conspirației”. Practic teoriile conspiraționiste ce se referă la forțe oculte, la iudeo-masoni, la illuminati și Noua Ordine Mondială sunt modalități de a crea ordine în Haosul antropogen. Practic, e un fel de animism al mediului construit de om, un fel de schemă mentală a ignorantului pentru o lume extrem de complexă dpdv politic, social, economic, etc. Creierul uman, la urma urmei, n-a evoluat pentru a desluși metropole de milioane de locuitori, ci cete mici de vânători-culegători. Dincolo de politica tribului, găștii, lumea începe să capete o complexitate sufocantă, iar suprasimplificarea, împreună cu exteriorizarea locusului de control, dă naștere la forțe „superioare” ce doresc controlarea individului. Interesant totuși că omul are o atitudine ostilă față de „forțele antropice”, dar este submisiv față de „forțele naturii”.

Imagine 1: From Bird's View de Ugraland și Cityscape south from John Hancock Center de Alistair Knock

PS. Distracție plăcută la sărbătoarea bahică a Revelionului și un an nou cât mai (p)rod(d)itor

Crăciunul - ce este și de ce îl sărbătoresc

După colajul de anu trecut, ar fi cazul ca anu acesta să vorbesc un pic mai serios despre Crăciun. Poate părea ciudat pentru unii, dar ca ateu n-am nici o problemă în a sărbători Crăciunul. Însă pentru a înțelege motivul, trebuie să analizăm un pic sărbătorile.

În afară de motivul declarat - în cazul de față, nașterea lui Iisus - o sărbătoare conține un nucleu simbolic legat mai mult de ciclul agricol și de trecerea anotimpurilor decât de dogma creștină. Observați mulțimea de trimiteri către ideea fertilității în Paște și Crăciun. Bradul împodobit - un dublu simbol de fertilitate și abundență - este adus în casă, spre a fi protejat de iarna stearpă ce s-a lăsat afară. Ciclul agricol s-a terminat definitiv, urmează perioada grea a iernii. De asemenea proximitatea solstițiului de iarnă, ca dată, nu este tocmai o coincidență. La fel cum nu este o coincidență nici faptul că înainte de existența Crăciunului, existau alte sărbători păgâne în această perioadă, peste care s-a grefat creștinismul.

În ceea ce privește Paștele, găsim iarăși simboluri ale fecundității: oul, mielul și iepurașul - animale inocente, la început de viață - toate reflectă faptul că sărbătoarea pascală este una a primăverii, și cu toții știm din clasele primare faptul că primăvara e invariabil legată de renașterea naturii. Și dacă tot suntem la sărbători de primăvară, să luăm fenomenul interesant al „Zilei celor ce muncesc” - 1 Mai. Deși e o sărbătoare „comunistă”, ea continuă să fie o sărbătoare populară, una din marile sărbători românești. De ce? Fiindcă se suprapune peste momentul în care primăvara cea ploios-depresivă devine acea primăvară de tip „floricele pe câmpii”. Începe vremea bună și 1 Mai practic marchează acest început. Motivul oficial, sărbătorirea „muncii” este doar o justificare neimportantă.

La fel ca și sărbătorirea nașterii „mântuitorului”. De fapt vorbim de o sărbătoarea a dăruirii, o sărbătoare a familiei și a prieteniei. Familia și prietenii, legăturile sociale, au fost și sunt aspecte vitale pentru omul ce urmează să înfrunte o iarnă grea, și care ar putea să aibă nevoie de ajutor. Darurile, sunt practic, investiții în relații sociale - lucru de altfel știut de sociologi.

Nu vreau să par cinic. Îmi place Crăciunul, îl petrec în fecare an cu familia și prietenii, dintre care mulți întorși din alte localități europene. Dar să fim sinceri. Crăciunul e sărbătoarea lui Moș Crăciun. Uitați-vă numai la cât de des este menționat. Prin comparație, Baby Jesus are un rol secundar. Moșul, renii, cadourile, bradul, familia, turta dulce, prietenii și vinul fiert sunt mult mai importante decât orice altceva. Pentru ateii, de exemplu, Crăciunul poate fi și o sărbătoare seculară, a generozității. Aproape că e una. La urma urmei, nici măcar numele nu e creștin.

Cristos de Românika

De pe Realitatea citire:

„Eurodeputatul Corneliu Vadim Tudor a declarat joi în plenul PE că în 2011 va începe demersurile pentru a găsi suport comunitar în vederea unui "proiect grandios" de construire a unei statui de 40 de metri a lui Isus, cu scopul declarat de a fi mai mare decât cele din Polonia, Portugalia şi Brazilia.”

Mulțumesc Românika.eu pt. imaginile pe baza căruia am realizat acest colaj. Despre complexul falic al ctitorilor de tot felu' am mai scris aici. Trăiască Megalomania Mioritică!

Ortodoxia se hrănește din neputință

Locusul de control este termenul psihologic care desemnează măsura în care o persoană crede că poate controla rezultatele şi evenimentele care îi influenţează viaţa. Persoanele cu un locus de control intern cred că evenimentele sunt o consecinţă a propriilor comportamente şi acţiuni. Persoanele cu un locus de control extern cred că evenimentele din viaţa lor sunt determinate de ceilalţi, de destin sau de şansă.

Locusul de control este primordial în modul în care percepem o problemă și știm s-o soluționăm. Dacă am fost crescuți într-o cultură în care ni se spune că suntem stăpânii propriului destin, în momentul în care vom avea o problemă ne vom întreba „Cu ce am greșit și ce pot eu să fac să remediez problema?”. În schimb persoanele care au fost învățate toată viața că regulile externe tradițiile sunt mai importante decât libertatea și responsabilitatea personală sau autoperfecționarea, se vor întreba: „Cine mi-a făcut asta?” sau „Cine trebuie să facă ceva pt mine?”. Externalizarea responsabilității atrage după sine autovictimizarea și pretenții exagerate din partea celorlalți să se conformeze unui anumit model. Căutând responsabili în exteriorior va duce la blamarea celuilalt, un fenomen, zic eu, mult prea răspândit la noi, și care, prin răspândire și exagerare dă naștere la tendințe xenofobe.

Potrivit unui articol din New English Review, una dintre diferențele dintre occidentali și musulmani este locusul de control. Am întâlnit adesea în articole asemănătoare ce dezbat relația Occident - Islam ideea cum că ar exista 2 spații culturale antitetice, iar creștinismul ar aparține, de bine de rău, lumii occidentale. Și nu o dată am simțit că ortodoxia s-ar potrivi mai repede în lumea musulmană decât în „lumea civilizată” cu toate că e o ramură a creștinătății. Totuși, aș spune eu, între occidentul cel luminat și islamul cel mai primitiv, există o tranziție treptată, un continuum geografic și cultural, într-un context mai mare, abrahamic. Iar în acest spectru, ortodoxia se află încă în jumătatea retrogradă, cu un locus de control extern.

Există expresii românești ce trădează exact acest mod de a gândi, începând cu salutul rural „Doamne-ajută!”. Lucrurile nu se fac fără voință divină. O formă de încurajare verbală este „Doamne dă!” și orice acțiune se împlinește „cu voia lu' Dumnezeu”. „Insha'Allah” cum ar zice musulmanii. Determinismul acesta divin se vede și prin expresiile ce marchează abandonarea prematură a oricărei tentative de acțiune: „așa mi-a fost dat” sau „scris (în cartea vieții)”. Ele oferă justificare și anesteziază temporar individul în fața vreunei responsabilități. Ba însăși inerția este transformată în virtute, prin cuvintele „aceasta este crucea mea”. Și biserica se hrănește și încurașează acest mod de gândire. Dacă plebea se simte impotentă, va apela la intermediari ce dețin acces la „forțe superioare”, evident, contra cost, ori astfel, este în interesul clericului de a-i induce omului o stare de neputință.

Grăitoare este părerea scriitorului Dan Lungu, conferenţiar doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, despre fenomenul linsului de moaște: "Nu trebuie să citim avalanşa de pelerini ca pe o manifestare a credinţei, căci credinţa ţi-o poţi manifesta şi stând retras. Oamenii vin la moaşte fiindcă aşteaptă o întâmplare magică în viaţa lor. Şi-au pierdut încrederea în ei înşişi şi în instituţiile statului. De aceea se şi joacă mult la Loto. Oamenii rămân inerţi, pasivi, aşteptând ceva. Sunt pacienţi ai întâmplării, nu actori. Ei suportă istoria, nu o construiesc. Gândirea aceasta are rădăcini vechi la români, de la Mioriţa încoace. Foarte mulţi dintre pelerinii care se înghesuie la moaşte îşi proiectează viitorul pe dimensiunea mistică. Aceasta este singura şansă pe care ei o văd.”

Eu înțeleg că acest comportament are și origini istorice. După cum zicea George Friedman de la Stratfor, „nimic din istoria lor nu le spune românilor că sunt stăpâni peste propriul destin sau că-și controlează sufletele. Toată istoria lor este o lecție despre cum destinul îi dirijează pe ei și cum sufletul lor este prizonierul istoriei. Ca națiune, românii au speranțe modeste și așteptări ce sunt temperate de trecutul lor.” Însă „cauzele istorice” sunt folosite adesea de către români nu doar explicativ ci și justificativ. Astfel explicația istorică devine versiunea nereligioasă unde voința divină este înlocuită cu determinismul istoric, pentru a scuza aceeași inerție. Un mod de gândire religios, îmbrăcat în haine seculare.

În loc de concluzie vă las cu o poezie sublimă, „Invictus” de William Ernest Henley, recitată de Morgan Freeman în filmul cu același nume:



Imagine: „Un fir de aur” de John Strudwick (1885)

Patimile lui Iisus Assange

Imaginea de mai sus este o completarea personală la articolul lui Paul Vîrvea de pe VoxPublica, intitulat „Evanghelia după Julian Assange sau despre limitele adevărului”, din care îmi permit să reproduc niște fragmente:

„[...] În opinia mea, amploarea fenomenului WikiLeaks atinge proporţii biblice, iar de aici la paralela evanghelică e doar la un pas.

Şi Iisus pretinde că a spus Adevărul – “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, în numele Tatălui său, care este Adevărul însuşi, iar creştinismul a devenit, în opinia creştinilor, căutarea perpetuă a Adevărului, unic şi de netăgăduit. Assange nu o face în numele tatălui, ci al “transparenţei” – noua definiţie a adevărului greu de suportat. Şi australianul a trîntit un adevăr în faţă, copleşitor prin amploarea lui şi frust, care are în acest moment cîţiva apostoli, foarte mulţi farisei şi extrem de mulţi soldaţi romani împotrivă.

Suntem, în această paralelă, cam pe la episodul grădinii Ghetsimani – Julian Assange este hăituit de Interpol, de poliţia suedeză şi, mai nou, şi de procurorii din ţara lui, Australia. Site-ul WikiLeaks a fost ultra-atacat, dat afară de pe serverele gazdă – şi-a găsit refugiu în neutra Elveţie, care şi ea, acum, e supusă presiunilor pentru a-l închide. PayPal, compania de gestiune a plăţilor electronice a cedat aceloraşi presiuni, iar acum refuză să accepte donaţii către Wikileaks. Assange are şi Iudele lui – cîţiva foşti colaboratori care nu-i recunosc “aura” mesianică, au fost deranjaţi de comportamentul lui dictatorial, iar acum vor să facă un site concurent. Ba, colac peste pupăză, are şi o mamă care-l plînge prin presă şi-şi vrea fiul înapoi. Cu presiunea infernală a guvernelor care-i vor capul, este doar o chestiune de timp pînă cînd cel mai controversat personaj al momentului va ajunge, într-un fel sau altul, pe mîna autorităţilor.

De aici, paralela biblică nu poate fi decît fabulaţie. Nu m-ar mira însă prea tare dacă povestea se va repeta – Julian Assange să fie “martirizat” cumva (închis fără vină evidentă, judecat incorect ori asasinat), destinul şi sacrificarea lui să devină mit, iar apostolii transparenţei anti-sistem să-i preia, multiplice şi dezvolte mesajul şi, în vreo urmă, actuala ordine mondială sub hegemonie americană să fie răsturnată şi înlocuită cu o alta, cum s-a întîmplat cu Imperiul roman.[...]”

Vezi și: Primul meu Iisus: Remus Christ

Europa Luminilor - recenzia bezbojnicului

Motto: „Et ce qu'avait produit l’ignorance grossière

Disparait au grand jour d'un siècle de lumière”.*

Cred că a devenit evident faptul că îmi place colecția „Construcția Europei” de la Polirom. Ultima carte citită din această colecție se cheamă „Europa Luminilor”, scrisă de elvețianul Ulrich Im Hof. Cartea este, în esență, o radiografie a secolului 18, perioadă cunoscută și sub denumirea de „Secolul Luminilor”.

În primul rând, trebuie neapărat să laud modul în care lucrarea este structurată și meticulozitatea cu care sunt analizate toate fațetele acestui secol. În această carte se analizează, printre altele, condiția diverselor clase sociale din acea vreme, fie ele emergente sau istorice, se expun ideile principale ale iluminismului și ni se prezintă în detaliu vectorii care au răspândit ideile iluministe și modul în care ele au afectat societatea europeană. Într-un final aflăm și cum romantismul național apare și ca o reacție de respingere a ideilor iluministe, uneori implementate prea subit. Deși secularismul nu ocupă un loc special în această carte, totuși opera de față este, zic eu, de interes, pentru că zugrăvește contextul social și istoric în care au apărut idile de toleranță religioasă și de separație între stat și biserică. Ba mai mult, sunt puse în context două organizații care au apărut în acel veac, și astăzi sunt înecate în propagandă conspiraționistă: francmasonii și Ordinul Iluminaților (celebri Illuminati).

Nu spun că lectura a mers fără opreliști, căci au existat câteva momente în care m-am plictisit, însă lucrurile redeveneau interesante foarte repede. De asemenea, numeroasele referiri la spațiul elvețian adăugau o nuanță interesantă cărții, venind ca o completare organică, căci, acum realizez, această țară este destul rar menționată în cursurile și discuțiile despre istoria Europei. Ca o scurtă concluzie, pot spune că lucrarea este robustă, fără a fi apăsătoare, cu un caracter „nemțesc”, și se adresează celor interesați de felia de istorie numită Iluminism.

Citate:

Luminismul a adus neliniște în lumea bine închegată a Bisericilor, a monarhiilor, a ordinii claselor sociale. [...]

Unii au mers acum şi mai departe. Ei nu voiau doar să deschidă calea unui creştinism raţional, ci tăgăduiau în general reprezentările religiei. Ateismul a devenit obiect al gîndirii umane, pentru prima oară, în luminism. Disputele ateiste duseseră mereu la dezbateri pline de iritare, insă acum această falsă [?] doctrină era reprezentată în mod deschis. Un rol important îl jucau aici cei care se ocupau de ştiinţele naturii: Lamettrie deduce din mecanică, în L'homme machine, din 1748, consecinţa unui materialism complet ateu. D'Holbach prezintă, în Systeme de la nature, în 1770, o ordine a naturii ce se poate lipsi de Dumnezeul creator tradiţional şi conducător al lumii.

Condorcet a depăşit formulările circumspecte ale filosofilor francezi şi s-a declarat deschis ateu. Ideea de Dumnezeu devine superfluă şi organizarea unei Biserici primejdioasă, pentru că întreţine reprezentări ce sînt dăunătoare progresului. Condorcet renunţă la Biserică şi duce o luptă deschisă împotriva clerului catolic. In Franţa, acest lucru era posibil încă înainte de Revoluţie. Totuşi, un ateism radical nu rămînea de obicei o cutezanţă lipsită de primejdii, nici în zona catolică, nici în cea protestantă.

