Teoriile conspirației - religii ale mediului antropic

Religiozitatea umană se regăsește în multe forme. Am discutat deja de multe ori despre formele politice ale religiozității, uneori fără zei, dar la fel de dogmatice. Și totuși, când se vorbește despre apariția religiei, în formele sale primitive, facem apel la imaginea sălbaticului speriat de forțele naturii, tremurând la vederea fulgerelor. Strămoșul nostru, copleșit de lumea înconjurătoare, de forțele naturii, și căutând să facă o ordine mentală în mediul natural în care trăia. Or, primul pas spre a înțelege natura este să încerci să înțelegi cum funcționează, cum „gândește”, iar următorul pas este cel al antropomorfizării. Omul e construit, la urma urmei, să înțeleagă alți oameni. Cum să înțeleagă natura? Va da suflet tuturor ființelor, copacilor, animalelor, pentru a le înțelege, și va crea animismul. Va da suflet întregii biosfere, și-o va numi Mama Natură, sau întregului Univers, și-l va numi Dumnezeu. Haosul din jur va căpăta o față umană, și astfel omul va putea comunica cu el, și va putea să-și negocieze propria nevătămare.

Ce mi se pare interesant totuși este că acest fenomen are loc și în mediul uman, în antroposferă, și dă naștere unor la ceea ce numim „teorii ale conspirației”. Practic teoriile conspiraționiste ce se referă la forțe oculte, la iudeo-masoni, la illuminati și Noua Ordine Mondială sunt modalități de a crea ordine în Haosul antropogen. Practic, e un fel de animism al mediului construit de om, un fel de schemă mentală a ignorantului pentru o lume extrem de complexă dpdv politic, social, economic, etc. Creierul uman, la urma urmei, n-a evoluat pentru a desluși metropole de milioane de locuitori, ci cete mici de vânători-culegători. Dincolo de politica tribului, găștii, lumea începe să capete o complexitate sufocantă, iar suprasimplificarea, împreună cu exteriorizarea locusului de control, dă naștere la forțe „superioare” ce doresc controlarea individului. Interesant totuși că omul are o atitudine ostilă față de „forțele antropice”, dar este submisiv față de „forțele naturii”.

Imagine 1: From Bird's View de Ugraland și Cityscape south from John Hancock Center de Alistair Knock

PS. Distracție plăcută la sărbătoarea bahică a Revelionului și un an nou cât mai (p)rod(d)itor

Crăciunul - ce este și de ce îl sărbătoresc

După colajul de anu trecut, ar fi cazul ca anu acesta să vorbesc un pic mai serios despre Crăciun. Poate părea ciudat pentru unii, dar ca ateu n-am nici o problemă în a sărbători Crăciunul. Însă pentru a înțelege motivul, trebuie să analizăm un pic sărbătorile.

În afară de motivul declarat - în cazul de față, nașterea lui Iisus - o sărbătoare conține un nucleu simbolic legat mai mult de ciclul agricol și de trecerea anotimpurilor decât de dogma creștină. Observați mulțimea de trimiteri către ideea fertilității în Paște și Crăciun. Bradul împodobit - un dublu simbol de fertilitate și abundență - este adus în casă, spre a fi protejat de iarna stearpă ce s-a lăsat afară. Ciclul agricol s-a terminat definitiv, urmează perioada grea a iernii. De asemenea proximitatea solstițiului de iarnă, ca dată, nu este tocmai o coincidență. La fel cum nu este o coincidență nici faptul că înainte de existența Crăciunului, existau alte sărbători păgâne în această perioadă, peste care s-a grefat creștinismul.

În ceea ce privește Paștele, găsim iarăși simboluri ale fecundității: oul, mielul și iepurașul - animale inocente, la început de viață - toate reflectă faptul că sărbătoarea pascală este una a primăverii, și cu toții știm din clasele primare faptul că primăvara e invariabil legată de renașterea naturii. Și dacă tot suntem la sărbători de primăvară, să luăm fenomenul interesant al „Zilei celor ce muncesc” - 1 Mai. Deși e o sărbătoare „comunistă”, ea continuă să fie o sărbătoare populară, una din marile sărbători românești. De ce? Fiindcă se suprapune peste momentul în care primăvara cea ploios-depresivă devine acea primăvară de tip „floricele pe câmpii”. Începe vremea bună și 1 Mai practic marchează acest început. Motivul oficial, sărbătorirea „muncii” este doar o justificare neimportantă.

