Despre nuanţele cuvântului "ţigan"

De multe ori, cuvintele, prin natura lor umană, pot desemna adesea două lucruri distincte deşi par a vorbi despre unul singur. Un astfel de cuvânt a fost "islamofobie", însă acum ne vom concentra pe unul mai local.

"Ţigan" poate avea, pe de o parte, sensul arhicunoscut de om "ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă". În acest sens este vorba de o denumire de etnie, practic sinonimul endonimului rrom (sau rom).

Un derivat oarecum al acestui prim sens este denumirea generalizată pentru orice populaţie nomadă, ce se aseamănă ca şi cultură şi îndeletniciri cu romii. De exemplu, celebrul personaj al lui Brad Pitt din Snatch nu era un ţigan de origine indiană, ci un Irish Traveller, un "nomad irlandez". Totuşi asemănările culturale dintre aceste două grupuri fac ca termenul de "gypsy" să fie transferat şi acestor irlandezi călători. Tot aici aş zice că intră "ţiganii mărilor", nişte populaţii maritime nomade din Asia de Sud-Est (video).

Al doilea sens important al cuvântului "ţigan" este acela de persoană din clasă socială inferioară, rezident al periferiei oraşului (atât geografic cât şi social). Pentru a ilustra mai bine acest sens, menţionez că în societatea japoneză, există o minoritate similară numită burakumin. Aceştia sunt practic o castă de paria care în Evul Mediu se ocupau de muncile considerate impure¹, trăiau în periferia satelor şi, deşi emancipaţi în 1871, o dată cu abolirea sistemului de caste², ei continuă să sufere de pe urma discriminării până în ziua de azi. Diferenţa faţă de ţiganii noştri este că aceştia sunt japonezi ca etnie.

Într-un fel, sinonim pentru acest al doilea sens al cuvântului "ţigan" ar fi cuvântul "cocalar"³, care astăzi şi-a pierdut aproape în totalitate orice conotaţie etnică, şi care este echivalentul mioritic al "white trash"-ului american sau "chav"-ului britanic⁴.

Dat fiind faptul că aceste două sensuri se suprapun şi adesea persoana desemnată ca "ţigan" să corespundă ambelor contexte, se creează nişte probleme în mentalul colectiv, iar astfel etnia se corelează automat cu un statut social inferior, iar pierderea inferiorităţii sociale e foarte probabil să atragă după sine pierderea identităţii etnice. De exemplu, un ţigan care termină o facultate şi se integrează în "lumea bună" nu numai că va tinde să-şi ascundă originea etnică (un fenomen oricum foarte răspândit) ci va fi şi perceput ca un român cu "ten măsliniu" sau cu "trăsături ţigăneşi". Astfel el îşi pierde ceea ce francezii probabil ar numi "la gitanitude" asimilându-se în "gadjime".

Ceva similar se poate observa în unele ţări latino-americane, unde societatea este (încă) destul de ierarhizată rasial, evident, cu albii la vârf şi negrii la bază şi metişii şi mulatri undeva la mijloc. Aici, vocabularul limbii spaniole are o paletă vastă de termeni ce desemnează grade de nuanţe ale pielii şi cu cât cineva este mai sus pe scara socială, cu atât este considerat "mai alb". La fel şi la noi, cu cât este mai sărac cineva (dar sărac urban, de mahala, nu de sat) cu atât el este mai repede considerat ţigan, chiar dacă s-ar putea să aibă tot atâţi strămoşi din India cam câţi are şi Brad Pitt.

A înţelege cuvintele, cu toate nuanţele aferente, este important, pentru că ele influenţează modul de gândire al vorbitorilor, şi uneori reuşesc să creeze o imagine destul de grosolană a realităţii, estompând nuanţe esenţiale.