Era mai uşor să se zdruncine imagini istorice tradiţionale. Critica raţionalistă nu se putea opri în faţa miturilor şi a legendelor. Ea a început să supună examenului său reprezentările îndrăgite ale unor tipuri trecute sublime. A fost pusă la îndoială întreaga origine legendară a regilor şi a popoarelor lor, in special a primilor regi ai Romei, Romulus şi Remus, dar şi a celorlalţi. Voltaire a luat-o în rîs pe Ioana d'Arc, înfăţişind-o ca pe o ţărăncuţă superstiţioasă. Wilhellm Tell, cel care era venerat în Elveţia, a fost demascat ca o poveste daneză, intrucît felul în care ochise mărul se găsea atestat, cu mult înainte, la norvegianul Tbko. Din fericire, guvernul din Uri a pus si se ardă de către călău cărţulia alcătuită de locuitorii Bernei, gest prin care legenda originii confederaţiei a mai fost salvată încă o dată.

Zicala juridică quod non est in actis non est in mundo a devenit o idee fundamentală pentru istorici. Numai ceea ce se putea atesta prin acte, cu izvoare scrise, exista, era adevăr istoric. Distrugerea miturilor avea să capete totuşi avînt pe deplin de-abia în secolul al XlX-lea, cînd scrierea istorică se va ocupa în primul rînd cu fenomene din lumea dreptului şi a politicii. Gîndirea raţională ajunsese departe în toate domeniile. Lumea nu se mai găsea în Evul Mediu. - pag. 192-193

O dată cu integrarea mai puternică a locuitorilor în stat, lumea a început să se ocupe mai de aproape cu esprit des nations, cu spiritul naţiunilor, şi cu caracterul naţional specific, ca de pildă în Franţa în curs de centralizare. Naţiune înseamnă poporul tuturor francezilor, fuseseră grupări laolaltă, încă de mult, într-un stat şi sub un rege. [...] Se aştepta de aici înainte, din partea fiecărui popor, să gîndească şi să simtă în mod unitar. In asemenea împrejurări, postulatul iubirii de patrie devine din ce în ce mai important. Nu numai fidelitate iată de rege, ci şi o relaţie unică, dictată de sentiment, cu ţara părinţilor. [...] Astfel, limba a devenit brusc elementul constructiv şi unificator, deseori în locul religiei, in această privinţă, le-a venit uşor francezilor, de pildă, la care religia a fost în mod succesiv devalorizată. - pag. 211

După ce Erasmus obligase omenirea, prin a sa Querela pacis din 1517, să recunoască în sfîrsit absurditatea războaielor, diverși gânditori, jurişti și teologi au încercat din nou să construiască un gen de ordine mondială și de pace. Grotius propunea in al său Drept al păcii și al războiului, din 1623, congrese ale principilor, pe baza unui drept al popoarelor, recunoscut pe plan internaţional. Publicistul francez şi criticul regimului lui Ludovic al XIV-lea, Charles-Irénée Castel, abate de Sâint-Pierre, mergea mai departe. In Projet de Paix perpétuelle, un proiect de pace permanentă, el propune, în 1713, o uniune europeană, cu un guvern central, condus pe rînd, cu un tribunal de pace şi o armată comună. Proiectul abatelui de Saint-Pierre a fost mereu discutat în decursul secolului. Unul dintre ultimii care s-au luptat cu aceste probleme a fost Kant, prin lucrarea sa Spre pacea eterna, din 1795, tocmai cînd avea loc iarăşi un congres de pace. În evenimentele ce au urmat, gîndirea cosmopolită avea să fie din ce în ce mai umbrită de cea naţionalistă. - pag. 79-80

Lumea devenise universală şi trebuia înţeleasă universal. In felul acesta, marele medic, naturalist şi filosof Albrecht von Haller poate spune în 1755: „Nimic nu e mai capabil să risipească prejudecăţile decît cunoaşterea mai multor popoare, la care moravurile, legile şi părerile sînt diferite - deosebire ce, cu o mică străduinţă, ne învaţă să respingem lucrurile asupra cărora oamenii nu sînt de acord şi să socotim ca pe un glas al naturii pe cele în care toate popoarele se aseamănă: pe cît de sălbatici şi neciopliţi sînt locuitorii insulelor risipite în Oceanul Pacific, pe cît de departe se găseşte groenlandezul de Brazilia sau de Capul Bunei Speranţe, pe atît de generale sînt totuşi primele principii ale dreptului natural la toate popoarele. Să nu jigneşti pe nimeni, să laşi fiecăruia ce este al său, să fii perfect în meseria ta, aceasta formează calea spre onoare la vechii romani, la cei din vecinătatea strîmtorii Davis şi la hotentoţi" - pag. 177

Imagine: tabloul „Planetarium” de Joseph Wright of Derby

*) - „Şi ceea ce produsese ignoranţa grosolană

Dispare în plina zi a unui secol de lumină".

Mituri românești cu substrat totalitar

Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.

Mitul Unității

Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:

„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”

Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.

Mitul liderului providențial

O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.

Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.

Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.

În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.

În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.

Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.

PS. Dedicație de 1 decembrie - Ziua „Unității” - o țară unită în cuget și simțiri, pe muzică funky

Europa in Fata Oglinzii - Creștinarea păgânilor

Iată am ajuns și la partea a 3-a din seria dedicată cărții „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, și trebuie să recunosc că am lăsat ce-i mai bun la sfârșit. Iată deci citate despre de ce, și mai ales cum, s-au convertit europenii la religia creștină, încurajați prin diverse metode „neortodoxe”:

[L]ucrurile au început să se schimbe, în special o dată cu Teodosiu I , care şi-a asumat sarcina de a impune prin forţă unitatea religioasă: a condamnat erezii printr-o lege din august 379, a ordonat locuitorilor Constantinopolului să urmeze doctrina de la Niceea, a închis templele păgâne şi a interzis sacrificiile, considerate de-acum acte de înaltă trădare care se pedepseau cu moartea şi confiscarea bunurilor.

Vor avea loc persecuţii şi campanii militare - acum păgânii sunt cei aruncaţi la fiare sau arşi de creştini - pentru distrugerea ultimelor comunităţi păgâne, ceea ce se pare că nu se mai pomenise înainte de secolul al IX-lea. Protagoniştii acestor campanii vor fi episcopii care, în calitatea lor de „apărători ai săracilor”, aveau nu doar o imensă influentă asupra maselor urbane, ci deţineau controlul asupra unor grupuri de oameni - gropari, infirmieri etc. - care acţionau la ordinele lor ca nişte adevărate miliţii. Se cunoaşte, de exemplu, situaţia complexă din Alexandria, unde, in timpul domniei lui Iulian, păgânii îl omorâseră pe episcop şi pe câţiva dintre demnitarii creştini care îi umiliseră. Restaurarea creştinismului ca religie oficială a adus cu sine distrugerea Serapeumului tn 19, la instigarea episcopului Teofil, şi apariţia unui climat de persecuții, accentuat de nepotul şi succesorul său, Chiril , instigator al asasinării Hypatiei; o femeie păgână în vârstă, profesoară de filosofie respectată pentru cultura sa, care a fost lapidată şi ciopârţită în piaţa unei biserici de gloata îndemnată de „infirmierii” episcopului.

Cultura Bisericii [...] nu poate fi pe deplin inteligibilă fără dimensiunea politică a acţiunii sale. Atunci când se vorbeşte despre creştinarea popoarelor „păgâne", se confundă adesea „convertirea" - acceptarea publică a religiei de către un suveran - cu difuzarea noii credinţe în rândurile populaţiei, ceea ce constituie un proces incomparabil mai lent. „ Convertirea” la creştinism - la fel cum s-a întâmplat şi la adoptarea islamului - a fost înainte de toate o opţiune politică. Unirea cu o Biserică sau alta însemna integrarea într-un anumit sistem de relaţii şi alianţe, având în plus şi importante consecinţe interne.[...]

