Revolutia 89 - un colaj

Dacă tot suntem în sezonul Revoluțiilor, cu doi dictatori pensionați forțat și încă vreo 4-5 destul de stresați (gen Buteflika, Ghadafi, Saleh et co.) m-am gândit să fac un mic colaj legat de Loviluția Română eveniment ce a început c-un preot nebun din Cimișoara Multikulti și s-a terminat, în funcție de cum pui problema, fie la ciuruirea cuplului prezidențial de tristă amintire. fie la episoadele de K1 din Piața Universității, faza pe echipe, studenți vs. mineri. Părerea mea e că Revoluția din Decembrie '89 musai a fi luată împreună cu evenimentele ulterioare, gen Trilogia Minariada (ianuarie, februarie și iunie), Interetniada* de la Târgu Mureș și Golaniada de la București, căci în 15 iunie aș zice că a fost moment în care s-a terminat efectiv schimbul de regim. În această idee, merită urmărit în continuare ce se petrece prin Tunisia și Egipt, căci lucrurile nu s-au așezat și, vorba lui Iisus, „nimic nu-i bătut în cuie”, încă.

Vezi și: Tunisia și România, povestea a două revoluții

*)- inițial i-am zis Maghiariadă, dar... vezi comentariile

Cărți sfinte

„Iată Adevărul!”

(Click pentru a mări imaginea!)

Occidentul: O interpretare istorica - Tentația milenaristă

Câteva citate din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia, legate de fenomenul milenarismelor:

În Italia, secta „apostolicilor" condusă de Dolcino de Novara anunţa în 1303 un program rapid şi „complet": în 1304, exterminarea papei şi a cardinalilor, în 1304, lichidarea întregului cler, şi la sfârşit, în 1306, începutul unei ere noi: şi aşa se aşteptase prea mult, încă din 1260! [...] În timpul războaielor husite din Boemia (1419-1434), mişcarea taborită va da naştere uneia din cele mai pure şi radicale manifestări de milenarism revoluţionar. Se dorea instituirea unei societăţi comunitare, egalitare și anarhiste. Era sfârşitul proprietăţii, al dărilor, al clerului şi nobililor; şi chiar sfârşitul Bibliei, căci credinţa nu va mai fi înscrisă în texte, ci în inimi. Un adevărat război al sfârşitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboriţii erau convinşi că li se va alătura întreaga lume, pregătind astfel a doua venire a lui Cristos şi cei o mie de ani de fericire. Intre expectativa filozofică a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor şi violenţa revoluţionară a apostolicilor sau taboriţilor, strategiile şi nuanţele sunt foarte diferite. La fel, între registrul pur spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu susţinut de unii şi schimbarea cu precădere socială visată de alţii. Totuşi, toate aceste tendinţe divergente şi complementare exprimă o contestare globală în ce priveşte Biserica, proprietatea, libertăţile, relaţiile interumane. Erau respinse bogăţia, ierarhia, constrângerile sociale: lumea întreagă trebuia refăcută.

Tentaţia milenaristă, adică dorinţa de a evada din istorie şi a ieşi dintr-o epocă de tulburări şi injustiţii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineară şi ascendentă şi teologia mântuirii din religiile monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) văd în soluţia milenaristă o concluzie logică, ceea ce nu e cazul în concepţiile (adesea ciclice), puţin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filozofii ale istoriei. Chiar şi în constelația monoteistă, creştinismul este cel mai marcat de speranţa escatologica, indiferent că-i vorba de Judecata de Apoi sau de „cei o mie de ani de fericire” pe Pământ (arabii aşteptau și ei - unii aşteaptă încă - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah. care ar trebui să vină cu puţin înainte de sfârșitul timpurilor, să instaureze domnia justiţiei şi sa repună religia în toate drepturile ei - dar această credinţă e departe de intensitatea și mulţimea de variante ce caracterizează milenarismul creștin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii şi decât Orientul ortodox (unde grecii, de pildă, au dezvoltat o interesanta literatură apocaliptică, dar mai „specializată”, în contextul rezistenţei contra ocupaţiei otomane; dupa 1700, pentru greci, „cei o mie de ani de fericire” erau legaţi de Rusia care avea să le aducă libertatea). În fine, curba milenarisinelor în Occident este şi ea variabilă: înaltă în primele veacuri ale creştinismului, este puţin vizibilă dupa aceea şi urcă brusc în ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ea un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei şi al tensiunilor ei. - pag. 73-74

În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea deja deschisă de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirmă clar ca ideologie revoluționară, într-o epocă în care proiectele de societate continuau să invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lăsau decât opțiunea între două soluții de viitor; sfârșitul pur și simplu ori împărăția mesianică). Un prim val a măturat Germania, cu un adevărat „război țărănesc”, în anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale răscoalei țineau de reducerea drepturilor și de creșterea dărilor, dar nu lipseau nici referințele biblice obișnuite. În special Thomas Münzer, devenit purtător de cuvânt al oprimaților (în ale căror rânduri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vădit milenarist, în care atacul împotriva celor bogați și puternici se insera într-un proiect vizând „regenererarea Bisericii, prin egalitatea socială” și „creștinarea totală a lumii”. Dar maximul febrei milenariste se înregistrează zece ani mai târziu, în 1534-1535, la Münster, unde luptătorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reuşesc să pună stăpânire pe oraş. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolită, iar cărţile sunt arse, cu excepţia Bibliei. Toate aceste mişcări, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mică şansă de reuşită şi au fost înecate în sânge.

În secolul al XVII-lea, Revoluţia engleză combină în felul ei politica şi religia. Timp de vreo douăzeci de ani - între 1640 şi 1660 Anglia a trăit efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totuşi prima revoluţie modernă [...] incluzând respectarea libertăţilor, un sistem politic reprezentativ, încurajarea comerţului etc. (şi chiar, prin Cromwell, schiţarea unui regim „totalitar", primă manifestare a acestui gen de derapaj al societăţii de mase). Modernitate frapantă, dar care se exprimă, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extremă. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revoluţie extrem de fragmentată, în care fiecare categorie şi fiecare partid vrea să-şi justifice opţiunea printr-o interpretare specifică a textelor biblice. Puritanii, baptiştii etc, toţi aveau propriul proiect politic cu rezonanţă religioasă, cei mai înaintaţi pe calea milenaristă fiind adepţii celei de-a „cincea monarhii", împărăţia mesianică, ce trebuia sa urmeze după cele patru monarhii „istorice".

Un secol mai târziu, interpretarea milenaristă a jucat un rol esenţial în formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalaţi în America în secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranţa (puţin realizabilă în Anglia) unui nou început absolut, pe un Pământ Nou, într-o „societate eliberată de sub puterea Fiarei şi acceptându-1 drept conducător pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajută să înţelegem prelungirea, până în zilele noastre, a unei psihologii religioase şi mesianice care deosebeşte această țară de națiunile Europei occidentale, mai mult sau mai puțin descreștinate între timp. - pag 102-104

America a fost, din capul locului, un pământ al libertăţii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminările şi despotismul din ţările lor de origine. Ei voiau să refacă societatea, liber, într-un spaţiu fără istorie. Proiect de factură milenaristă: într-un fel, America însemna regăsirea paradisului pierdut. Această convingere religioasă, foarte fermă, de origine puritană, a inculcat naţiunii americane o înclinaţie fundamentalistă şi o notă de intoleranţă. Astfel, indienii au fost goniţi de pe pământurile lor şi uneori masacraţi, iar negrii au fost folosiţi ca sclavi, fară mustrări de conştiinţă. Americanii se simţeau învestiţi cu o misiune şi cu dreptul de a-şi înfige drapelul şi a-şi extinde frontierele (atitudine comună în civilizaţia occidentală, dar foarte prezentă în conştiinţa americană şi prelungită până în prezent) Cu toate astea, spiritul de libertate rămânea viu şi a fost alimentat continuu de zecile de milioane de imigranţi sosiţi de-a lungul secolelor pe „pământul făgăduinţei". [...] Statele Unite rămân de departe ţara occidentală cea mai religioasa, singura în care credincioşii continuă să formeze o majoritate. Nu de puţine ori discursul politic e împănat cu fraze de natura religioasă, amestec de genuri evitat în Occidentul european. La rândul ei, politica internaţională capătă accente mesianice. America îşi apără desigur interesele, dar îşi asumă şi sarcina de a face Binele să triumfe în lume. „Axa răului" denunţată de preşedintele George W. Bush se înscrie într-un scenariu cu alură de apocalipsă care se va sfârşi obligatoriu, după încercările de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Răului. Americanii sunt ultimii cruciaţi. - pag 201-211

După formula milenaristă consacrată, viitorul trebuia să se inspire din caracteristicile vârstei de aur pe care fiecare o vedea în felul lui. Idealul fascismului italian era să reînvie Imperiul Roman. În Germania, naziştii, obsedaţi de puritatea rasială, vor invoca un model de-a dreptul preistoric: epoca în care arienii, „blonzii atletici" veniţi din nord, dominau singuri regiunea: proiectul era de a refece calitatea biologica originară, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor în special (evreii figurau deja printre ţapii ispăşitori ai milenarismuhii tradiţional; armonia milenaristă cerea expulzarea oricărui corp străin). Aceste doctrine „unanimiste" voiau să rezolve o dată pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau „sfârşituri ale istoriei" care să ducă la o permanentă stare de perfecţiune. Inventând „Reich-ul de o mie de ani", Hitler a găsit formula potrivită, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. [...]

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupă un loc aparte. In primul rând, se bazează pe o schema istorică extrem de elaborată; milenarismul lui e de factură ştiinţifică, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate într-o epocă în care ştiinţa devenea o referinţă majora. În al doilea rând, in timp ce fascismul şi nazismul subordonau explicit individul colectivităţii, comunismul a reuşit turul de forţă (strict teoretic) de a combina înflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrând astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca şi simţul comunităţii. Această latură „eliberatoare" i-a conferit un blazon, înainte de a naşte o formidabilă decepţie; prinsă în propria sa contradicţie, „noua societate" a uitat de libertate, preferând să dezvolte un aparat opresiv. - pag 186-187

Din aceeași carte vezi și: „Columb și negarea realității”

Despre islamofobie și euro-nativism

La fel ca și critica politicilor statului Israel, care poate fi pe de o parte, critică argumentată și sinceră a politicilor unui stat, sau antisemitism mascat, la fel și termenul de islamofobie se aplică adesea la două situații distincte, dar uneori suprapuse: critica legitimă a ideologiei religioase islamice (precum face Ayaan Hirsi Ali) și discurs xenofob anti-imigranți musulmani (putem spune multe despre EDL, dar nu și că ar fi exponenți ai liberalismului și „valorilor europene”).

Totuși, asistăm adesea la tentative de a creea o analogie între izbucnirile antisemite din prima jumătate a secolului XX, ce au culminat cu Holocaustul, și puseurile islamofobe din Europa contemporană. Deși poate fi o grijă sinceră sau o tentativă isteață de a apela la sentimentul vinovăției istorice a europenilor, analogia este una foarte proastă. Pe de o parte, fenomenul imigrației musulmane este unul relativ recent, pe când minoritatea evreiască trăia de sute de ani în Europa. Pe de altă parte, Holocaustul a fost culminarea unui mod de gândire etnicist și rasial - naționalismul secolului XIX - pe când fenomenul contemporan anti-islamic face parte dintr-un discurs de tip „ciocnirea civilizațiilor” (vorba lu' Huntington). Se discută incompatibilități culturale, nu biologice. (La fel am observat că se discută și problema romilor: cultura nomadă/periferică versus cultură sedentară)

De fapt fenomenul islamofob are precursori, dar nu pe subcontinentul european, ci în cealaltă jumătate a Occidentului: Statele Unite. Valuri successive de imigranți au stârnit, și încă stârnesc, pasiuni și frică în rândul americanilor „get-beget”. SUA a avut chiar și un partid nativist - caci despre asta vorbim, nativism, nu rasism - numit, informal, the Know-Nothing Party. Într-o Europă ce tinde, încet, dar sigur, spre federalizare și spre o identitate comună post-națională, devenită și destinație pt. imigranți, observăm fenomene similare cu cealaltă federație occidentală.

