Columb și negarea realității

Negarea realității este un fenomen adesea întâlnit în lumea celor care cred și nu cercetează. Pare incredibil faptul că mai există oameni care cred că Pământul este buricul universului și Soarele se învârte în jurul său. Despre negarea evoluției biologice ca fapt nu mai are rost să vorbesc. În această tematică, redau un scurt citat din cartea „Occidentul: O interpretare istorica” de Lucian Boia. Iată ce ne spune acesta despre Cristofor Columb, (re)descoperitorul Americii, și cel care a botezat băștinașii americani cu numele de „indieni”:

„Alege ce-i convine din schemele geografice ale Anticilor şi, nemulţumit de starea lucrurilor, nu şovăie să modifice datele. America, desigur, nu exista. Dar exista un ocean aproape nesfârşit pe care trebuia să-1 traverseze ca să ajungă în Extremul Orient. Un ocean prea mare pentru Columb: imposibil de străbătut cu mijloacele epocii. Distanţa trebuia scurtată. Columb măreşte atunci dimensiunile Extremului Orient, prelungindu-l până la amplasamentul real al Americii; îşi permite chiar să micşoreze Pământul, ca să reducă şi mai mult traseul. Până la urmă, obţine ce doreşte: iată, China nu-i chiar aşa departe! Ajuns în Cuba, începe să caute stăruitor palatul Marelui Han, suveranul Imperiului celest. Columb a negat America până la moarte; el voia China. Astfel, descoperirea Lumii Noi a fost determinată - fară ştirea lor - de chinezi. În această lume, totul se învârte, într-un fel sau în altul, în jurul Chinei.[...]

Trebuie să revenim la Columb, personaj pe cât de extravagant, pe atât de caracteristic pentru epoca lui. Neîndoielnic, există la el o mare doză de iraţionalitate şi o remarcabili capacitate de a urmări metodic himere (aşa a descoperit America, aşa i-a negat existenţa). Oricum, ingredientele gândirii şi acţiunii lui Columb aparţin cu adevărat epocii sale şi definesc deja o mentalitate specific occidentală. Ce caută el? Bogăţii, evident, în special aur; aur - cuvântul revine, obsedant, în jurnalul său. în mintea lui există însă şi un proiect ideal. Face eforturi conştiente pentru unificarea lumii, al cărei sfârşit i se pare apropiat. Dumnezeu l-a ales mesager. Descoperitorii noilor pământuri trebuiau să adune aur şi totodată să propovăduiască adevărata credinţă. Aurul va finanţa o nouă cruciadă, pentru eliberarea locurilor sfinte şi biruinţa asupra necredincioşilor. Astfel, întreg Pământul va fi creştinat; iar în curând se va vedea împlinirea Scripturilor. Paradisul terestru se numără, ca şi China, printre obiectivele geografice ale navigatorului; la gurile fluviului Orinoco, este convins că s-a apropiat de el (dovadă: decorul paradiziac!).”

Harta de la începutul postării este de pe blogul Strange maps, și este o reproducere a hărții care l-a inspirat pe Columb. Click aici pentru mai multe detalii.

PS. Remember Sf. Brendan Marinarul, din istoria paralelă creștină?

Tunisia și România - povestea a două revoluții

La data de 16 decembrie 1989, abuzurile repetatea ale puterii împotriva unui pastor reformat din Timițoara au declanșat niște proteste locale ce în scurt timp s-au răspândit în București, și s-au metamorfozat într-o revoltă anti-comunistă, sau mai bine spus, anti-ceaușistă. După 10 ani de umilințe susținute, cozi la mâncare, lipsă de apă și curent, la români le-a sărit muștarul. Un moment hotărâtor al „primei revoluții transmise la televizor” a fost momentul în care armata a trecut de partea protestatarilor. Dictatorul a încercat să fugă, însă a fost prins, și, împreună cu soția sa, Elena, detestată de popor chiar mai mult decât dictatorul, au fost executați. Vidul de putere a fost umplut de eșalonul 2 al Partidului comunist, metamorfozat în FSN, inițial o organizație „de uniune națională”, dar în care posturile cheie aparțineau nomenclaturiștilor precum Iliescu. În ciuda speranțelor și a protestelor „golanilor”, partidul lui Iliescu a preluat puterea, partidele noi de opoziție fiind încă prea anemice, represiunea totală din timpul comunismului însemnând absența unor nuclee de opoziție, oricât de firave (spre deosebire de alte țări, precum Cehia sau Polonia). Astfel, PNL și PNȚ-CD nu prea aveau cum să preia puterea, mai ales după ce și-au luat și niște bastoane de mineri în spate, în ianuarie '90.