Cum legea şi religia erau foarte strâns asociate, unitatea religioasă era o condiţie necesară pentru uniformitatea legii. Convertirea lui Recared la catolicism a facilitat unificarea jurisdicţională între invadatorii germanici şi locuitorii de dinainte ai Peninsulei Iberice. În Islanda, parlamentul local a hotărât că este rău să domnească două legi diferite, astfel că i-a îndemnat pe „păgâni" să se convertească, din motive pur practice. Toate acestea explică de ce, o dată convertiţi, monarhii au fost primii interesaţi să câştige prin orice mijloace adepţi pentru noua credinţă. în Danemarca, monumentul runic ridicat la Jelling afirmă că regele Harald „i-a făcut creştini pe danezi", iar un poem scandinav spune despre regele Olaf al Norvegiei că „a creştinat cinci ţări", chiar dacă preţul, vedem bine, a fost că „şi-a umplut scutul de sânge". Când s-a convertit Clovis, o dată cu el au făcut acelaşi lucru cea mai parte a soldaţilor săi franci.

Când nu se reuşea „convertirea" paşnică a popoarelor păgâne, exista întotdeauna posibilitatea catehizării lor printr-un „război sfânt”. Carol cel Mare, îngrijorat de ostilitatea saxonilor, a hotărât si-i supună şi i-a convertit prin metode apostolice cum ar fi decapitarea a 4.500 de oameni deodată sau stabilirea unei legi prin care erau condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau să se convertească. Procedeul va fi reluat ulterior, mai ales datorită atracţiei exercitate de posibilitatea de a rămâne apoi cu cea mai mare parte a pământurilor celor astfel convertiţi. Slavii de la Marea Baltică, trăind în societăţi bine organizate şi prospere, s-au dovedit un obiectiv foarte ispititor pentru tipul acesta de catehizare, la fel cum au fost, mai la est, şi prusacii, lituanienii sau letonii. La Marea Baltică, acţiunea de evanghelizare a început ca o operaţiune a cavalerilor saxoni care invadau pământurile slave prin forţa armelor şi aduceau cu ei ţărani pentru a desţeleni ogoare şi sacerdoţi pentru a-i „pacifica" pe cei jefuiţi. Mai târziu, a început şi cucerirea la scară mare cu aprobarea papei. 0 serie de cruciade ale Nordului, iniţiate în 1147 de saxoni şi danezi şi continuate mai târziu de cavalerii teutoni, au dus la „înfrângerea, botezarea, ocuparea militară şi, în unele cazuri, jefuirea şi exterminarea" popoarelor baltice, supuse de atunci cu trup şi suflet cuceritorilor lor.

În aproximativ aceeași perioadă în care Constantinopolul era pe punctul de a cădea în mâinile turcilor, filosoful bizantin Giorgio Gemisto, cunoscut ca Plethon, îi invocă pe „zeii arbitrari ai rațiunii”, oricare ar fi ei și „oricare ar fi numărul vostru”, și propunea abandonarea creștinismului și întoarcerea la zeii păgâni, în realitate la o formă de deism. Nu era vorba de revenirea la vechile credințe, ci de așezarea pe noi baze religioase și filosofice a societății. criza imperiului impunea o revizuire a sistemului instaurat de Constantin. În mod semnificativ, omul care a aruncat în flăcări cartea lui Plethon, scandalizat de impietatea acestuia, a fost același care s-a grăbit să accepte numirea ca patriarh al Constantinopolului din mâinile sultanului care cucerise orașul.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene.

Imagini: Episcopul Absalon răstoarnă zeul Svantevit la Arkona de Laurits Tuxen și ilustrația Convertire Saxonilor de A. de Neuville, (1869)

Europa in Fata Oglinzii - Istoria Creștinismului

După cum v-am promis în postul precedent, iată o colecție de citate interesante, din cartea intitulată „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, în special din capitolul doi - „Oglinda Creștină”:

În viziunea istorică tradiţională, cel de-al doilea element caracteristic al „europeanului", împreună cu moştenirea lăsată de cultura clasică, este creştinismul, care ni se prezintă ca o doctrină definită de la originile sale, ce se răspândeşte în lumea mediteraneană şi devine, în secolul al IV-lea, religia imperiului (acesta este momentul în care are loc prefacerea imperiului, o dată cu „convertirea" lui Constantin, în timp ce creştinismul rămâne neschimbat).

Totuşi, între creştinismul originar şi cel din vremea lui Constantin a existat o lungă şi complexă evoluţie, care cuprinde cel puțin trei mari etape. În prima etapă, cea a lui „Iisus istoric", avem de-a face cu una dintre mişcările religioase de reînnoire care au zguduit Palestina la începuturile erei noastre. A fost o mişcare esenţialmente rurală, care se opunea „oraşului" : respectiv atât ierarhiei religioase a Templului, propunând o relaţie directă şi fără mediere a omului cu divinitatea, cât şi administratorilor imperiului, ceea ce explică de ce ambele puteri s-au unit pentru a o combate.

În a doua etapă, creştinismul a părăsit limba arameică pentru a începe să se exprime în greacă şi a trecut din Palestina rurală în oraşele elenistice. Transferul acesta a însemnat şi o schimbare a credincioşilor, care nu aveau să mai fie doar săracii şi marginalii ucenici ai lui Iisus, ci cetăţenii bogaţi care se alăturau grupurilor create de Pavel, între care femeile aveau un rol esenţial. Caracterul plural al acestei faze iniţiale de dezvoltare a creştinismului reflectă diversitatea de origine a grupurilor de credincioşi: creştini circumcişi încă puternic legaţi de iudaism, convertiţi provenind din grupuri persecutate în Palestina - „elenişti” ostili Templului, ucenici ai lui loan Botezătorul care emigraseră după uciderea lui - și, în sfîrșit, păgâni convertiţi fără a fi trecut prin iudaism. Pavel, ale cărui predici s-au văzut curând implicate într-o serie de înfruntări între tendinţe diverse, găsea că este normal să existe divizări între creştini, ba chiar considera că este bine să existe şi „eretici”.

S-a spus că adevăratul creştinism „cuprindea o mare varietate de voci, un extraordinar evantai de păreri”. În Siria şi în Egipt avem o primă fază în care acesta convieţuieşte cu mai multe secte iudaice, urmată de o alta în care predomină gnosticismul şi în care doctrina dobândeşte trăsături ale gândirii orientale şi ale „păgânismului" greco-roman. Atunci când ne referim la istoria acelor vremuri, a vorbi despre gnosticism, montanism sau arianism ca erezii este corect doar în măsura în care luăm în considerare semnificaţia originală a cuvântului airesis, care la autorii clasici era aceea de „alegere", „opinie" sau „şcoală de gândire", nicidecum de „sectă" sau „facţiune", pe care a căpătat-o ulterior. De fapt, „şcolile” acestea au convieţuit fără mari conflicte până când Constantin a asociat creştinismul cu imperiul şi a creat o Biserică ce deţinea o autoritate centralizată şi puterea de a decide „adevărurile” admise.

[...]Cea de-a treia etapă a acestei istorii de început a creştinismului perinde asocierea sa cu puterea politică a imperiului, care l-a transformat într-un „guvernământ ecleziastic, paralel cu cel secular", "cu care colabora pentru punerea în aplicare a decretelor imperiale. O dovadă a radicalismului acestei transformări ne-o furnizează faptul că, în anul 314, un sinod a stabilit pedeapsa cu excomunicarea pentru soldaţii creştini care abandonau serviciul militar, contrazicând astfel atitudinea vechilor martiri care preferaseră să moară decât să intre în armată, susţinând, cum a făcut Maximilian, că un creştin nu are voie să facă rău nimănui.

În această perioadă dispare caracterul plural şi comunitar. Creştinismul se transformă în creştinătate, care se priveşte pe sine, de la recunoaşterea sa oficială, drept o comunitate unitară şi ierarhizată ce aspiră la a include în rândurile sale întreaga umanitate şi la a-şi extinde controlul asupra tuturor activităţilor umane. Să nu uităm faptul că creştinismul este singura dintre marile religii supusă controlului unui cler organizat ierarhic.

Am vorbit despre asocierea politică a creştinismului la imperiu şi nu despre „convertirea lui Constantin". De fapt, împăratul, care avusese viziunea crucii la doar doi ani după ce avusese o viziune a lui Apollo, nu a încetat nici o clipă să-şi îndeplinească funcţia de şef religios pentru supuşii săi „păgâni", construind temple vechilor zei în noua lui capitală din Orient. Nici viaţa sa personală nu pare să se i schimbat foarte mult, dacă ţinem seama de faptul că „a trebuit să-şi asume" responsabilitatea morţii violente a socrului său, a trei cumnați, a fiului său întâi născut şi a soţiei sale.[...]

