Europa Luminilor - recenzia bezbojnicului

Motto: „Et ce qu'avait produit l’ignorance grossière

Disparait au grand jour d'un siècle de lumière”.*

Cred că a devenit evident faptul că îmi place colecția „Construcția Europei” de la Polirom. Ultima carte citită din această colecție se cheamă „Europa Luminilor”, scrisă de elvețianul Ulrich Im Hof. Cartea este, în esență, o radiografie a secolului 18, perioadă cunoscută și sub denumirea de „Secolul Luminilor”.

În primul rând, trebuie neapărat să laud modul în care lucrarea este structurată și meticulozitatea cu care sunt analizate toate fațetele acestui secol. În această carte se analizează, printre altele, condiția diverselor clase sociale din acea vreme, fie ele emergente sau istorice, se expun ideile principale ale iluminismului și ni se prezintă în detaliu vectorii care au răspândit ideile iluministe și modul în care ele au afectat societatea europeană. Într-un final aflăm și cum romantismul național apare și ca o reacție de respingere a ideilor iluministe, uneori implementate prea subit. Deși secularismul nu ocupă un loc special în această carte, totuși opera de față este, zic eu, de interes, pentru că zugrăvește contextul social și istoric în care au apărut idile de toleranță religioasă și de separație între stat și biserică. Ba mai mult, sunt puse în context două organizații care au apărut în acel veac, și astăzi sunt înecate în propagandă conspiraționistă: francmasonii și Ordinul Iluminaților (celebri Illuminati).

Nu spun că lectura a mers fără opreliști, căci au existat câteva momente în care m-am plictisit, însă lucrurile redeveneau interesante foarte repede. De asemenea, numeroasele referiri la spațiul elvețian adăugau o nuanță interesantă cărții, venind ca o completare organică, căci, acum realizez, această țară este destul rar menționată în cursurile și discuțiile despre istoria Europei. Ca o scurtă concluzie, pot spune că lucrarea este robustă, fără a fi apăsătoare, cu un caracter „nemțesc”, și se adresează celor interesați de felia de istorie numită Iluminism.

Citate:

Luminismul a adus neliniște în lumea bine închegată a Bisericilor, a monarhiilor, a ordinii claselor sociale. [...]

Unii au mers acum şi mai departe. Ei nu voiau doar să deschidă calea unui creştinism raţional, ci tăgăduiau în general reprezentările religiei. Ateismul a devenit obiect al gîndirii umane, pentru prima oară, în luminism. Disputele ateiste duseseră mereu la dezbateri pline de iritare, insă acum această falsă [?] doctrină era reprezentată în mod deschis. Un rol important îl jucau aici cei care se ocupau de ştiinţele naturii: Lamettrie deduce din mecanică, în L'homme machine, din 1748, consecinţa unui materialism complet ateu. D'Holbach prezintă, în Systeme de la nature, în 1770, o ordine a naturii ce se poate lipsi de Dumnezeul creator tradiţional şi conducător al lumii.

Condorcet a depăşit formulările circumspecte ale filosofilor francezi şi s-a declarat deschis ateu. Ideea de Dumnezeu devine superfluă şi organizarea unei Biserici primejdioasă, pentru că întreţine reprezentări ce sînt dăunătoare progresului. Condorcet renunţă la Biserică şi duce o luptă deschisă împotriva clerului catolic. In Franţa, acest lucru era posibil încă înainte de Revoluţie. Totuşi, un ateism radical nu rămînea de obicei o cutezanţă lipsită de primejdii, nici în zona catolică, nici în cea protestantă.

Era mai uşor să se zdruncine imagini istorice tradiţionale. Critica raţionalistă nu se putea opri în faţa miturilor şi a legendelor. Ea a început să supună examenului său reprezentările îndrăgite ale unor tipuri trecute sublime. A fost pusă la îndoială întreaga origine legendară a regilor şi a popoarelor lor, in special a primilor regi ai Romei, Romulus şi Remus, dar şi a celorlalţi. Voltaire a luat-o în rîs pe Ioana d'Arc, înfăţişind-o ca pe o ţărăncuţă superstiţioasă. Wilhellm Tell, cel care era venerat în Elveţia, a fost demascat ca o poveste daneză, intrucît felul în care ochise mărul se găsea atestat, cu mult înainte, la norvegianul Tbko. Din fericire, guvernul din Uri a pus si se ardă de către călău cărţulia alcătuită de locuitorii Bernei, gest prin care legenda originii confederaţiei a mai fost salvată încă o dată.