Diagramă Venn

Note:

¹. Şi ţiganii îndeplineau aceste roluri de salubritate socială. Dacă acum îndeplinesc munca impură de gunoieri, în Evul Mediu îndeplineau altele, printre care şi cea de călău (cuvânt de origine romă, de la "kalo" - "negru")

². Robia ţiganilor a fost abolită în Ţările Române în iarna lui 1855-56

³. Un cuvânt de origine romă, desemna iniţial un neam de ţigani cioplitori în oase ("kokalo" + "os"). Covânt întâlnit şi în maghiară, cu acelaşi sens - "kókler"

⁴. provenit tot de la un cuvânt ţigănesc ("chavo" - "băiat")

Deceniul 2000 și dumnezeu

Partea I


Partea a II-a

3 întrebări

Dacă ateismul este, stricto sensu, „absența credinței în zei” și/sau „negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități”, iar ideologia comunistă (în forma marxist-leninistă) nega existența divinității, putem spune că ideologia „dictaturii proletariatului” a fost ateistă? De ce nu?

Dacă antiteismul este opoziția (activă) față de religia organizată și/sau față de credințe în divinitate, putem considera măsurile regimurilor comuniste față de culte ca fiind antiteiste (cel puțin în ceea ce privește religiile tradiționale)? De ce nu?

În situația în care considerăm marxismul o formă de mesianism (anti-inegalitate) iar religiile influențează comportamentul enoriașilor, putem spune că elementele anti-religioase din comunism au fost o consecință a observației (corecte) cum că religia este o formă de opresiune și un sedativ social și că ar trebui scăpat de aceasta? A vrut comunismul să elibereze, printre altele, umanitatea de religie, prin intermediul statului?

Azi sunt dilematic

Țiganii în istorie - citate cu popi

Din cartea „Țiganii” de Angus Fraser:

O concurență neplăcută:

În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să i izgonească pe ţigani din cauza metodelor nestiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori biserica a încercat sa-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. In dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor.

Expulzarea, în secolul XV, la fel ca acum:

Existind plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mici suma de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece în altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului. (sună cunoscut?)

Atitudini creștine:

In districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie [expulzarea sub amenințarea pedepsei capitale], afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maximă cruzime îndreptată împotriva sărmanilor [afectați de ei]”

Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609-1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huelamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide". Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon).

[Ulterior] se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vásquez Tablada, episcop de Oviedo si guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinánd VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele făcute la vremea respectivă, între 9 000 şi 12 000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. In plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Intr-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almádén, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almádén, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă amenințare la sănătatea și viața deținuțilo, rata mortalității în rândul țiganilor a fost foarte mare.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona si eventual eradica pe aceştia si modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă.

Vecinii din balcani, în timpul WWII:

In august 1942 Serbia va fi prima ţară în care se raportează „rezolvarea" problemei evreilor şi a ţiganilor. Şi în Grecia guvernul militar îi va folosi pe ţigani în chip de ostatici, dar deportarea lor la Auschwitz în 1943 va fi parată de apelurile venite din partea primului-ministru al Greciei şi a arhiepiscopului de Atena. [...] Bulgaria va rămâne un exemplu unic printre guvernele satelit şi marionetă din Europa lui Hitler, păstrându-şi în mod remarcabil imunitatea în faţa flagelului prejudecăţilor rasiale. Nici un singur evreu bulgar nu va fi deportat, în ciuda imenselor presiuni exercitate de Germania, atunci când Bulgaria se va alătura, în 1941, puterilor Axei. Ca urmare, ţiganii din Bulgaria şi din teritoriile ocupate de aceasta o vor duce mai bine decât cei din ţările învecinate, deşi aceia care se vor alătura partizanilor din Macedonia vor fi pedepsiţi fără discriminare. Ministrul plenipotenţiar trimis de Hitler la Sofia va face următoarea remarcă tristă cu privire la această naţiune de agricultori: „Mentalităţii poporului bulgar îi lipseşte cultura ideologică de care se bucură poporul nostru. Dat fiind că întreaga lor viaţă şi-au petrecut-o alături de armeni, de greci şi de ţigani, bulgarii nu văd în evrei un pericol care să justifice luarea de măsuri împotriva acestora."

Imagini:

2. Edwin Long - „Suplicanții. Expulsia țiganilor din Spania”

3. Prizonieri romi în lagărul nazist de la Belzec (1940)

Evanghelia din Spațiul Cosmic

„Citea Evanghelia din Spaţiul Cosmic de Kilgore Trout. Era ceva despre un vizitator din spaţiul cosmic care [...] s-a apucat să studieze amănunţit creştinismul pentru a pricepe, dacă era cu putinţă, de ce creştinilor le vine atât de uşor să dea dovadă de cruzime. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că cel puţin în parte, vina e cauzată de neglijenţa cu care fusese scris Noul Testament. El bănuia că intenţia Evangheliilor fusese ca, printre altele, să-i înveţe pe oameni să fie milostivi până şi cu cel mai umil dintre umili.

Dar în realitate Evangheliile propovăduiau următoarea învăţătură:

Înainte de-a omorî pe cineva, asigură-te că respectiva persoană nu are relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Defectul istorisirilor despre Hristos consta, după părerea extraterestrului, în faptul că Hristos, pe care nu dădeai nici două parale, era în realitate Fiul celei mai Puternice Fiinţe din întreg Universul. Cititorii înţelegeau lucrul acesta; aşadar, când sosea momentul răstignirii, ei îşi ziceau pe bună dreptate în sinea lor [...]:

„De data asta chiar c-au dat-o-n bară - s-au apucat să linşeze pe cine nu trebuia!”

Şi o dată cu gândul ăsta venea şi altul, înrudit cu el: „Există într-adevăr oameni care pot să fie linşaţi”. Care? Oamenii care n-au relaţii influente. Aşa merg lucrurile.

Extraterestrul lăsă în dar pământenilor o Nouă Evanghelie. Aici Iisus era într-adevăr un individ oarecare şi călca pe nervi o mulţime de oameni curelaţii mai influente decât ale lui. Dar şi în această Evanghelie el trebuia să rostească toate lucrurile minunate şi complicate pe care le rosteşte şi în celelalte Evanghelii.

Aşadar, într-o bună zi, având chef de distracţie, oamenii l-au pironit pe Iisus pe o cruce şi au înfipt crucea în pământ. Cei care luau parte la linşaj erau convinşi că n-aveau de ce să se aştepte la nici un fel de repercusiune. Cititorul ajungea şi el exact la aceeaşi convingere, de vreme ce Noua Evanghelie insista atât de mult asupra faptului că Iisus era un nimeni. Şi deodată, chiar înainte ca vagabondul să-şi dea duhul, cerurile s-au deschis cu tunete şi fulgere şi glasul Domnului a bubuit ameninţător. Dumnezeu îi anunţa pe oameni că îl adoptă pe vagabond ca fiu al său, învestindu-l pentru eternitate cu putere şi toate privilegiile cuvenite Fiului Celui care a creat Universul. A spus aşa:

„Din această clipă, El va pedepsi crâncen pe toţi cei care vor mai îndrăzni să chinuie un vagabond lipsit de relaţii!””

- Kurt Vonnegut, "Abatorul Cinci"

Secularism și laicitate în Turcia kemalistă

Niște idei interesante despre ce înseamnă secularismul sau laicitatea kemalistă, și cum ea a fost sprijinită și de intelectualii salafiști:

"La 3 martie 1924, califatul a fost desfiinţat (toţi membrii familiei otomane au fost expulzaţi din Turcia); funcţia de shaykh al-Islam a fost desfiinţată (înfiinţându-se un „Preşedinte al problemelor religioase” - Diyanet Işleri Başkanlıgı - DIB, funcţie existentă şi azi), la fel şi Ministerul Fundaţiilor religioase. Şcolile religioase au fost închise, iar cele 479 de medrese au fost subordonate Ministerului Educaţiei (3 martie 1924). Limbile arabă şi persană au fost înlocuite, în planurile de învăţământ, cu limbile europene. Treptat, s-a scos şi predarea religiei (în licee în 1924, în gimnazii în 1927, în şcolile primare orăşeneşti şi săteşti în 1930, respectiv 1938). Judecătoriile religioase au fost supuse Ministerului Justiţiei (8 aprilie 1924). Majoritatea clericilor au fost pensionaţi în 1924. Instrucţia noilor clerici a fost preluată de stat, care a înfiinţat în 1924 o singură Facultate de Teologie pentru întreaga Turcie (la Istanbul, cu 284 de studenţi; în 1933 mai avea doar 20 studenţi, astfel că a fost transformată în Institut de Orientalistică, afiliat Facultăţii de Filosofie; ulterior au fost înfiinţate şcoli clericale de nivel mediu). Ordinele călugăreşti (sufi) au fost interzise, în urma unei legi din 30 noiembrie 1925. S-a introdus purtarea obligatorie a vestimentaţiei europene, atât la bărbaţi, cât şi la femei. În 1934 s-a interzis clericilor (tuturor religiilor, inclusiv creştinilor) purtarea în public a veşmintelor specifice. În 1926, legea şariei a fost înlocuită prin coduri juridice de inspiraţie elveţiană, germană şi italiană. S-a interzis poligamia. Tot în 1926 calendarul musulman a fost înlocuit cu cel european, iar duminica a devenit zi nelucrătoare, în locul zilei de vineri. Procesul de laicizare se poate urmări şi din prevederile constituţionale: articolul II din Constituţia din 1924 cuprindea menţiunea că Islamul era religie de stat; Constituţia din 1928 a abrogat acest articol, iar constituţia din 1937 a cuprins prevederi despre caracterul laic al statului turc."

- Paul Brusanowski - Religie și stat în Islam, pag 245-246

"Ulemalele au fost marginalizate, pierzând mare parte din autoritatea deţinută în trecut. Acest fapt nu putea decât să-i mulţumească pe islamişti, deoarece, precum am arătat într-un capitol precedent, una din principalele revendicări ale acestora a fost reformarea islamului, reîntoarcerea la valorile autentice trăite de „strămoşii evlavioşi" şi părăsirea formei osificate a islamului, practicat şi propovăduit de ulemale. In aceste condiţii, preocuparea centrală a noilor elite naţionaliste urbane din Turcia kemalistă a fost integrarea „discursului islamist” în „discursul european, modern”, construirea unei punţi către mult visata împăcare dintre modernitate şi islam. Tocmai de aceea, legea care separa sultanatul de califat cuprindea şi menţiunea că noul calif urma să fie subordonat „guvernului popular”, rolul său fiind acela de „sprijin al statului".

Prin separarea puterii politice de cea spirituală, problema reformării islamului a dobândit noi baze de discuţie. Conştientizând reacţiile arabilor islamişti, Kemal Atatürk s-a decis să desfiinţeze pur şi simplu funcţia de calif. În ziua de 3 martie 1924, Parlamentul turc a votat următoarea lege: „Califul este depus. Funcţia de calif este desfiinţată, deoarece califatul este cuprins fiinţial în sensul şi în termenii guvernării şi ai republicii". După cum observă R. Schulze, nu a fost desfiinţat califatul ca atare, ci instituţia sau funcţia independentă a califului. Califatul a fost integrat în ordinea republicană şi în noua cultură etatistă turcă. «Suveranitatea pe care o deţinuse califul, în calitate de căpetenie culturală a comunităţii islamice, a trecut pe seama republicii. Republica turcă şi-a însuşit şi toate drepturile suverane care, potrivit concepţiei salafitice, aparţineau califului: domeniile dreptului civil şi al educaţiei". Toate actele legislative care au înlăturat prerogativele ulemalelor în domeniul juridic şi al educaţiei au fost potrivit noii concepţii, în totală conformitate cu ideea dreptului islamic.