Biserica s-a transformat astfel într-una din principalele puncte de sprijin ale noului „Imperiu creștin”, care avea să supraviețuiască în orient până în secolul al XV-lea.[...] Noua situație creată de recunoașterea politică nu mai putea permite conviețuirea pașnică a diverselor curente creștine. Disidenții - ereticii și schismaticii - aveau să fie de-acum marginalizați și puteau, sau chiar se cuvenea să fie pedepsiți. De fapt, primii disidenţi persecutaţi, donatiştii din nordul Africii, nu aveau o doctrină diferită, ci se opuneau doar asocierii creştinismului cu puterea politică, ceea ce ia condus la a se considera, şi nu fără motiv, adevăraţii continuatori ai Bisericii persecutaţilor şi martirilor și a-i socoti trădători pe cei care, aliindu-se cu imperiul, se serveau, la momentul oportun, de creştinism pentru a crea divergenţe între creştini.[...]

O dată ce şi-a statornicit autoritatea, Biserica creştinătăţii s-a văzut obligată să impună o nouă viziune asupra originilor creştinismului, care să elimine toate trăsăturile ce puteau sugera pluralismul, reducându-le la tăcere sau condamnându-le retrospectiv ca nelegitime, în timp ce îşi asocia istoria proprie cu cea a Romei: Iisus se născuse în perioada în care August întemeia imperiul şi instituia pax Romana. „Ortodoxia triumfătoare - s-a spus - proclamă monopolul şi îşi rescrie istoria.”[...]

„Oficializarea” creştinismului nu trebuie totuşi confundată cu creştinarea imperiului, care s-a produs într-un interval foarte mare de timp şi în mai multe etape. Secolul al IV-lea a fost, până în ultimul său deceniu, o epocă de convieţuire paşnică, în care vechea religie tradiţională continuă să construiască temple, si primească subvenţii de la stat ţi să marcheze curgerea timpului cu sărbătorile sale.[...]

„Revoluţia constantiniană" a însemnat [totuși] începutul sfârşitului vechiului sistem, eclectic şi tolerant în privinţa doctrinelor, ce a făcut loc unei centralizări religioase care acum nu se limita la ritual, ci se extindea şi asupra domeniului comportamentului personal şi al credinţelor.

Vezi și Prima parte - Recenzia cărții

precum și partea a III-a, despre metodele „apostolice” de convertire a păgânilor.

Imagine: derivat al tabloului Bătalia de la Podul Milvius de Pieter Lastman, (1613) și Apariția crucii în fața lui Constantin de Jacopo Vignali

Europa in Fata Oglinzii - recenzia bezbojnicului, partea I

Există cărți pe care începi să le citești pentru că ți se pare că un capitol, sau fragment, ar putea să te intereseze cât de cât, ca mai apoi să îți dai seama că ai de a face cu o lucrare extrem de interesantă, de care nu te mai saturi. O astfel de carte este „Europa în Fața Oglinzii” de Josep Fontana, tot din colecția „Construcția Europei”. Autorul este profesor de istorie, specializat pe relația dintre forțele economice, legislație și evenimentele trecutului, iar cartea sa este o critică interesantă a miturilor istoriei europene, redată pe capitole tematice, legate de concepte la care s-au raportat europenii, gândite ca niște oglinzi diforme (de exemplu capitolul 2, cel care mi-a atras atenția se numește „Oglinda creștină”) de aici și titlul cărții.

Mitul prăbușirii Imp. Roman, al democrației ateniene sau al vikingului prădător sunt doar câteva dintre miturile istorice luate în vizor și, de asemenea, se trasează geneza și evoluția a numeroase alte mituri contemporane. Printre altele, cartea oferă și o istorie a creștinismului în cadrul antichității romane, evului mediu și până în vremurile moderne, și dau ca exemplu ereziile medievale, ce sunt luate și contextualizate în funcție de interese economice și de putere, oferind o perspectivă nouă unei istorii mai mult sau mai puțin cunoscute.

Dacă ar fi să reproșez ceva, ar fi faptul că tonul dezghețat, condimentat cu câte-o pastilă sarcastică anticlericală, tinde, cu cât ne apropiem de perioada modernității, să se rigidizeze într-o atitudine oarecum moralizatoare. De aici suspectez o înclinație ideologică de stânga a autorului, c-o aromă de euromarxism universitar, și nu că asta ar fi neapărat un păcat, dar apar devieri neinteresante. Totuși, paradoxal ar spune unii, cartea cred că va fi și pe placul publicului libertaran, și veți înțelege din unele citate de mai jos de ce. Cartea reprezintă o doză bună de istorie europeană, și cu toate că nu este perfectă, e o gură de aer proaspăt (mai ales când mă gândesc ce istorie clișeistică se învață-n școli), și o lectură mai mult decât plăcută.

Citate, prima serie:

Biserica a reuşit să impună folosirea exclusivă a latinei (la a cărei cunoaştere nu aveau acces decât cei trecuţi printr-o educaţie ea însăşi controlată) pentru a-şi menţine hegemonia culturală şi a face indispensabilă utilizarea clericilor in treburile administrative şi în politică. în plus, se combăteau în felul acesta limbile locale, vehicule de transmitere a culturilor „păgâne". În Anglia, majoritatea regilor de dinainte de anul 1000 erau analfabeţi[...]. Importanţa pe care par s-o capete textele legale latineşti şi abundenţa de scrieri nu trebuie să ne inducă în eroare asupra gradului de alfabetizare a lumii carolingiene. [...] Nici măcar clerul de rând nu era „alfabetizat". Preoţilor din parohii le ajungea să poată buchisi şi memora câteva formule, şi nici pe acelea întotdeauna corect, după cum a remarcat Sfântul Bonifacius, care a auzit un astfel de preot botezând „In nomine Patria, et Filia et Spiritu Sancta” - pag. 41-42

Biserica a fost aceea care, neputând admite existenţa unei culturi care scăpa controlului său, şi-a luat asupră-şi sarcina de a-i marginaliza [pe evrei] - de la Conciliul Lateran IV, din 1215, li s-a cerut mereu să se îmbrace diferit şi să poarte semne distinctive - şi s-a străduit să împiedice „însoţirea şi familiaritatea" între creştini şi evrei. Persecutarea evreilor ne este de obicei prezentată ca o consecinţă a unei uri populare bazate pe prejudecăţi iraţionale. Se uită însă că ura şi prejudecăţile acestea, care se pare că nu au existat înainte de secolul al Xl-lea, au fost alimentate de Biserică şi că aceasta a fost cea care a creat mitul „duşmanului din interiorul" comunităţii, care putea servi drept ţap ispăşitor pentru orice nenorocire colectivă. „Evreii şi maurii să stea aparte, şi nu printre creştini... Să fie închişi dincolo de ziduri, ca să nu avem duşmani printre noi." Vorbele acestea nu au fost rostite de vreun fanatic ignorant, ci de un cleric care se bucura de mare prestigiu şi pe care Biserica l-a canonizat. E de mirare atunci că prima cruciadă a fost precedată şi însoţită de persecutarea şi uciderea de evrei? - pag. 71

[T]rebuie să renunţăm la vechile iluzii asupra ingenuei purităţi a ţăranilor sau asupra măsurii în care aceştia interiorizaseră normele morale „creştine". Ţăranii francezi aveau o viaţă erotică destul de complexă, [la fel și] cei englezi, [iar] în sudul Germaniei [...] principalul obstacol în calea naşterilor nelegitime se pare că era, mai mult decât predicile clerului, controlul comunităţii rurale înseşi, care nu dorea să se nască bastarzi fără o familie care să se ocupe de ei şi să-i întreţină. - pag. 98