De exemplu, Benjamin Franklin era speriat că Germanii din Pensylvania „vor fi în curând atâta de numeroși încât ne vor germaniza, și nu vor adopta niciodată limba și obiceiurile noastre” (cam ce zice lumea azi despre Eurabia). Exista și psihoza cum că limba germană va înlocui engleza ca limbă majoritară (vezi celebrul mit Muhlenberg). Astăzi America e speriată, din aceeași motive, de hispanici, deși se pare că aceștia, la fel ca ceilalți imigranți, tind să devină anglofoni pe la a treia generație, și mulți au început să treacă de la catolicism la culte neoprotestante. Germanii s-au asimilat repede, fiind presați puternic o dată cu începerea Primului Război Mondial, iar într-o generație au dispărut mai toate ziarele germane, școlile germane sau slujbele în limba germană din biserici. Astăzi identitate germano-americană este una mult mai ștearsă față de cea irlandezo- sau italiano-americană.

Un alt val de panică în populația „băștinașă” anglo-saxonă-și-protestantă a fost cea legată de Catolicism. O dată cu imigrația germană și mai ales cu cea irlandeză, a început și discursul anticatolic în SUA. Catolicii erau considerați cetățeni neloiali, ce doreau subminarea pluralismului republican. Astfel, „papistașii” trebuiau tratați cu mână forte pentru a apăra „valorile democratice”. Catolicismul era văzut ca și o ideologie politică, nu doar ca și un cult religios, al cărui membri erau loiali papei de la Roma, mai mult decât statului care-i adoptase. Niște cetățeni subversivi, precum musulmanii care vor astăzi să submineze fundația pluralismului european, obedienți wahabismului saudit și petro-dolarilor aferenți. Catolicismul era văzut ca incompatibil spiritului american la fel cum islam(ism)ul este astăzi incompatibil cu spiritul european.

Și totuși, nu putem nega sâmburii de adevăr din islamofobia contemporană. Islamul este o religie încă nedomesticită (nedemocratizată) în mare parte, la fel cum era și catolicismul în mare măsură prin secolul XIX (să nu uităm că Vaticanul a devenit pro-democrație la mijlocul secolului XX). Totuși, cred că că musulamnii europeni se vor calma cu timpul, și islamul occidental ca deveni un fel de „islam light” (celebrul „euroislam”) la fel cum e și creștinismul în Europa de Vest și Nord. Însă pentru asta este important ca religia islamică să fie criticată, ca orice altă religie de altfel, însă fără să se ajungă la măsuri radicale. Pentru asta cred că e important ca lumea să înțeleagă ce este „islamofobia”, că are două înțelesuri, și că nu va duce neapărat la fascisme, deși fasciștii se folosesc de ea pentru a se legitima în ochii majorității. Ca-ntotdeauna, lumea e plină de nuanțe, nicidecum albă sau neagră.

Cu toate astea, nu vi s-a părut niciodată ironic faptul că „valorile europene” sunt astăzi folosite de multe ori de organizații ce nu aderă la ele, mișcari de extrema dreaptă, sau partide nativiste, prea dornice să interzică și să expulzeze?

Imagini: 1. variațiune pe cea de aici și 2. via Mouvement des Creatifs Suisse

Europa nu e un continent

Aceast text este despre o dilemă mai veche de-a mea: veridicitatea ideii că Europa este un continent. E una din acele idei învățate la școală la care mulți nu se mai gândesc. Împărțirea pe continente o primești de-a gata, și-o-nveți așa cum ți se dau. Chiar dacă unii își dau seama că împărțirea e aiurea, la urma urmei e o convenție, nu? O tradiție proastă, dar generalizată. Nu că nu s-ar putea schimba, ce-i drept. La urma urmei și Pluto a fost degrată din statutul de planetă...

Dar să luăm lucrurile pe rând. Pentru început avem nevoie de o definiție. Aș spune că în general, lumea înțelege prin continent o „diviziune geografică alcătuită dintr-o întindere mare de uscat, mărginită, (aproape) total, de mări și de oceane, cuprinzând și unele insule sau arhipelaguri vecine”. Definiția e similară cu cea din DEX '98, dar cu o mică modificare, care, zic eu, o aduce mai aproape de percepția generală.

Problema majoră cu ideea de continent european rezidă în limita terestră dintre Asia și Europa. Între America de Nord și cea de Sud granița terestră e considerată undeva pe istmul Panama, de regulă Canalul omonim, o graniță de aproximativ 70-80 de km. În mod asemănător, limita dintre Asia și Africa e considerat „istmul” Suez, pe linia Canalului Suez, având o lungime de aproape 200 de km. Ori limita dintre Asia și Europa se întinde, pe uscat de-a lungul a mii de kilometrii, pe o primă secțiune (estimată grosso modo la 3000 km) ce pornește de la Marea Kara în nord, de-a lungul Munților Urali și apoi a râului Ural (așa am învățat eu cel puțin) până la Caspică, și pe o a doua secțiune (estimată groso modo la 700 km), de-a lungul Caucazului. Ori este ridicol acest excepționalism european, ce pornește doar dintr-o tradiție păstrată din Antichitate, când lumea era împărțită de greci în Europa, Asia și Africa. Plus că, de când omul a săpat cele două canale menționate mai sus, se poate argumenta că Europa și Asia sunt singurele două continente care mai au granițe terestre, restul fiind înconjurate total de Oceanul Planetar.

Nu este deci mai firesc să considerăm Eurasia ca un singur continent, iar Europa un subcontinent al său, cu anumite specificități, la fel ca India, sau, ar zice unii, Orientul Mijlociu (Asia de Sud-Vest) și Indochina (Asia de Sud-Est)? Culmea e că la un moment dat, la școală, învățasem că Americile ar fi de fapt un singur continent (idee ce mi s-a părut ridicolă). Ori dacă Americile sunt un continent, de ce este Europa luată separat? Ba mai mult, atunci trebuie să considerăm Europa, Asia și Africa un singur continent Afroeurasitic. Ori cred că cea mai naturală împărțire este cea în 6 continente: Eurasia, Africa, Oceania, America de Nord, America de Sud și Antarctida. Uitați-vă pe o hartă a lumii. Nu e mai normal și coerent așa?

Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului - recenzia bezbojnicului

V-ați pus vreodată problema de ce societățile comuniste aveau mania inginerilor produși pe bandă rulantă? Sau obsesia cu „fabrici și uzine”, în speță de industrie grea, precum siderurgia? Sau impulsul de a săpa canale în neștire, gen Dunăre-Marea Neagră, Volga - Don, Marea Albă - M. Baltică, etc? De asemenea, stiați că fraza „Munca l-a făcut pe om!” nu e metaforă, cum s-ar crede, ci reflectă întocmai viziunea comunistă asupra evoluției umane?

Cei care citesc acest blog, sau mă urmăresc pe Facebook sau pe forum, știu deja că sunt un fan al istoricului Lucian Boia. Fiind una din numeroasele sale scrieri ce se ocupă cu istoria unor idei sau mituri, „Mitologia științifică a comunismului” este o carte extrem de relevantă astăzi, mai ales în România, în context post-comunist, precum și în contextul discuției ateism/religie. Pe lângă faptul că este foarte caustică la stereotipul comunismului ca absență a religiozității - o acuză des folosită împotriva ateilor -, ea explică multe din reflexele comunismului, și arată totodată consecința transformării științei în fetiș, o practică ubicuuă în secolele 18 și 19, dovadă că iraționalul poate fi îmbrăcat în haine ce par raționale. Încă o carte în sprijinul ideii de comunism ca fenomen religios, carte pe care o recomand cu entuziasm.

Câteva citate memorabile:

Va fi şi sfârşitul religiei, popoarele nemaiavând nevoie de un asemenea opiu. De fapt, ca atâtea concepţii ştiinţifice globale ale secolului al XIX-lea, marxismul ţine loc de religie, în sensul construirii unei lumi unitare şi armonioase în care omul îşi va găsi în sfârşit raţiunea de a fi. Este interesant să constatăm că a putut fi pronunţat şi crezut cuvântul ştiinţă (de atâta lume şi atâta vreme) în legătură cu aceste consideraţii goale despre viitor, care nu decurgeau din nici un raţionament demonstrabil. Pentru a înţelege esenţa fenomenului marxist, trebuie făcut abstracţie de învelişul său ştiinţific. Ceea ce rămâne în final este visul milenarist, nici mai mult, nici mai puţin. Iar în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, ajunge să punem faţă în faţă prezicerile lui Marx şi evoluţia reală a omenirii exact în secolul care trebuia să cunoască împlinirea profețiilor sale. - pag. 55

