Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Niște fragmente despre concepția nazistă asupra lui Dumnezeu și precum și despre statutul său ca religie politică - idee contemporană cu ascensiunea hitlerismului - ambele preluate din cartea „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose. Ambele fragmente sunt foarte interesante, cu o sensibilitate pronunțată față de diverse nuanțe ale crezului nazist. De remarcat faptul că ideologia nazistă asimilează ideile teologice, astfel o ideologie în esență modernă asimilează numeroase elemente din creștinism, creind practic o religie politică de tip sincretic (spre deosebire de comunism care are tendința de a înlocui religia tradițională existentă - vezi și aici). Totuși găsim niște ironii interesante în nazism cum ar fi ideea poporului ales de divinitate, sau faptul că Iisus trebuie transformat dintr-un mesia evreu într-un arian avant la lettre.

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede despre cosmoviziunea nazistă, faptul că aceasta a apărat o atitudine vădit contrară principalelor religii monoteiste europene, precum creştinismul şi iudaismul, nu înseamnă, totuşi, că e vorba de o ideologie care neagă existenţa unei fiinţe superioare. Şi aşa era foarte răspândită supoziţia că negarea religiei creştine de către nazişti atrăgea în mod necesar negarea simultană a oricărei credinţe în Dumnezeu, ceea ce a dat naştere la numeroase neînţelegeri. Ambasadorul britanic Sir Nevile Henderson, de exemplu, şi-a exprimat surprinderea când l-a auzit pe Baldur von Schirach spunând într-un discurs adresat tinerilor în timpul congresului partidului din 1937: „Nu ştiu dacă sunteţi protestanţi sau catolici, dar ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, asta o ştiu bine". Henderson face remarca: „Aveam impresia că fusese eliminată orice legătură cu religia în rândurile tineretului hitlerist, iar aceste cuvinte păreau să-mi contrazică presupunerea". într-un mod similar, când membrii SS trebuiau să menţioneze apartenenţa lor religioasă, în loc să folosească vreo denumire mai obişnuită, precum ateu, agnostic, catolic sau protestant, alegeau o expresie neobişnuită şi cu amprentă proprie: „credincioşi întru Dumnezeu" (gottgläubig), în timp ce jurau pe Dumnezeu adeziunea lor la SS. însuşi Himmler a afirmat cu privire la aceasta că „pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi". [...] Chiar Hitler s-a exprimat că „este cu neputinţă să te eliberezi de Dumnezeu". Dat fiind că ateismul comuniştilor era dat la o parte din capul locului, chiar şi numai din pricina rivalităţii ideologice, soluţia la problema lui Dumnezeu trebuia să treacă obligatoriu printr-o redefinire a conceptului de divinitate într-un sens cât mai îndepărtat cu putinţă de viziunea creştină pentru a o întrece spiritual. [...] - pag. 60

Ernst Nolte şi Eberhard Jackel au fost primii care au constatat că Hitler dispunea de un program ideologic solid, care a fost aplicat în mod sistematic. [...] Aşa cum sugerează Klaus Vondung, „Holocaustul se poate explica [...] numai prin intermediul analizei unui sindrom ce se circumscrie în conceptul de religie politică"™, un concept care se dovedeşte, totuşi, polemic şi chiar şi azi tinde să fie respins de unii istorici, în special din cauza naturii abstracte şi în mare măsură indefinibile a ceea ce se înţelege prin religie. Chiar şi aşa, în ultimele decenii a început dezbaterea acestui concept în cercurile academice, deşi, în general, în domenii mai apropiate de filozofie sau de istoria religiilor sau a mentalităţilor decât de istoria propriu-zisă. Cu toate acestea, întârzierea prelungită a istoriografiei contemporane de a considera conceptul de nazism ca religie politică şi de a-l analiza ca atare se dovedeşte cu atât mai surprinzătoare dacă se ţine cont de faptul că multe au fost vocile care, prin anii '30 [...],s-au făcut auzite pentru a avertiza asupra a ceea ce părea evident, manifestarea publică a unui fenomen profund religios. în 1930, filozoful marxist Ernst Bloch - care, spre deosebire de coreligionarii săi, chiar lua foarte în serios aspectele mitologizante ale ideologiilor politice - a constatat cu precauţie că „în Rusia se iese în întâmpinarea ţăranilor cu sărbători ale recoltei şi cu vizitarea mormântului lui Lenin în Germania, în schimb, toate aceste conexiuni se lasă pe mâinile reacţiunii. Iar în martie 1936, scriitorul elveţian Denis de Rougemont, câţiva ani lector la Universitatea din Heidelberg, a mers şi mai departe notând în jurnalul său, după ce asistase la o sărbătoare nazistă: „Crezusem că asist la o ceremonie populară, la o proclamaţie politică. Dar ei îşi celebrau cultul! Şi pentru asta oficiază o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii căreia nu-i aparţin şi care mă face praf şi mă împinge înapoi cu mult mai multă forţă, inclusiv forţă fizică, decât toate aceste trupuri groaznic de rigide". Doi ani mai târziu, Rougemont a adăugat, referindu-se la „natura religioasă a hitlerismului", că „asta nu mai constituie nici o descoperire. În prezent, până şi ziarele vorbesc despre aşa ceva. Dar mă tem că subiectul se tratează cu prea multă uşurinţă, în imagini, prin intermediul zvonurilor sau, pur şi simplu, se comentează. Ar trebui să se vorbească serios". În acelaşi an (1938), politologul şi filozoful austriac Eric Voegelin a răspuns, fără să ştie, cererii lui Rougemont publicând primul studiu analitic al nazismului, înţeles ca fenomen religios, în tratatul său Religiile politice (confiscat de autorităţile naziste imediat după anexarea austriacă). - pag. 15-16

Va urma.

Vezi și: Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia