Ortodoxia românească în revista Historia

Revista Historia, în ultimul număr, are ca temă istoria ortodoxiei la români și dimensiunea sa identitară. O serie de 5 texte și un material video compun discuția intitulată „De ce suntem ortodocși?”. Voi cita câteva pasaje interesante din 3 texte, aparținând istoricului Răzvan Theodorescu, teologului Radu Preda și - aceea care mi s-a părut de departe cea mai interesantă - cea a politologului Daniel Barbu.

În textul lui Radu Preda găsim o explicație interesantă a fragmentării etnice a ortodoxiei: căderiea Bizanțului...

„[...] căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.[...]

În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.”

...și ni se ilustrează cât de mult s-a bazat ortodoxismul român pe aportul străinilor.

„O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.”

Răzvan Theodorescu ne evidențiază rolul însemnat al femeilor în convertirea popoarelor din estul și centrul Europei...

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

... la fel cum, bine știm, și Constantin cel Mare a fost crescut de o mamă creștină, Elena.

La final am lăsat textul lui Daniel Barbu, care face niște observații excelente despre ortodoxia românească...

„Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

[...]Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii.[...] Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior.”

...dar și despre simbioza istorică dintre Stat și Biserică, relevantă pentru situația în care ne aflăm astăzi.

„Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.[...]

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. [...]

Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică. ”