Pe de altă parte, am constatat deja că raţionalismul nu a făcut foarte adesea decât să dispună într-o manieră mai elaborată, mai „savantă", aceleaşi elemente care animă credinţele iraţionale. In cele din urmă, milenarismul comunist nu este mai raţional, în esenţa lui, decât milenarismele fasciste sau milenarismele religioase medievale şi moderne. Este altfel structurat. Justificările lui sunt diferite. Este incomparabil mai bine elaborat. îşi ordonează fantasmele în interiorul unei scheme ştiinţifice şi logice. Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. - pag. 87-88

În Evul Mediu, istoriografia fusese „slujnica” teologiei; trebuia să reflecte şi să confirme, prin exemple, cuvântul lui Dumnezeu. La fel, istoriografia marxista nu a fost altceva decât slujnica teleologiei comuniste, simplu instrument în slujba construirii unei lumi noi. - pag. 100

Căutate cu obstinaţie, dar în zadar de gânditorii premarxişti, legile istorice, sociale şi economice au invadat piaţa. Marx a fost repede eclipsat de imaginaţia fertilă a succesorilor săi. îşi consumase o întreagă viaţă pentru a formula câteva legi istorice şi economice. Discipolii săi, de la Lemn şi Stalin la Ceauşescu şi Kim Il-Sung, au apelat la o metodologie diferită, sumară dar eficientă. O intuiţie genială a ghidului suprem sau un congres al Partidului ajungeau cu prisosinţă pentru a oficializa o nouă lege ştiinţifică sau chiar un pachet de legi. Pentru a ne rezuma la un singur exemplu, marea adunare a reprezentanţilor partidelor comuniste aflate la putere, reunită în noiembrie 1957, a scos la lumina zilei nu mai puţin de nouă legi care dirijau construirea noii societăţi, obligatorii — dincolo de particularităţile naţionale — pentru orice ţară hotărâtă să treacă la comunism (rolul conducător al clasei muncitoare şi al partidului său; lichidarea proprietăţii capitaliste etc). - pag. 121

Planul era nu numai gândit, dar şi iubit. Iubit cu pasiune. S-a dezvoltat o formă neaşteptată de „erotism". „Tânărul student şi tânăra studentă, când se plimbă împreună, discută despre indicatorii infailibilului plan cincinal...” (Henri Barbusse, Russie. 1930) - pag. 124

Omul nou nu există în stare pură, dar e prezent, în proporţii variabile, în chimia spirituală a celor mai mulţi dintre locuitorii vechiului bloc comunist. - pag. 145

Debarasat de concurenţi şi sigur pe sprijinul lui Stalin, Lâsenko era acum liber să-şi ducă până la capăt programul transformist. Aplicând, pe urmele lui Miciurin, „hibridarea vegetală" (grefarea) şi încrucişarea, spera să poată determina o transformare masivă a speciilor. Printre performanţele lui sunt de menţionat metamorfoza grâului în secară şi a secarei în grâu (fiind în studiu şi alte asemenea transmutări: orzul în ovăz, mazărea în măzăriche, măzărichea în linte...). De altfel, în opinia lui, mişcarea aceasta era generală, aproape toate speciile cultivate putându-se transforma în ierburi sălbatice (şi invers, se înţelege). Unul dintre discipolii săi a mers şi mai departe, făcând uluitoarea descoperire că până şi arborii participă la nebunescul carusel, trecând de bunăvoie de la o specie la alta! - pag. 182 [Alchimie marxistă, nu alta!]

In fata ştiinţei occidentale, care era de fapt ştiinţa „normală", dispreţuitor numită „burgheză", comunismul propunea paradigme diferi te. Ambiţia sa era de a construi un sistem ştiinţific paralel, ale cărui baze, a cărui logică şi a cărui finalitate nu aveau nimic comun cu principiile ştiinţifice îndeobşte acceptate la începutul sau spre mijlocul secolului. - pag. 202

Știința burgheză versus cea „adevărată”, proletară. Sună cunoscut? Țineți minte dihotomia dintre „ştiinţa” nordică, spirituală şi intuitivă a naziștilor, opusă ştiinţei „evreiești”, materialiste şi raţionale? Ce mult se aseamănă religiile politice între ele, n'est-ce pas?