Maşinile au fost cele care i-au conferit europeanului o superioritate decisivă în domeniul navigaţiei şi al războiului şi i-au permis rapida expansiune imperială în Africa şi Asia, astfel încât nu este de mirare că ele au fost considerate mobilul principal al primatului său şi că s-a crezut că gradul de civilizaţie al oamenilor poate fi stabilit prin regula sigură a determinării capacităţii lor de a construi maşini. Istoria tehnologiei noastre este doar istoria mecanizării şi se preocupă prea puţin de altceva. Se mai vorbeşte despre aportul lumii islamice, se citează cel al tehnologiei chinezeşti [...] iar civilizaţiile autohtone din America sau din Africa neagră, care nu aveau maşini, nici măcar nu sunt menţionate în acest context ori, în cel mai bun caz, sunt alungate în „preistorie" - pag. 127

O altă eroare dintre cele făcute în majoritatea teoretizărilor referitoare la „statul modern” este presupunerea că acesta se baza pe coerciţie. Nici un stat nu dispune de suficientă putere pentru a se menţine pe termen lung fără consimţământ. Esenţialul, aşa cum susţineau în veacul al XVII-lea britanicii, era să ai grijă de „opinia” publică [...]. Pentru a păstra de partea lor opinia publică, era nevoie ca păturile de jos să fie făcute să creadă nu doar că ordinea socială corespunde voinţei lui Dumnezeu, ci şi că este raţională şi dreaptă. Că există reguli menite să asigure bunăstarea supuşilor şi care, atunci când devin vulnerabile, înseamnă că cineva le-a încălcat; în nici un caz că sistemul ar fi rău. „Nu ne interesează să ştim dacă poporul are vreun drept să ne răstoarne - va scrie Goethe: trebuie doar să avem grijă să nu fie tentat să o facă.” - pag. 137-138

Statul-națiune [...] așa cum s-a consolidat el în secolul al XIX-lea, nu este altceva decât statul absolutist renovat. [...] O dată erodată „coeziunea ideologică" a fostelor monarhii de drept divin, s-a încercat înlocuirea ei cu o alta, cu caracter laic, care se exprima ca o „religie civilă” - cultul patriei şi al unor simboluri inventate, cum sunt drapelele [...]. Şcoala inculca noua mitologie a naţiunii: o viziune apologetică asupra propriei istorii (nu istoria reală [...], ci o alta, în care „patria” apare ca o mamă a tuturor), impunerea [unei limbi normative], difuzarea tradiţiilor şi miturilor pregătite ex profesa (cu fabricarea unui „folclor" ce selecta şi adapta elemente ale culturii populare, făcându-le „naţionale")[...] - pag. 140-141

Vezi și Partea a II-a, cu citate despre istoria creștinismului și a ereziilor europene precum și partea a III-a, despre metodele „apostolice” de convertire a păgânilor.

Imagine: derivat al tabloului Răpirea Europei de Nöel-Nicolas Coypel, (~1726)

Betoanele postdecembriste și vandalizarea culturii

În România postdecembristă s-a costruit un număr impresionant de biserici, într-un ritm de o biserică la 2 zile. Ce este și mai grav, e că marea majoritate a banilor provine din vistieria statului, în timp ce preoții plătesc zero taxe pe biznisurile lor. Dar să vedem ce s-a construit pe banii cetățenilor plătitori de taxe, și cam care este aportul cultural în sfera arhitecturală a bisericii.

Deși există biserici noi ce sunt plăcute din punct de vedere estetic (foarte probabil mulțumită insistențelor sisifice ale arhitectului) majoritatea bisericilor suferă de una, sau mai multe, din următoarele păcate:

1. Manelism

Aici avem două aspecte, ce adesea se găsesc în simbioză:

a. Obsesia dimensiunii (Complexul Falic)

De departe cel mai răspândit păcat, preasfintele betoane sunt o modalitate de compensare vizuală pentru impotența popimii în perioada comunistă. De asemenea, pornirile gargantuane sunt legate și de nevoia de dominație asupra zonei urbane înconjurătoare, fiind o modalitate de presiune vizuală. Comparând cu bisericle din lemn din maramureș, sau mănăstirile din Bucovina, mamuții postcomuniști arată un comlex de inferioritate față de Occidentul plin de catedrale ce se manifestă prin ignorarea tradiției autohtone. (Imagine: Biserica din Breb).

Tot la capitolul acesta trebuie inclusă și obsesia „Catedralei Mântuirii Neamului”, un proiect despre care, potrivit EvZ, arhitecții spun că: „va avea dimensiuni prea mari, şi o amplasare defectuoasă. Este lipsită de identitate arhitecturală. Îţi dai seama că e o biserică doar pentru că are cruci pe ea.” sau că „nu are legătură cu tradiţia autentică a arhitecturii ortodoxe româneşti şi nici cu cea contemporană”. Deși e o întreagă discuție pe această temă, mă rezum la un citat dintr-un post mai vechi: "[Legat de Catedrala Mântuirii Neamului, Alexandru] Paleologu credea că rezultatul ar fi „un kitsch catastrofic, fatal", „un ceauşism ecleziastic", „parazitic, imoral şi impertinent" şi „un monument al condamnării noastre estetice şi etice", comparabil simbolurilor comuniste precum Casa Scânteii şi Casa Poporului."

b. Obsesia valorii

Aici intrăm în manelismul extrovertit. Aici intră de exemplu ideea lui IPF CEO Daniel de a pune învelitoare aurie pe acoperișul catedralei din Bacău, o atitudine de tip "pune goldeanu' să vadă enoriaşii că BOR are valoare". O altă modalitate de a lua ochiul credinciosului este ceea ce unii consideră „iluminare modernă” de tipul celor întâlnite la Catedrala din Rovinari (stânga) sau la cea din Mioveni (dreapta).

Și tot din categoria „modernizări” este și fenomenul termopanizării lăcașelor de cult. Un exemplu recent (via RL):

Conducerea Direcţiei de Cultură Buzău va sesiza Poliţia după ce preotul unei biserici săpate în piatră, care datează din anul 1274, din localitatea buzoiană Aluniş, a decis să monteze la lăcaşul de cult geamuri termopan, informează Mediafax.[...] Reprezentanţii Arhipeiscopiei Buzăului şi Vrancei afirmă însă că noile dotări ale lăcaşului de cult nu reprezintă o problemă. "Dacă înaintaşii noştri ar fi avut geamuri termopan la construcţia acestor lăcaşuri vechi, cu siguranţă că şi ei ar fi folosit tot geamuri termopan", a spus purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, Adrian Ionescu.

2. Vandalism

O altă manifestare a lipsei de cultură a clerului găsim în modul în care se raportează la clădirile de patrimoniu. Citez din Raportul Comisiei prezidentiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice si Naturale, via eMM.ro:

”Realizatorii raportului au criticat comportamentul romanilor fata de ”casele vechi”, fapt care in opinia lor duce la distrugerea identitatii culturale. Edificii de cult au cazut in egala masura sub incidenta acestui gen de autism. Astfel, biserici de lemn din Maramures sau din alte zone ale tarii sunt direct sau indirect agresate de prestanta volumetrico-arhitecturala disproportionata a noilor biserici de zid, prezenta noilor constructii fiind excentrica in peisajul cultural si straina spiritului locului”, s-a precizat in raport, dandu-se ca exemplu biserica din satul Bogdan Voda (fost Cuhea), care a ”acoperit” cu umbra bisericuta din lemn, dar si al bisericii din Breb [vezi mai sus].

Un alt semnal de alarma a fost acela ca din lupta interconfesionala se ajunge la distrugerea unor monumente de cult, situatie intalnita si in localitatea maramureseana Saptanta – unde s-a intervenit la eliminarea unor modele arhitectonice specifice greco-catolicilor la biserica aflata in incinta Cimitirului Vesel. ”O varianta a manifestarilor distructive rezultate dintr-o mentalitate publica inca greu permeabila ideii de diversitate confesionala si etnica genereaza disparitia mai mult sau putin fortata a unor repere”, s-a semnalat in raportul comisiei prezidentiale.