La fel ca și sărbătorirea nașterii „mântuitorului”. De fapt vorbim de o sărbătoarea a dăruirii, o sărbătoare a familiei și a prieteniei. Familia și prietenii, legăturile sociale, au fost și sunt aspecte vitale pentru omul ce urmează să înfrunte o iarnă grea, și care ar putea să aibă nevoie de ajutor. Darurile, sunt practic, investiții în relații sociale - lucru de altfel știut de sociologi.

Nu vreau să par cinic. Îmi place Crăciunul, îl petrec în fecare an cu familia și prietenii, dintre care mulți întorși din alte localități europene. Dar să fim sinceri. Crăciunul e sărbătoarea lui Moș Crăciun. Uitați-vă numai la cât de des este menționat. Prin comparație, Baby Jesus are un rol secundar. Moșul, renii, cadourile, bradul, familia, turta dulce, prietenii și vinul fiert sunt mult mai importante decât orice altceva. Pentru ateii, de exemplu, Crăciunul poate fi și o sărbătoare seculară, a generozității. Aproape că e una. La urma urmei, nici măcar numele nu e creștin.

Cristos de Românika

De pe Realitatea citire:

„Eurodeputatul Corneliu Vadim Tudor a declarat joi în plenul PE că în 2011 va începe demersurile pentru a găsi suport comunitar în vederea unui "proiect grandios" de construire a unei statui de 40 de metri a lui Isus, cu scopul declarat de a fi mai mare decât cele din Polonia, Portugalia şi Brazilia.”

Mulțumesc Românika.eu pt. imaginile pe baza căruia am realizat acest colaj. Despre complexul falic al ctitorilor de tot felu' am mai scris aici. Trăiască Megalomania Mioritică!

Ortodoxia se hrănește din neputință

Locusul de control este termenul psihologic care desemnează măsura în care o persoană crede că poate controla rezultatele şi evenimentele care îi influenţează viaţa. Persoanele cu un locus de control intern cred că evenimentele sunt o consecinţă a propriilor comportamente şi acţiuni. Persoanele cu un locus de control extern cred că evenimentele din viaţa lor sunt determinate de ceilalţi, de destin sau de şansă.

Locusul de control este primordial în modul în care percepem o problemă și știm s-o soluționăm. Dacă am fost crescuți într-o cultură în care ni se spune că suntem stăpânii propriului destin, în momentul în care vom avea o problemă ne vom întreba „Cu ce am greșit și ce pot eu să fac să remediez problema?”. În schimb persoanele care au fost învățate toată viața că regulile externe tradițiile sunt mai importante decât libertatea și responsabilitatea personală sau autoperfecționarea, se vor întreba: „Cine mi-a făcut asta?” sau „Cine trebuie să facă ceva pt mine?”. Externalizarea responsabilității atrage după sine autovictimizarea și pretenții exagerate din partea celorlalți să se conformeze unui anumit model. Căutând responsabili în exteriorior va duce la blamarea celuilalt, un fenomen, zic eu, mult prea răspândit la noi, și care, prin răspândire și exagerare dă naștere la tendințe xenofobe.

Potrivit unui articol din New English Review, una dintre diferențele dintre occidentali și musulmani este locusul de control. Am întâlnit adesea în articole asemănătoare ce dezbat relația Occident - Islam ideea cum că ar exista 2 spații culturale antitetice, iar creștinismul ar aparține, de bine de rău, lumii occidentale. Și nu o dată am simțit că ortodoxia s-ar potrivi mai repede în lumea musulmană decât în „lumea civilizată” cu toate că e o ramură a creștinătății. Totuși, aș spune eu, între occidentul cel luminat și islamul cel mai primitiv, există o tranziție treptată, un continuum geografic și cultural, într-un context mai mare, abrahamic. Iar în acest spectru, ortodoxia se află încă în jumătatea retrogradă, cu un locus de control extern.

Există expresii românești ce trădează exact acest mod de a gândi, începând cu salutul rural „Doamne-ajută!”. Lucrurile nu se fac fără voință divină. O formă de încurajare verbală este „Doamne dă!” și orice acțiune se împlinește „cu voia lu' Dumnezeu”. „Insha'Allah” cum ar zice musulmanii. Determinismul acesta divin se vede și prin expresiile ce marchează abandonarea prematură a oricărei tentative de acțiune: „așa mi-a fost dat” sau „scris (în cartea vieții)”. Ele oferă justificare și anesteziază temporar individul în fața vreunei responsabilități. Ba însăși inerția este transformată în virtute, prin cuvintele „aceasta este crucea mea”. Și biserica se hrănește și încurașează acest mod de gândire. Dacă plebea se simte impotentă, va apela la intermediari ce dețin acces la „forțe superioare”, evident, contra cost, ori astfel, este în interesul clericului de a-i induce omului o stare de neputință.