Privite din această perspectivă, măsurile promovate de Kemal Atatürk nu au vizat secularizarea statului (cum afirmă W. Cleveland), ci laicizarea lui. De fapt, au fost reunificate domenii drepturi şi funcţii care în epoca otomană se aflaseră despărţite din punct de vedere instituţional (în pofida faptului că se supuneau controlului unic al Palatului imperial). în Turcia republicană, statul şi religia, separate încă din epoca abbasidă, au fost reunificate, căci discursul islamic a fost înlăturat, fiind integrat în noua identitate naţională turcească. Intelectualii epocii afirmau că „turcii nu au părăsit nicidecum islamul; aceasta este o idee arabă. însă arabii înşişi nu ştiu ce este islamul”. Prin urmare, promotorii laicismului turcesc au dorit să scoată la iveală „Islamul Coranului”, eliberându-l de credinţele populare superstiţioase şi de islamul legalist al ulemalelor. Aşadar, nu doar că nu s-a promovat în Turcia kemalistă secularizarea, ci, din contră, statul s-a erijat într-un garant al „islamului curat şi spiritual”. Nu este de mirare că modelul turcesc a fost admirat de mulţi adepţi ai curentului islamist salafiya din lumea arabă. Cultura etatistă din Turcia lui Kemal Atatürk părea să fi realizat puntea dintre idealurile clasiciste ale islamiştilor şi cele ale naţionaliştilor urbani, fiind construite în sfârşit modernitatea islamică."

- Brusanowski, op.cit., pag 247-248

"Pentru majoritatea intelectualilor arabi, decizia Iui Atatürk de separare a sultanatului de califat a fost foarte bine primită (deoarece otomanii şi turcii încetaseră să mai fie consideraţi drept conducătorii legitimi ai ummei islamice). Principalii ideologi arabi ai curentului islamist salafiya au cerut alegerea unui nou calif - un învăţat care să întruchipeze „idealul învăţăturii clasice musulmane". Dar această cerere a islamiştilor l-a contrariat pe Atatürk, care s-a decis să facă primul pas, desfiinţând pur şi simplu funcţia de calif."

- Brusanowski, op.cit., pag 246 (notă de subsol)

"Mai presus de toate, aş dori să subliniez aici, că statul kemalist nu a fost un stat secular. Aceasta este o concepţie greşită, care se poate explica prin relativul succes al strategiei de PR a Republicii Turce. Chiar şi în perioada de glorie a reformelor kemaliste, din anii '20, Islamul nu a fost niciodată abolit. Directoratul pentru Probleme Religioase (Diyanet) a fost întotdeauna o instituţie de stat care a promovat şi, adesea, a impus tuturor cetăţenilor o anumită viziune şi practică a Islamului Sunit. În Turcia modernă, identitatea naţională a fost întotdeauna definită prin denominare religioasă – foarte asemănător cu Grecia vecină – iar un non-musulman a fost privit mereu ca un individ tolerat, şi nu ca un cetăţean. “Laicitatea” (sau “laiklik”) în lumea turcă, înseamnă că religia majorităţii este definită, organizată, condusă şi, apoi, promovată de stat. Dar nu are nimic în comun cu ceea ce înţelem noi prin secularism."

- interviu cu Kerem Öktem, cercetător la European Studies Centre, St. Antony’s College, Universitatea Oxford, FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011)

Imagini: sursă

Comunismul, religie politică - un video ș-un text

A apărut cartea „Despre comunism, destinul unei religii politice” de Vladimir Tismăneanu. Sună foarte interesant și abia aștept s-o cumpăr și s-o citesc. Promit și o recenzie când se va întâmpla asta. Până atunci, vă las cu discursul autorului de la lansarea cărții și fragmentele interesante dintr-un articol relevant:

"Joi, pe 16 iunie [2010], a avut loc la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, in cadrul seriei de conferinte Monica Lovinescu, o conferinta a lui Vladimir Tismaneanu, despre comunism ca religie seculara. Prezentarea sa a fost completata de cea cu aceeasi tema a lui Vlad Muresean.[...]

Principala idee de la care pleaca prelegerea lui Vladimir Tismaneanu este aceea ca splendoarea si mizeria comunismului provin din faptul ca acesta e o religie politica, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce detine o eshatologie revolutionara. Raymond Aron inca din 1944, de pe vremea cand era director la France libre, foloseste expresia de „religii seculare“ si de „mistici temporale“ pentru a descrie atat comunismul cat si nazismul, cu deosebirea intre cele doua ca in timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revolutionara e raspunsul la intrebarea de ce comunismul a reusit sa fascineze atatia oameni. Una dintre mirarile cercetatorilor in arhive, subliniata de profesorul Tismaneanu, este aceea ca in majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau in ideologie si nu erau doar niste oportunisti politici. Iar aceasta credinta este explicata prin regula celor 3M activati de comunism: Magie, Miracol, Mistica.