Statul se face adeseori complice la această distrugere, după cum semnalează un articol EvZ:

Un proiect prin care specialişti în domeniu doreau să salveze de la dispariţie 60 de biserici de lemn din patru judeţe transilvănene este blocat din cauză că guvernul nu a mai virat Fundaţiei "Dala" cei aproximativ 890.000 de euro promişi [...]. Pentru multe dintre aceste biserici, monumente arhitectonice de categoria A datând din secolele XVII-XVIII, încă o iarnă grea şi o vară ploioasă echivalează cu distrugerea lor în totalitate.

Situații de primitivism întâlnim și la vecinii de peste Prut:

Mai mult ca atât, a intervenit în structura şi planimetria bisericii şi mănăstirii prin construcţii contemporane — trepte de beton, amplasarea uşilor, geamurilor şi podelei în mănăstire prin deteriorarea spaţiilor istorice. Un exemplu în acest sens sunt lucrările de construcţie în cadrul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului» care, prin elementele arhitecturale şi culorile contemporane, au transformat acest lăcaş de cult într-un «Disneyland moldovensc». Personalul mănăstirii a construit fără autorizare un zid în jurul bisericii, care mai degrabă arată ca o fortificare a unei cetăţi medievale decât ca un gard obişnuit al unei biserici.[...] Şi amenajarea intrării în ograda bisericii a fost realizată contrar normelor de ocrotire a patrimoniului cultural. Elementele de arhitectură şi amenajare a landşaftului se suprapun peste urmele palisadei cetăţii getice, care este una dintre cele mai reprezentative cetăţi antice din spaţiul est-carpatic din sec. IV—III a.Chr.

[De asemenea] în spatele bisericii, călugării au amenajat o construcţie cu WC [...] dar, ca să vezi «minune», în cadrul acestei construcţii ei au mai amenajat şi o SAUNĂ?!, care în timpul vizitei era în plină pregătire pentru a fi folosită.

Și cu asta vroiam să ajung la știrea (văzută la Dollo) din Moldova noastră, unde Arhieiscopia Sucevei și Rădăuților a ajuns să șantajeze statul. Cazinoul din Vatra Dornei, clădire din secolul 19, a intrat in 2004 in proprietatea bisericii și e lăsat de atunci să se degradeze. Motivul: biserica santajeasa astfel statul sa-i retrocedeze toate padurile si proprietatile confiscate. Halucinant...

Și ca să nu credeți că preafericita incultură se găsește doar la noi, vă las, la încheiere, să admirați o creație din Skopje, un memorial, probabil dedicat culturii răpuse, după chinuri groaznice, de către spiritualitate.

Numeroase imagini au ca sursă blogul Căși de Lucs

Evreii și ungurii cei comuniști

Am observat în mai multe instanțe tentativa de a prezenta communismul ca pe un fenomen evreiesc, sau de a prezenta victimele comunismului ca victimele unei crime săvârșite de evrei, cu scopul de a justifica rațional o atitudine antisemită. Dau ca exemplu, de la tizul de pe blog, un citat (nu al lui, al altuia):

Este corecta intrebarea "Cati romani au fost chilariti din cauza evreilor care au adus comunismul cand au venit in Romanaia pe tancurile sovietice?"

Este falsă întrebarea, dar ca orice idee xenofobă, are un sâmbure de adevâr, denaturat în scop ideologic. Este întru totul adevârat că evreii erau suprareprezentați (ca și alte minorități de altfel) în Partidul Comunist Român de la începuturi până prin 1950, la fel cum, dacă bine țin minte, erau suprareprezentați și în partidul bolșevic, la începuturi. Cauzele acestei suprareprezentări sunt multiple, și în cazul României, valabile atât pentru evrei, cât și pentru maghiarii din PCdR. Dau câteva citate din Raportul Tismăneanu, cu mici nuanțări între paranteze pătrate:

„[...] în timpul anilor de ilegalitate, elita partidului era formată în principal din elemente alogene (bulgari, maghiari, evrei sau ucrainieni din România) [...]” - pag. 31

„Prezenţa maghiarilor în structurile PCR a avut o tradiţie solidă încă din perioada interbelică, procentajul acestora ajungând în 1933 la aproximativ 25%. În iulie 1945, din totalul membrilor de partid 19,2% erau maghiari”

„Cauzele prezenţei maghiarilor [și evreilor] într-un procentaj atât de ridicat în structurile PCR sunt multiple: pot fi amintite în acest sens abuzurile administraţiei române din toamna anului 1944 în Transilvania de Nord [și pogromurile și masacrele antisemite]; acţiunile gărzilor maniste; promisiunile doctrinei marxist-leniniste [internaționalist] în chestiunea naţională; procentajul ridicat al maghiarilor [și evreilor] în rândul populaţiei urbane şi muncitoreşti.” - pag. 530

Ambele minorități aveau un caracter puternic urban. La începutul industrializării și modernizării, evreii ocupau o poziție favorabilă pentru a deveni noii orășeni. Aveau o cultură a cititului și scrisului, deci puteau ocua funcții în noua birocrație, erau o minoritate mercantilă (cum sunt de altfel și chinezii în Asia de SE, libanezii în Africa de V, etc), deci erau deja prezenți în târgurile ce vor deveni viitoarele centre urbane, și astfel mulți dintre ei au ajuns pe o poziție mai bună socială decât majoritatea etnică, încă preponderent rurală. De asemenea, în Transilvania românească, marile orașe au devenit majoritar românești după al Doilea Război Mondial (Târgu Mureș, de exemplu era încă majoritar maghiar la recensământul din '92), deci e oarecum logic că erau suprareprezentați și în rândul proletariatului în Ardeal.

Internaționalismul doctrinei marxiste a fost alt motiv pentru simpatia minorităților față de ideologia stângistă a fost internaționalismul. Sloganuri de tip „Frăția între popoare” rezonau pentru o populație înconjuată de o majoritate uneori ostilă, și de un zeitgeist ce elogia ideea statului (mono)etnic. Ideea de egalitate radicală în fața statului era atrăgătoare - și pe bună dreptate, mai ales după ce România, alături de restul Europei, a fost înghițită de febra extremei drepte și al său antisemitism. Este lesne de înțeles de ce evreii - principalele victime - și maghiarii - principalii dușmani etnici, mai ales după Dictatul de la Viena - au privit cu simpatie spre stânga cosmopolită. Citez:

Evreilor, după ani de suferinţe şi mai ales de pericole care au vizat direct viaţa evreului în timpul Holocaustului, evenimentul din 23 august 1944 li s-a părut mai întâi salvator. În acest sens trebuie înţeles de ce atunci evreii „au manifestat entuziasm, aşa cum numai condamnaţii la moarte salvaţi de la ştreang pot să se bucure” - pag. 550

Drept concluzie, tot din raportul menționat anterior:

În legătură cu această suprareprezentare a minorităţii maghiare, alături de cea evreiască, în structurile de partid, s-a vehiculat mult afirmaţia că cei care au adus comunismul în România au fost în principal evreii şi maghiarii. O analiză mai atentă a realităţilor din acea vreme dovedeşte însă că această afirmaţie nu se verifică din punct de vedere empiric. Membri ai comunităţii maghiare şi evreieşti au fost, într-adevăr, pentru motivele precizate sumar în cele de mai înainte, aliaţi importanţi ai comuniştilor români. Ei nu pot fi consideraţi însă elementele principale ale instaurării comunismului cel puţin din două motive: nu au deţinut efectiv vreo pârghie de putere în partidul comunist şi au fost priviţi tot timpul, în special maghiarii, cu suspiciune de liderii de partid români. - pag. 530

Am și eu o întrebare, că nu ricep logica tribalist-naționalistă. Având în vedere că atunci când a venit comunismul la noi în țară, în URSS la putere era Stalin, pe numele său real Iosif Djugașvili, iar șeful NKVD-ului (numele vechi al KGB-ului) era Lavrenti Beria, ambii georgieni (gruzini), putem spune spune că stalinismul este un fenomen gruzin? Sunt crimele lui Ceaușescu, un neo-staliniști, crime ale gruzinilor?