Grăitoare este părerea scriitorului Dan Lungu, conferenţiar doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, despre fenomenul linsului de moaște: "Nu trebuie să citim avalanşa de pelerini ca pe o manifestare a credinţei, căci credinţa ţi-o poţi manifesta şi stând retras. Oamenii vin la moaşte fiindcă aşteaptă o întâmplare magică în viaţa lor. Şi-au pierdut încrederea în ei înşişi şi în instituţiile statului. De aceea se şi joacă mult la Loto. Oamenii rămân inerţi, pasivi, aşteptând ceva. Sunt pacienţi ai întâmplării, nu actori. Ei suportă istoria, nu o construiesc. Gândirea aceasta are rădăcini vechi la români, de la Mioriţa încoace. Foarte mulţi dintre pelerinii care se înghesuie la moaşte îşi proiectează viitorul pe dimensiunea mistică. Aceasta este singura şansă pe care ei o văd.”

Eu înțeleg că acest comportament are și origini istorice. După cum zicea George Friedman de la Stratfor, „nimic din istoria lor nu le spune românilor că sunt stăpâni peste propriul destin sau că-și controlează sufletele. Toată istoria lor este o lecție despre cum destinul îi dirijează pe ei și cum sufletul lor este prizonierul istoriei. Ca națiune, românii au speranțe modeste și așteptări ce sunt temperate de trecutul lor.” Însă „cauzele istorice” sunt folosite adesea de către români nu doar explicativ ci și justificativ. Astfel explicația istorică devine versiunea nereligioasă unde voința divină este înlocuită cu determinismul istoric, pentru a scuza aceeași inerție. Un mod de gândire religios, îmbrăcat în haine seculare.

În loc de concluzie vă las cu o poezie sublimă, „Invictus” de William Ernest Henley, recitată de Morgan Freeman în filmul cu același nume:



Imagine: „Un fir de aur” de John Strudwick (1885)

Patimile lui Iisus Assange

Imaginea de mai sus este o completarea personală la articolul lui Paul Vîrvea de pe VoxPublica, intitulat „Evanghelia după Julian Assange sau despre limitele adevărului”, din care îmi permit să reproduc niște fragmente:

„[...] În opinia mea, amploarea fenomenului WikiLeaks atinge proporţii biblice, iar de aici la paralela evanghelică e doar la un pas.

Şi Iisus pretinde că a spus Adevărul – “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, în numele Tatălui său, care este Adevărul însuşi, iar creştinismul a devenit, în opinia creştinilor, căutarea perpetuă a Adevărului, unic şi de netăgăduit. Assange nu o face în numele tatălui, ci al “transparenţei” – noua definiţie a adevărului greu de suportat. Şi australianul a trîntit un adevăr în faţă, copleşitor prin amploarea lui şi frust, care are în acest moment cîţiva apostoli, foarte mulţi farisei şi extrem de mulţi soldaţi romani împotrivă.

Suntem, în această paralelă, cam pe la episodul grădinii Ghetsimani – Julian Assange este hăituit de Interpol, de poliţia suedeză şi, mai nou, şi de procurorii din ţara lui, Australia. Site-ul WikiLeaks a fost ultra-atacat, dat afară de pe serverele gazdă – şi-a găsit refugiu în neutra Elveţie, care şi ea, acum, e supusă presiunilor pentru a-l închide. PayPal, compania de gestiune a plăţilor electronice a cedat aceloraşi presiuni, iar acum refuză să accepte donaţii către Wikileaks. Assange are şi Iudele lui – cîţiva foşti colaboratori care nu-i recunosc “aura” mesianică, au fost deranjaţi de comportamentul lui dictatorial, iar acum vor să facă un site concurent. Ba, colac peste pupăză, are şi o mamă care-l plînge prin presă şi-şi vrea fiul înapoi. Cu presiunea infernală a guvernelor care-i vor capul, este doar o chestiune de timp pînă cînd cel mai controversat personaj al momentului va ajunge, într-un fel sau altul, pe mîna autorităţilor.