Zicala juridică quod non est in actis non est in mundo a devenit o idee fundamentală pentru istorici. Numai ceea ce se putea atesta prin acte, cu izvoare scrise, exista, era adevăr istoric. Distrugerea miturilor avea să capete totuşi avînt pe deplin de-abia în secolul al XlX-lea, cînd scrierea istorică se va ocupa în primul rînd cu fenomene din lumea dreptului şi a politicii. Gîndirea raţională ajunsese departe în toate domeniile. Lumea nu se mai găsea în Evul Mediu. - pag. 192-193

O dată cu integrarea mai puternică a locuitorilor în stat, lumea a început să se ocupe mai de aproape cu esprit des nations, cu spiritul naţiunilor, şi cu caracterul naţional specific, ca de pildă în Franţa în curs de centralizare. Naţiune înseamnă poporul tuturor francezilor, fuseseră grupări laolaltă, încă de mult, într-un stat şi sub un rege. [...] Se aştepta de aici înainte, din partea fiecărui popor, să gîndească şi să simtă în mod unitar. In asemenea împrejurări, postulatul iubirii de patrie devine din ce în ce mai important. Nu numai fidelitate iată de rege, ci şi o relaţie unică, dictată de sentiment, cu ţara părinţilor. [...] Astfel, limba a devenit brusc elementul constructiv şi unificator, deseori în locul religiei, in această privinţă, le-a venit uşor francezilor, de pildă, la care religia a fost în mod succesiv devalorizată. - pag. 211

După ce Erasmus obligase omenirea, prin a sa Querela pacis din 1517, să recunoască în sfîrsit absurditatea războaielor, diverși gânditori, jurişti și teologi au încercat din nou să construiască un gen de ordine mondială și de pace. Grotius propunea in al său Drept al păcii și al războiului, din 1623, congrese ale principilor, pe baza unui drept al popoarelor, recunoscut pe plan internaţional. Publicistul francez şi criticul regimului lui Ludovic al XIV-lea, Charles-Irénée Castel, abate de Sâint-Pierre, mergea mai departe. In Projet de Paix perpétuelle, un proiect de pace permanentă, el propune, în 1713, o uniune europeană, cu un guvern central, condus pe rînd, cu un tribunal de pace şi o armată comună. Proiectul abatelui de Saint-Pierre a fost mereu discutat în decursul secolului. Unul dintre ultimii care s-au luptat cu aceste probleme a fost Kant, prin lucrarea sa Spre pacea eterna, din 1795, tocmai cînd avea loc iarăşi un congres de pace. În evenimentele ce au urmat, gîndirea cosmopolită avea să fie din ce în ce mai umbrită de cea naţionalistă. - pag. 79-80

Lumea devenise universală şi trebuia înţeleasă universal. In felul acesta, marele medic, naturalist şi filosof Albrecht von Haller poate spune în 1755: „Nimic nu e mai capabil să risipească prejudecăţile decît cunoaşterea mai multor popoare, la care moravurile, legile şi părerile sînt diferite - deosebire ce, cu o mică străduinţă, ne învaţă să respingem lucrurile asupra cărora oamenii nu sînt de acord şi să socotim ca pe un glas al naturii pe cele în care toate popoarele se aseamănă: pe cît de sălbatici şi neciopliţi sînt locuitorii insulelor risipite în Oceanul Pacific, pe cît de departe se găseşte groenlandezul de Brazilia sau de Capul Bunei Speranţe, pe atît de generale sînt totuşi primele principii ale dreptului natural la toate popoarele. Să nu jigneşti pe nimeni, să laşi fiecăruia ce este al său, să fii perfect în meseria ta, aceasta formează calea spre onoare la vechii romani, la cei din vecinătatea strîmtorii Davis şi la hotentoţi" - pag. 177

Imagine: tabloul „Planetarium” de Joseph Wright of Derby

*) - „Şi ceea ce produsese ignoranţa grosolană

Dispare în plina zi a unui secol de lumină".