Prezentarea lui Vlad Muresean, profesor de filosofie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, pleaca de la titlul unei carti „Calauza ateismului“ descoperita intr-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se incadreaza foarte bine in contextul religiilor politice. Ca sa pleci de la Nimic si sa ajungi Nicaieri ai cu adevarat nevoie de o calauza, comenteaza ironic Vlad Muresean. Marxismul apare ca un proiect de raspuns la criza modernitatii starnita de Nietzsche, un raspuns ce incearca sa salveze problema sensului inlocuind eshatologia crestina cu o eshatologie umanista. Termenul eshatologie nu este ales intamplator ca sa se potriveasca interpretarii prin prisma religiilor politice. El atrage atentia asupra faptului ca sistemul comunist se prezinta pe sine ca o apocalipsa, ca o judecata finala a capitalismului si a burgheziei ce va duce la distrugerea totala a raului in interiorul sau. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei in fata caruia se prezinta toti cei ce au tradat umanitatea in numele individualismului burghez sau a individualismului nationalist de tip fascist.

Comunismul este, in termenii conferentiarilor, o inversare a sintagmei din rugaciunea Tatal Nostru, „Precum in cer, asa si pre pamant“, ce reuseste un dublu proces de desacralizare a cerului si de desacralizare a politicului. Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una noua, despre ea se vorbeste in mod constant in ultimii 50 de ani, ceea ce cred ca este important de subliniat si nu am gasit explicat in literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate“ al acestei abordari. Evident, analogia este justificata de rolul jucat de istoria partidului care se prezinta ca o biserica pentru credinciosi, de faptul ca adeptilor li se cere supunere de tip religios, de faptul ca exista un punct central de reper – Moscova –, asa cum in crestinism exista Roma, de faptul ca exista congresele partidului in care se stabileste corectitudinea dogmei, cum in crestinism au existat concilii ecumenice.[...]

Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat ca pe langa o perspectiva asupra comunismului aceasta ofera si o explicatie asupra jocului de atractie si repulsie dintre comunism si crestinism. Asemanarea comunismului cu crestinismul provine, in perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele doua asigura functii sociale comparabile. Misticii comunistii, la fel ca si crestinii, cer de la conceptia lor despre lume o „cunoastere absoluta, ca aceea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!“ (1). [...]

Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconstient si ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricat de paradoxala ar parea aceasta exprimare ea se refera la faptul ca sistemul comunist rezolva misterul istoriei si ca este constient de faptul ca il rezolva. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatal, principiul fara principiu, insarcinat cu o misiune mantuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transporta eshatologia crestina pe modelul temporal si terestru, in timp ce URSS – incercarea de a construi o societate fara clasa si fara stat – joaca in constiinta comunista acelasi rol pe care il are biserica, in constiinta crestina.

Aceasta interpretare a comunismului, dar si a fascismului prin prisma religiilor politice revine in scrierile parintelui Fessard, putem spune ca este chiar punctul central al interpretarii sale. Identice in ceea ce priveste dorinta de mantuire, comunismul si nazismul se deosebesc in mod radical prin maniera in care fiecare concepe proiectul de mantuire. Intruparea idealului determinat de sinteza intre natura si individ, in nazism, este facutã de rasa, de la care individul asteapta salvarea si pentru care este gata sa se sacrifice. In mod contrar, nerecunoscand decat raportarea individului in general, la natura, comunismul asteapta salvarea de la munca, prin care omul umanizeaza natura inumana. Astfel, reconcilierea transcendentei cu intruparea se face la primii printr-un Popor de stapani, ce domina si organizeaza universul, si la ceilalti printr-o Societate fara clase si fara stat.[...]"