Paralele dintre Revoluția Română și cea Tunisiană sunt interesante. „Prima revoluție Wikileaks”, cum îi spun unii, începe 21 de ani mai târziu, pe 17 decembrie 2011, în orașul tunisian Sidibuzid, când tânărul Mohamed Buazizi își dă foc în semn de protest față de abuzurile constante ale autorităților. Gestul său va declanșa un val de proteste, ca-n România, inițial pe plan local, mai apoi în toate orașele tunisiene, inclusiv în capitală, ce va duce, într-un final, la fuga dictatorului Zain El-Abidin Ben-Ali. „Dictatorul a fugit” în Arabia Saudită, împreună cu mult-detestata sa soție, Leila Trabelsi, și vreo tonă jumate de aur sub formă de lingouri. Interesant e că, asemeni lui Ceaușescu, care a convocat mitingul din București să câștige spijinul populației, și Ben Ali s-a dus să-l viziteze pe Buazizi la spital, gest care a înfuriat mulțimea protestatară și mai puternic. La fel a fost și cu promisiunile lui Ben Ali, cum că se vor crea 300.000 de locuri de muncă, promisiune disperată, asemănătoare cu cea a lui Ceașcă, care, speriat de mulțimea agitată, promite că va crește salariile și alocațiile. Nici unu dintre ei nu a apucat să-și îndeplinească făgăduințele.

Interesantă este evoluția Tunisiei în perioada post-Ben-Ali. Noul președinte este fostul reședinte al Parlamentului, Fuad Mebazaa, iar premierul este același de dinainte, Mohamed Ganushi, ambi tehnocrați din partidul prezidențial, Adunarea Constituțională Democratică (prescurtat RCD). Deși au demisionat din partid, este clar că RDC-ul va rămâne încă mult timp un partid important, un fel de PSD, mai ales că noua coaliție de „uniune națională” este agregată tot în jurul acestui partid. Opoziția a primit ministere sociale și culturale, însă finanțele, armata și internele rămân la vechii stăpâni. Va fi interesant de văzut cum vor evolua lucrurile.

În orice caz, ce mi se pare interesant este absența totală a discursului islamist, ca un fel de reacție la secularismul regimului Ben-Ali. Ba mai mult, unii tunisieni spun că „singurul lucru bun pe care l-a facut Ben Ali a fost sa distruga toate bazele fundamentalismului in anii 90”. În cel mai optimist scenariu, în care Tunisia întradevăr se transformă într-o democrație pluralistă funcțională, ea poate deveni un model nou, într-un spațiu cultural prins între autoritarisme seculare de tip naționalist-arab, și alternative islamist-teocratice, bazate pe ideea repingerii oricăror valori occidentale și întoarcerea la islamul politic pur și dur. Vom vedea, dar vă las cu cuvintele lui B. Houcem, un tânăr tunisian, întrebat de un cititor Hotnews dacă „este posibil sa fie instaurat un regim [teocratic] asemanator cu cel din Iran?”

„Nici vorba. Tunisienii au mintea deschisa. Exista chiar cateva tari arabe care considera ca Tunisia e o tara non-islamica. Noi incercam sa fim musulmani moderati. Oamenii sunt constienti de riscurile unei ideologii extremiste si, de fapt, iranienii sunt siiti iar noi suntem suniti. E o mare diferenta.”

Religiozitatea valahilor, pe la 1700

Fragmente din Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărit în 1718, la Veneţia, și scris de Anton Maria del Chiaro, un 'talian de la curtea lui Vodă Brâncoveanu. Citez din versiunea românească:

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;[...]

De asemene [valahi] sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

[V]oi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio, secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită: „Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor"[...]

Și o mostră de moralitate creștină și dragoste față de aproape:

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. [...] Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Eterne mulțumiri Împăratului Utopic al Balcaniei, care mi-a deschis ochii spre aceast izvor de istorie mioritică.

Tot din ciclul Religia la Români, vezi: Habotnicia "vlahilor" și moților

Portalul „Știința Azi” - recenzia bezbojnicului

Motto: „JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL”

Saitul ȘtiințaAzi este geek-ul stereotipic. Dăjtept foc da' prost îmbrăcat și nesociabil. La început îl ignori, apoi te chinui să-l asculți din politețe și apoi îți dai seama că e băiat deșteprt, da' tot te enervează mirosul de naftalină din pulovăr. Cam asta este prima mea impresie. De două ori am închis saitul înainte să navighez un pic. Simțul meu estetic era pur și simplu agasat. Ori eu vreau să câștig concursul și să le și fac reclamă, căci România are nevoie de astfel de focare anti-ingnoranță.

După cum vă dați seama, principala problemă a saitului este de ordin estetic. Prima pagină este frankensteiniană. Avem bannere de toate formele, de toate culorile și cu fonturi de o diversitate extraordinară, atât în dimensiune cât și în stil. Un colaj anarhic de diverse elemente, dar departe de a fi o operă marca Ion B. Pe deasupra, textul este neierarhizat, articolele fiind de aceeași dimensiune ca lista din stânga, un fel de cuprins. Nu există limite, ierarhie, practic cititorul tre' să facă ordine în capul lui, ori cititurul adesea n-are chef de așa ceva.

Totuși, ideea de a pune cuprinsul în stânga și bannerele în drepta nu este rea, însă atunci banerele din stânga (donează, ganoexcel și caius) ar trebui mutate, iar cele din stânga ar trebui uniformizate, măcar în dimensiune. De exemplu, cele 2 cu „intră pe forum” și „ȘtiințaAzi pe facebook” sunt în același stil, însă cel de mai sus cu „fizica particulelor - boșura” are o dimensiune nejustificat de mare. La fel și cea cu „podcastul”. Un pic de coerență estetică ar face mai multe minuni decât Iisus, zic eu.

