Vaticanul e Hogwarts

O micǎ traducere:

Clar, fǎrǎ nici o urmǎ de-ndoialǎ, Biserica Catolicǎ este cultul meu preferat. Este oarecum ciudat sǎ am un cult preferat, dat fiind faptul cǎ sunt un ateu destul de sincer, dar totuşi am, şi mod paradoxal, este vorba de cei care au fǎcut cel mai mult pentru a pune beţe în roate umanitǎţii cam pe toate fronturile. Şi totuşi, iatǎ-ne aici.

Catolicii au o reputaţie proasta dintr-o mulţime de motive bune. De exemplu avem efortul depus pe plan internaţional pentru a proteja violatori de copii, campania de propagandǎ purtatâ în acest moment în Africa pentru a asigura moartea dureroasǎ şi prelungitǎ a oricui suficient de ignorant încât sǎ ia de bune afirmaţiile bisericii, şi, desigur, îl avem pe Mel Gibson. Toate acestea sunt nişte treburi groaznice de care lumea se poate lipsi... (mai ales de Mel Gibson)... şi nici una din acestea nu reprezintǎ aspectul pe care-l consider cel remarcabil când vine vorba de Bisericǎ.

Ce mǎ impresionezǎ pe mine vizavi de Biserica Catolicǎ este faptul cǎ deşi sunt un grup de bǎrbaţi virgini trecuţi de prima tinereţe şi îmbrǎcaţi în vrajitori, au reuşit cumva sǎ convingǎ lumea sǎ-i ia în serios când vine vorba de probleme politice internaţionale. E ca şi cum un grup de oameni ce cred cǎ Stǎpânul Inelelor este un documentar istoric ar primi propria lor ţarǎ şi ar fi responsabili de soarta a miliarde de oameni. Este ilar pânǎ la absurd sǎ vezi cum aceşti vrǎjitori ameţiţi, îmbrǎcaţi în tot felu de zorzoane şi care cred cǎ drumul spre viaţa veşnicǎ trece prin exploatarea morţii unui scamator evreu şomer, sunt luaţi în serios de cǎtre ţǎri veritabile. E ca şi cum piraţii ar primi un loc la ONU, deşi asta nu este atâta de absurd, dat fiind faptul cǎ piraţii nu sunt atâta de superstiţioşi.

Vaticanul este, în principiu, tot una cu Hogwarts. Îi treci pragul şi eşti instant teleportat câteva secole în trecut, fiind înconjurat de personaje îmbrǎcate în tot felul de robe şi pǎlarii dubioase, studiint materii pe care ştiinţa e tot mai aproape de a le dezminte pe zi ce trece. În mod ciudat, faptul cǎ cei din vârful conducerii Bisericii Catolice cred, sau cel puţin par sǎ creadǎ, în aceaste farmece nu reprezintǎ un impediment pentru deţinerea puterii politice, ba chiar pare sǎ fie sursa acesteia. Într-o erǎ în care ştiinţa ne îmbogǎţeşte viaţa zi de zi, dupǎ ce a luptat timp de secole cu religia, ai zice cǎ un adult îmbrǎcat în tot felul de costume, şi a cǎrei singurǎ pretenţie la faimǎ este o relaţie intimǎ cu un Snuffleupagus celest (şi temperamental), ar avea credibilitatea cât de cât ştirbitǎ. Este absolut fascinant cum de fapt se întâmplǎ exact opusul, şi mai ales când vezi cǎ de la credincioşi pânǎ la Associated Press, toţi îl iau în serios.

Doate domeniile ce ţin de proza fantasticǎ sunt susceptibile procesului de continuitate retroactivǎ, iar teologia nu este cu nimic mai diferitǎ. În 2007 Comisia Internationalǎ de Teologie Catolicǎ a fost presatǎ sǎ mute sufletele fetuşilor abortaţi din Pragul Iadului (Limbo) în fericirea eternǎ a Raiului. Transferul a milioane de bebeluşi morţi dintr-o dimensiune inexistentǎ în alta nu a fost o vrajǎ uşor de pus în practicǎ. Deşi avem puţine informaţii despre ce s-a întâmplat de fapt, sau numele celor implicaţi, presupun cǎ Biserica Catolicǎ, cu a sa apetenţǎ pentru costume, canistre fumigene şi catedrale gotice, a înţeles faptul cǎ un asemenea abracadabra interdimensional presupune efortul susţinut al unui grup de magi de prima mânǎ. Pentru a duce la bun sfârşit descântecul e posibil sǎ fi fost nevoie de sacrificarea unui unicorn, sau poate chiar de cel mai puternic farmec din toatǎ creştinǎtatea: linşarea unui evreu.

Oricum, se pare cǎ vraja n-a funcţionat pânǎ la capǎt, deoarece magnificul şi infailibilul Papǎ Dumbledore Benedict al XVI-lea ne poate spune doar cǎ bebeluşii morţi nu ajung în limbo, ci e probabil sǎ ajungǎ în paradis. (Totuşi, în mod straniu, biserica se opune în continuare avortului, deşi acum se pare cǎ acest procedeu reprezintǎ calea cea mai scurtǎ spre rai...)

Faptul cǎ scena politicǎ internaţionalǎ ia în serios un grup de bǎrbaţi ce îşi justificǎ dreptul la putere pretinzând cunoştinţe intime legate supranatural, deşi nu pot nici mǎcar scoate un iepure dintr-o pǎlǎrie, este un fapt uimitor. Ce mi se pare şi mai surprinzǎtor este faptul cǎ aceşti lideri catolici reuşesc sǎ adopte o minǎ serioasǎ în timp ce sunt îmbrǎcaţi mai flamboaiant decât s-ar permite la carnavalul de Mardi Gras, şi vorbesc depre credinţa lor în canibalizarea simbolicǎ a unui deţinut executat sau simularea înecului ca o condiţie esenţialǎ pentru viaţǎ veşnicǎ şi de asta sunt luaţi în serios cǎci altfel comunitatea internaţionalǎ le-ar oferi acelaşi respect ca unui pastor penticostal ce vorbeşte "în limbi" şi vindecǎ prin "punere mâinilor". Încurcate sunt cǎile minţii umane...

Tradus dupǎ blogpostul "My Favorite" de Jeremy Whitman

Valabil şi pentru BOR dacǎ reducem scara la cea naţionalǎ.