De aici, paralela biblică nu poate fi decît fabulaţie. Nu m-ar mira însă prea tare dacă povestea se va repeta – Julian Assange să fie “martirizat” cumva (închis fără vină evidentă, judecat incorect ori asasinat), destinul şi sacrificarea lui să devină mit, iar apostolii transparenţei anti-sistem să-i preia, multiplice şi dezvolte mesajul şi, în vreo urmă, actuala ordine mondială sub hegemonie americană să fie răsturnată şi înlocuită cu o alta, cum s-a întîmplat cu Imperiul roman.[...]”

Vezi și: Primul meu Iisus: Remus Christ

Europa Luminilor - recenzia bezbojnicului

Motto: „Et ce qu'avait produit l’ignorance grossière

Disparait au grand jour d'un siècle de lumière”.*

Cred că a devenit evident faptul că îmi place colecția „Construcția Europei” de la Polirom. Ultima carte citită din această colecție se cheamă „Europa Luminilor”, scrisă de elvețianul Ulrich Im Hof. Cartea este, în esență, o radiografie a secolului 18, perioadă cunoscută și sub denumirea de „Secolul Luminilor”.

În primul rând, trebuie neapărat să laud modul în care lucrarea este structurată și meticulozitatea cu care sunt analizate toate fațetele acestui secol. În această carte se analizează, printre altele, condiția diverselor clase sociale din acea vreme, fie ele emergente sau istorice, se expun ideile principale ale iluminismului și ni se prezintă în detaliu vectorii care au răspândit ideile iluministe și modul în care ele au afectat societatea europeană. Într-un final aflăm și cum romantismul național apare și ca o reacție de respingere a ideilor iluministe, uneori implementate prea subit. Deși secularismul nu ocupă un loc special în această carte, totuși opera de față este, zic eu, de interes, pentru că zugrăvește contextul social și istoric în care au apărut idile de toleranță religioasă și de separație între stat și biserică. Ba mai mult, sunt puse în context două organizații care au apărut în acel veac, și astăzi sunt înecate în propagandă conspiraționistă: francmasonii și Ordinul Iluminaților (celebri Illuminati).

Nu spun că lectura a mers fără opreliști, căci au existat câteva momente în care m-am plictisit, însă lucrurile redeveneau interesante foarte repede. De asemenea, numeroasele referiri la spațiul elvețian adăugau o nuanță interesantă cărții, venind ca o completare organică, căci, acum realizez, această țară este destul rar menționată în cursurile și discuțiile despre istoria Europei. Ca o scurtă concluzie, pot spune că lucrarea este robustă, fără a fi apăsătoare, cu un caracter „nemțesc”, și se adresează celor interesați de felia de istorie numită Iluminism.

Citate:

Luminismul a adus neliniște în lumea bine închegată a Bisericilor, a monarhiilor, a ordinii claselor sociale. [...]

Unii au mers acum şi mai departe. Ei nu voiau doar să deschidă calea unui creştinism raţional, ci tăgăduiau în general reprezentările religiei. Ateismul a devenit obiect al gîndirii umane, pentru prima oară, în luminism. Disputele ateiste duseseră mereu la dezbateri pline de iritare, insă acum această falsă [?] doctrină era reprezentată în mod deschis. Un rol important îl jucau aici cei care se ocupau de ştiinţele naturii: Lamettrie deduce din mecanică, în L'homme machine, din 1748, consecinţa unui materialism complet ateu. D'Holbach prezintă, în Systeme de la nature, în 1770, o ordine a naturii ce se poate lipsi de Dumnezeul creator tradiţional şi conducător al lumii.

Condorcet a depăşit formulările circumspecte ale filosofilor francezi şi s-a declarat deschis ateu. Ideea de Dumnezeu devine superfluă şi organizarea unei Biserici primejdioasă, pentru că întreţine reprezentări ce sînt dăunătoare progresului. Condorcet renunţă la Biserică şi duce o luptă deschisă împotriva clerului catolic. In Franţa, acest lucru era posibil încă înainte de Revoluţie. Totuşi, un ateism radical nu rămînea de obicei o cutezanţă lipsită de primejdii, nici în zona catolică, nici în cea protestantă.

Era mai uşor să se zdruncine imagini istorice tradiţionale. Critica raţionalistă nu se putea opri în faţa miturilor şi a legendelor. Ea a început să supună examenului său reprezentările îndrăgite ale unor tipuri trecute sublime. A fost pusă la îndoială întreaga origine legendară a regilor şi a popoarelor lor, in special a primilor regi ai Romei, Romulus şi Remus, dar şi a celorlalţi. Voltaire a luat-o în rîs pe Ioana d'Arc, înfăţişind-o ca pe o ţărăncuţă superstiţioasă. Wilhellm Tell, cel care era venerat în Elveţia, a fost demascat ca o poveste daneză, intrucît felul în care ochise mărul se găsea atestat, cu mult înainte, la norvegianul Tbko. Din fericire, guvernul din Uri a pus si se ardă de către călău cărţulia alcătuită de locuitorii Bernei, gest prin care legenda originii confederaţiei a mai fost salvată încă o dată.