Și dacă tot vorbim de podcasturi, mi s-a părut extrem de greu să ajung să ascult unul. Prea mulți pași de făcut, ori cred că saitul ar trebui să țintească publicul uman, nu cel format din minotauri amatori de labirinturi. Nu mai vorbesc de „emisiunile de știință”. Dau 3-4 clickuri să aflu că-s pe alt sait, un fel de „go fish”? Trăim și navigăm în web 2.0, ce dracu'?! N-ar strica mai multe embeduri direct în paginile respective. La podcasturi s-ar putea face cont pe Trilulilu, încărca materialul audio și dat embed la player în articol.

Tot la capitolul „chestii extrem de enervante” aș vrea să menționez 2 probleme conexe: faptul că nu se poate intra într-un articol dând click pe titlu (excepție prima pagină) și faptul că se poate intra doar dacă mă chinui, dragă Watson, să localizez textul „Citește mai departe”. De asemenea butonul „Share this” mi se pare inutil și enervant. Ca un neg redundant.

Problema lor e că îmi place conținutul articolelor, și de aceia mă doare când văd că designul pare făcut în Lesotho. Secțiunea de recenzii de carți de știință e chiar foarte interesantă (deși prea scurtă, dar asta e din cauză că saitul funcționează pe bază de voluntariat) iar resursele științifice pentru elevi sunt extrem de utile (au și o secțiune pentru BAC 2011). De asemenea observ că forumul este activ, deși în ultimele 2-3 luni par să fi pierdut clienți. Așa că sper ca cei de la Știința Azi să se împrietenească repede cu un webdesigner pentru că au nevoie urgentă de o refațadizare a saitului (și un logo nou, mai profi, zic eu), pentru ca amatorii de știință să navigheze lin (nici o trecere la o licență CC n-ar strica). Ar fi păcat să se atrofieze un sait cu extrem de mult potențial și conținut bun.

PS. Comparație de dizain și prezentare:

Descrierea concursului pe ȘtiințaAzi vs Blogawards.ro.

Imagine: reinterpretare logo Știița Azi, după „Vocile Spațiului” de René Magritte

Noul slogan al republicii noastre iubite!

Bibliografie: http://youtu.be/i8UuRuM-etI

Revelionul - câteva mențiuni

Ca o scurtă continuare la postul despre Crăciun, țin să reproduc un scurt fragment dintr-un articol Hotnews. Deși intitulat „Superstitii si obiceiuri de Anul Nou in lume” când vine vorba de România articolul nu mai vorbește despre „superstiții și obiceiuri” de suprafață ci ni se descrie acel nucleu simbolic, legat de momente cheie precum solstițiul și anotimpul invernal, de care vă vorbeam:

Ceremonialul de innoire simbolica a timpului calendaristic in noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie este numit la romani Ingropatul Anului, denumirea de Revelion apartinand timpurilor moderne. Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cartii "Zile si mituri", asemanator divinitatii, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare, pentru a renaste dupa alte 365 de zile. Ciclul sarbatorilor de Anul Nou este unul ritualic, impartit simetric de Revelion in doua segmente: perioada dintre Craciun si miezul noptii de 31 decembrie si apoi pana la Boboteaza.

In prima parte a ciclului, timpul se degradeaza: se mareste noaptea, sporeste frigul si intunericul si, odata cu acestea, spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Soarele va disparea definitiv de pe cer. Se face apoi simtit fenomenul solstitiului de iarna, cand Soarele incepe sa urce pe bolta cerului si ziua sa creasca putin cate putin, "cu cat sare cocosul pe pragul casei" sau "cu cat se misca puiul in gaoacea oului". Prin multe obiceiuri si credinte care exprima initial teama, dezordinea si haosul, iar, dupa miezul noptii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea si echilibrul, oamenii acorda diverse semnificatii fenomenelor naturale.

Citisem undevă faptul că într-un anumit calendar, posibil cel aztec, anul se împărțea în 12 luni de câte 30 de zile, iar cele 5 zile rămase pentru a completa anul deveneau zile oarecum „în afara anului” în care ordinea normală a lumii se degrada, iar regulile sociale obișnuite nu se mai aplicau. Practic totul se transforma într-o sărbătoare a beției și dezmățului, ce se termina în prima zi a noului an, când ordinea lumii era restabilită., și totul revenea la normal. Într-un fel mi-e greu să nu fac paralela cu Revelionul nostru, unde omul cu gașca lui de prieteni se rupe practic de lume, adesea la o cabană la munte, unde urmează o festivitate bahică de toată frumusețea. Ulterior, drumul înapoi spre casă este și drumul înapoi în socetatea ordonată, impresie evidențiată și de faptul că toți se plâng că în curând reîncepe rutina cotidiană.

Imagine: Henryk Siemiradzki - „Orgie romană din vremea minunată a cezarilor”