Darwinismul și politica

Am tradus părți dintr-un articol interesant din New Statesman, de fapt recenzia unei cărți intitulate „Gena Politică: Cum au schimbat ideile lui Darwin politica”, autor Dennis Sewell, în care se discută modul în care teoria selecției naturale a fost folosită (aiurea) în gândirea politică (și socială), deși locul ei este în domeniul biologiei. Deși cartea are suficiente lacune și autorul pare să să aibă o înclinație scientofobă, după cum relevă acest articol, recenzia de mai jos merită citită:

"[...]Principala realizare a evoluției de tip Darwinian a fost faptul că a eliminat necesitatea unui scop sau a unui design. Evoluția este un proces fără direcție, ce produce forme de viață foarte complexe ca apoi să le elimine întru totul. Nu există progres în natură, însă în domeniul eticii și a politicii, ideea de evoluție se leagă invariabil de speranța schimbării în mai bine. Generații întregi de gânditori progresiști au invocat darwinismul ca fundament al unei societăți mai avansate, așa cum o visau ei. Însă conținutul acestor viziuni s-au schimbat de-a lungul timpului, și una din virtuțile cărții „Gena Politică” este că arată cât de des a fost utilizat darwinismul pentru a promova idealuri de progres uman ce sunt neliberale, autoritariene sau rasiste.[...]

Desigur, versiuni ale teoriei darwiniene au fost utilizate în sprijinul unor cauze extrem de neplăcute iar atunci când au fost cuplate cu teorii rasiste, au creat un climat în care genocidul putea părea o politică coerentă din perspectivă științifică. La acest argument, apărătorii contemporani ai darwinismului vor protesta vehement, susținând că acele abuzuri nu sunt o consecință inevitabilă a teoriei selecției naturale. Și nu greșesc întru totul. [...] Ca idee generală, o teorie nu poate fi considerată responsabilă de modul în care este interpretat și untilizat, chiar și numai pentru că explicațiile nu duc automat la judecăți de valoare. [Altfel zis, explicațiile sunt descriptive, nu prescriptive]

Această ultimă idee e confirmată și de diversitatea mișcărilor ce-și arogă o descendență privilegiată din gândirea darwiniană. Naziști și ideile lor de „rasism științific”, comuniști ce credeau într-un viitor colectiv(ist) pentru umanitate, anarhiști influențați de Peter Kropotkin ce gândeau că importanța ajutorului reciproc e dovedită de teoria evoluționistă, susținători ai ideii de laissez-faire precum Herbert Spencer (care a inventat expresia „supravietuirea celui mai apt”) precum și marii sacerdoți ai ingineriei sociale precum Lordul Beveridge - un susținător îndelungat al eugeniei [...] - nu se poate ca toți să aibă dreptate. Pare rezonabil să concluzionăm că toți aceștia greșesc, și că nu se poate deriva o poziție morală sau politică din teoria lui Darwin.

Și totuși lucrurile nu sunt atâta de simple. [...] Ce s-a întâmplat, de fapt, e că evoluția a fost promovată ca o credință. Galton spera ca într-o zi instituția eugeniei să aibă o autoritate precum biserica. Haeckel și-a întemeiat „Liga Monistă” tocmai pentru a fonda o „religie evoluționistă”. Iar pentru [Julian] Huxley, transumanismul era în mod clar un subsitut pentru religie.

[....]Ideea cum că societățile „evoluează” de-a lungul timpului, unele devenind mai „evoluate” decât altele, există de generații bune. Și totuși nu e decât o metaforă înșelătoare. Nu există nimic în societăți ce să fie analog selecției naturale, sau ceva comparabil cu genele - oricât s-ar povesti de meme. De fapt, evoluția nu are nimic de-a face cu progresul, oricum am înțelege progresul. Și totuși, această confuzie este probabil incurabilă. Ea exprimă o iluzie esențială timpurilor moderne - mitul cum că cunoașterea științifică va permite speciei umane să-și ia în propriile mâini destinul. Lecția lui Darwin e că speciile nu au un țel comun [, un destin colectiv]. [...]"

PS Informativ:

Țineți minte și următoatre eroare logică, deseori folosită atât pentru a ataca teoria evoluției, cât și pentru a discredita ateismul ca poziție filosofică:

Eroarea de logică de tip "apelul la consecinţe" se defineşte prin apelul vorbitorului la consecinţele nefaste ale raţionamentului/argumentului celuilalt; nu este atacat ceea ce spune preopinentul, ci se arată că ceea ce se susţine nu poate fi adevărat, pentru că în acest caz consecinţele ar fi dezastruoase.

Un exemplu ar fi: „ateismul/darwinismul este fals/inacceptabil pentru că duce la nazism/comunism/imoralitate/etc”

Imagine 1: de pe Behance.net via Proddit și modificat de mine

Religie si Societate in Europa - Secularizarea in sec. XIX si XX - recenzia bezbojnicului

Făcând parte din colecția intitulată "Construcția Europei", de la editura Polirom, cartea "Religie și Societate în Europa - Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX (1780 - 2000)" de René Rémond reprezintă o foarte interesantă istorie a relației dintre puterea spirituală și cea temporală în spațiul european. Deși cartea poate și lesne acuzată de galocentrism și pe alocuri cade într-o redundață insipidă - consider că ar fi putut fi redus ca volum cu aproximativ 20%-30% - este totuși o incursiune interesantă, etapă cu etapă, în procesul de separație dintre preoți și politică.

De exemplu, catolicismul secolului XIX este o forță reacționară, antiliberală, iar dragostea pentru democrație a învățat-o în secolul XX, mai ales datorită faptului că viitorul papă Ioan Paul al II-lea a simțit pe pielea lui efectele dictaturii comuniste. În schimb, înainte de comunism, instaurarea dictaturii franchiste din Spania, a celei din Portugalia lui Salazar - Estado Novo - precum și a regimurilor conservatoare, anti-republicane și anti-laiciste din Franța au fost primite cu bucurie de Papalitate.

Recomand cartea celor interesați de istoria Europei și/sau a secularismului, cu excepția cititorilor ce au alergie la patriotismul galic, centrat pe Revoluția Franceză. Eu zic că merită citită cartea , dar se putea totuși un pic mai bine. Citate de interes:

[Î]n pofida inegalităţii intervalelor de timp, a disparităţii itinerarelor și a marii varietăţi a regimurilor, putem distinge o direcţie generală în care s-au angajat rînd pe rînd aproape toate societăţile europene. Toate s-au inspirat din citeva idei şi s-au raportat la cîteva principii care alcătuiesc un fel de numitor comun şi care s-au impus încet-înoet ca lege a statului. În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate aceste societăţi s-au îndepărtat de concepţia statului confesional și s-au angajat [...] pe calea unei anumite secularizări ce mergea de la recunoaşterea distincţiei dintre societatea civilă şi comunitatea confesională pînă la separarea lor completă, avînd drept contrapartidă redobîndirea independenţei de către Biserici, care scăpau de controlul autorităţii publice. - pag. 144

Cît despre Bisericile ortodoxe, aflate acum sub tutela comunistă, o lungă tradiţie de supunere faţă de putere nu le pregătise să reziste: obişnuite să fie aservite statului, cu cîteva excepţii, ele s-au retras între graniţele cultului. Singurele lor luări de poziţie publice în alte chestiuni decît cele confesionale s-au referit la lupta pentru pace aşa cum o propovăduia propaganda oficială: denunţarea imperialismului american şi militarea pentru interzicerea armei nucleare atîta vreme cît Uniunea Sovietică nu dispunea de ea.

[...] Bisericile ortodoxe, cu excepţia cîtorva personalităţi eroice, [...] s-au comportat faţă de putere cu o docilitate foarte puţin glorioasă. Dacă în România revoluţia s-a oprit la jumătatea drumului şi a bătut pasul pe loc timp de şase ani ['89-'96], dacă Bulgaria s-a eliberat mai lent de jugul comunist, dacă în Serbia partidul a supravieţuit, toate acestea nu se datorează oare, în parte, faptului că în cele trei ţări menţionate ortodoxia era religia majoritară, iar Bisericile nu aveau o tradiţie a autonomiei? - pag. 191-193