Zicala juridică quod non est in actis non est in mundo a devenit o idee fundamentală pentru istorici. Numai ceea ce se putea atesta prin acte, cu izvoare scrise, exista, era adevăr istoric. Distrugerea miturilor avea să capete totuşi avînt pe deplin de-abia în secolul al XlX-lea, cînd scrierea istorică se va ocupa în primul rînd cu fenomene din lumea dreptului şi a politicii. Gîndirea raţională ajunsese departe în toate domeniile. Lumea nu se mai găsea în Evul Mediu. - pag. 192-193

O dată cu integrarea mai puternică a locuitorilor în stat, lumea a început să se ocupe mai de aproape cu esprit des nations, cu spiritul naţiunilor, şi cu caracterul naţional specific, ca de pildă în Franţa în curs de centralizare. Naţiune înseamnă poporul tuturor francezilor, fuseseră grupări laolaltă, încă de mult, într-un stat şi sub un rege. [...] Se aştepta de aici înainte, din partea fiecărui popor, să gîndească şi să simtă în mod unitar. In asemenea împrejurări, postulatul iubirii de patrie devine din ce în ce mai important. Nu numai fidelitate iată de rege, ci şi o relaţie unică, dictată de sentiment, cu ţara părinţilor. [...] Astfel, limba a devenit brusc elementul constructiv şi unificator, deseori în locul religiei, in această privinţă, le-a venit uşor francezilor, de pildă, la care religia a fost în mod succesiv devalorizată. - pag. 211

După ce Erasmus obligase omenirea, prin a sa Querela pacis din 1517, să recunoască în sfîrsit absurditatea războaielor, diverși gânditori, jurişti și teologi au încercat din nou să construiască un gen de ordine mondială și de pace. Grotius propunea in al său Drept al păcii și al războiului, din 1623, congrese ale principilor, pe baza unui drept al popoarelor, recunoscut pe plan internaţional. Publicistul francez şi criticul regimului lui Ludovic al XIV-lea, Charles-Irénée Castel, abate de Sâint-Pierre, mergea mai departe. In Projet de Paix perpétuelle, un proiect de pace permanentă, el propune, în 1713, o uniune europeană, cu un guvern central, condus pe rînd, cu un tribunal de pace şi o armată comună. Proiectul abatelui de Saint-Pierre a fost mereu discutat în decursul secolului. Unul dintre ultimii care s-au luptat cu aceste probleme a fost Kant, prin lucrarea sa Spre pacea eterna, din 1795, tocmai cînd avea loc iarăşi un congres de pace. În evenimentele ce au urmat, gîndirea cosmopolită avea să fie din ce în ce mai umbrită de cea naţionalistă. - pag. 79-80

Lumea devenise universală şi trebuia înţeleasă universal. In felul acesta, marele medic, naturalist şi filosof Albrecht von Haller poate spune în 1755: „Nimic nu e mai capabil să risipească prejudecăţile decît cunoaşterea mai multor popoare, la care moravurile, legile şi părerile sînt diferite - deosebire ce, cu o mică străduinţă, ne învaţă să respingem lucrurile asupra cărora oamenii nu sînt de acord şi să socotim ca pe un glas al naturii pe cele în care toate popoarele se aseamănă: pe cît de sălbatici şi neciopliţi sînt locuitorii insulelor risipite în Oceanul Pacific, pe cît de departe se găseşte groenlandezul de Brazilia sau de Capul Bunei Speranţe, pe atît de generale sînt totuşi primele principii ale dreptului natural la toate popoarele. Să nu jigneşti pe nimeni, să laşi fiecăruia ce este al său, să fii perfect în meseria ta, aceasta formează calea spre onoare la vechii romani, la cei din vecinătatea strîmtorii Davis şi la hotentoţi" - pag. 177

Imagine: tabloul „Planetarium” de Joseph Wright of Derby

*) - „Şi ceea ce produsese ignoranţa grosolană

Dispare în plina zi a unui secol de lumină".

Mituri românești cu substrat totalitar

Există o serie de mituri în conștiința colectivă a țării, ce îmi provoacă o puternică stare de anxietate. E vorba de niște reflexe de tip totalitar, ce necesită a fi marginalizate, pentru a putea păstra și extinde libertățile câștigate în ultimii 20 de ani.

Mitul Unității

Cred că toată lumea a auzit, cel puțin o dată-n viață, fraza următoare, rostită ca o constatare savantă:

„Problema noastră (a românilor) e că nu suntem uniți”

Și nu doar românii au această obsesie a unității. Evident, ideea pornește de la o constatare de bun simț, dar, cum adesea este cazul, se ignoră realitatea. Întradevăr o ideea susținută de toți românii ar dispune de un însemnat capital uman și ar presupune că 20 de milioane de oameni lucrează pentru același țel, dar să fim realiști: oamenii sunt diferiți între ei, provin din familii diferite, primesc educații diferite, și ajung să aibă scopuri diferite în viață. Să îți imaginezi că toată țara va avea o singură direcție (probabil cea pe care o are și cel care deplânge lipsa unității) nu este doar o iluzie gigantică ci și un simptom al unui mod de gândire totalitar. Dacă istoria ne învață ceva, e faptul că diversitatea de opinii, cuplată cu un nivel înalt de libertate, este benefică unei societăți, fiind combustibil al progresului. Nu trebuie să ne dorim un popor „unit în cuget și simțiri” ci o societate cât mai pluralistă în exprimare și idei, fără impulsuri neofobe.

Mitul liderului providențial

O altă expresie des întâlnită este versul eminescian deformat „unde ești tu Țepeș doamne?” (despre mitul Țepeș am mai discutat), folosit ca rugăciune atunci când românul este confruntat cu imagine haotică a politicii dâmbovițene. În ultimii 20 de ani, românii au votat de 2 ori, plini de speranță, un președinte-panaceu ('96 și '04), ca să se mire că sunt dezamăgiți de prestația acestuia. Dorința asta obsesivă a unui bărbat protector, care să ne rezolve problemele trebuie să dispară. Lucrurile se schimbă în bine atunci când plebea pune osul și mintea la contribuție, nu atunci când Vodă dictează ce e bine și ce-i rău.

Oricum, mesianofilia românilor se înscrie într-un context mai larg al dragostei față de übermensch de diferite feluri (geniul, liderul providențial, „marele părinte duhovnicesc”), create de psihicul mioritic din lene. „De ce să ne implicăm în viața cetății? Să vină Vodă să vorbească pentru noi. De ce să învățăm cu toții să gândim? Să ne spună Geniul sau Duhovnicul cum și ce trebuie s-o facem! Să ne dea șablonul după care să gândim!”. În acest context, cei de la Dilema Veche au publicat mai demult un articol foarte interesant despre „cultul genialității”, pe care vă sugerez să-l citiți.

Următoare 3 mituri le găsim adeasea împreună (un exemplu recent ar fi în SETimeas, într-un articol despre violența-n școli). Mitul lipsei de modele, al crizei/degradării morale și al excesului de libertate sunt tot simptome ale gândirii de mai sus. Iarăși se dorește un model, de data asta în materie de moralitate. Iarăși dorința de a primi ordine, de a ni se da un manual cu instrucțiuni. Și iarăși avem de-a face cu povești cinegetice.

În primul rând nu consider că ducem lipsă de modele. Poate-s mai rare ca la alții, dar avem, totul e să căutăm. De asemenea nu scrie nicăieri că modelele noastre trebuie să fie din România. Idei inteligente se fabrică și în străinătate, și încă cum.

În al doilea rând, vreau să știu ce anume este o „criză morală”, pentru că am impresia că e vorba de o expresie frumoasă fără conținut. Moralitatea are o bază biologică comună, dar mulți parametri se definesc în mod individual, și nu de către o autoritate „superioară”. La nivel social, moralitatea se modifică treptat. Unde-s aceste crize pe care le văd unii? Criza economiă o poți simți, dar criza morală nu. De fapt ideea degradării morale a societății este un mit vechi, dar care nu exprimă decât puncte de vedere refractare la nou, nicidecum o realitate obiectivă.

Despre așa numitul „exces de libertate” nu mai vorbesc. Ea exprimă clar o dorință de îngrădire socială, soluția tipică pentru genul de mentalitate de care vorbesc mai sus.

PS. Dedicație de 1 decembrie - Ziua „Unității” - o țară unită în cuget și simțiri, pe muzică funky