Nietzsche către realiști

Un fragment drăguț din „Știința voioasă” de Nietzsche:

Către realiști,

Voi, ființe lucide, care vă simțiți înarmați contra patimii și fanteziei, și care ați transforma pustiul din voi în ornament și mândrie, vă numiți realiști și faceți să se înțeleagă că lumea este așa cum vi se prezintă în fața ochilor; înaintea voastră realitatea stă dezvelită, și voi înșivă ați fi, poate, cea mai bună parte a ei, o, arătări dragi din Sais! Dar nu sunteți și voi, în starea voastră de luciditate, totuși, încă niște ființe extrem de pătimașe și melancolice comparativ cu peștii, și încă prea asemenea unor artiști amorezați? Și ce este „realitatea” pentru un artist amorezat! Încă purtați în voi judecățile ce-și au originea în patimile și obsesiile veacurilor precedente. O beție tainică și de neșters se află încă în luciditatea voastră! Iubiți „realitatea”, de pildă, dar ce „dragoste” primitivă este aceasta! În fiecare sentiment, în fiecare senzație, există o bucată din această dragoste veche: și, totodată, o bucată de fantezie, de prejudecată, de irațional, de ignoranță, de frică și de orice altceva ce s-a amestecat și întrețesut cu acestea. Acolo-i acel munte! Iată acel nor! Ce este „real” în ele? Îndepărtați fantasma și întreg elementul uman din el, lucizilor! Într-adevăr, de ați putea face asta! De v-ați putea uita originile, trecutul, formarea școlară, întreaga voastră istorie ca oameni și bestii! Nu există „realitate” pentru noi, și nici pentru voi, lucizilor, suntem departe de a fi atâta de străini unii de alții precum credeți; și s-ar putea ca încercările noastre de-a trece dincolo de beție să fie la fel de respectabile precum încrederea voastră că ați fi incapabili de beție.

Exemple de crispare istorică

Privire dezavuatoare ಠ_ಠ

Niște citate interesante din introducerea cărții „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” de Neagu Djuvara:

Când bulgarii afirmă că Dobrogea medievală a fost a lor, şi reamintesc, pe de altă parte, rolul pe care primul ţarat bulgar l-a jucat în organizarea bisericii noastre şi în introducerea limbii slavone în biserică, în cancelariile domneşti şi în toată vechea noastră cultură medievală, nu trebuie, în replică, să tăgăduim realitatea unei dominaţii bulgare la nord de Dunăre după prăbuşirea imperiului avar sub loviturile simultane ale francilor lui Carol cel Mare şi ale bulgarilor. O asemenea eroare au facut-o şi Iorga, şi bizantinistul Nicolae Bănescu. Opinia contrară, susţinută de P.P. Panaitescu, s-a dovedit cea corectă nu numai prin argumente logice, ci şi printr-o seamă de descoperiri arheologice (descoperirea, în regiunea Sibiu, a unui mormânt tipic de boljar protobulgar, cetatea Slon de pe valea Teleajenului, considerată tipică pentru cetăţile protobulgare etc.)[...]

Mai aproape de noi, în istoria noastră contemporană, sunt de asemenea momente a căror prezentare e intangibilă. Iau numai două exemple dintre multe: în nici un tratat sau manual de istorie n-am găsit puse la îndoială justificarea anexării Cadrilaterului in 1913 sau necesitatea ineluctabilă de a semna pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale la 7 mai 1918. Eu am îndrăznit să susţin ca anexarea unei bucăţi din teritoriul statului bulgar, la pacea de la Bucureşti din 10/23 august 1913, a fost o enorma eroare, care a stricat o vecinătate prietenească milenară şi ne-a creat un duşman implacabil la graniţa de sud, iar, un an mai târziu, în complexul izbucnirii Primului Război Mondial, ne-a dat frontiera militară potenţial cea mai lungă din toate fronturile de război din Europa, deci cu neputinţă de apărat.[...]

Alt obicei generalizat, foarte supărător, e încetineala, dacă nu chiar îndărătnica reticenţă cu care sunt acceptate, în tratatele de istorie şi în manuale, noile descoperiri bine documentate. Astfel, de pildă, sunt zeci de ani de când Ştefan Gorovei, azi cel mai iscusit cercetător al începuturilor voivodatului Moldovei, a stabilit cu argumente greu refutabile că trebuia înaintată data „descălecării" Moldovei. De atunci nici un tratat sau manual oficial nu s-a înduplecat să preia noutatea sau cel puţin s-o menţioneze ca pe o noua opinie, vrednică de a fi comentată. La fel în alt caz: în toate cărţile noastre în care se arată câte o frescă sau vreun portret al lui Neagoe Basarab apare o curioasă figură cu totul deosebită de celelalte imagini ale lui Neagoe; e vorba de un portret pe lemn aflător la Mănăstirea Dionisiou de la Muntele Athos, unde ar fi Neagoe cu un ciudat bonet şi însoţit de fiul său. De mai bine de zece ani, distinsa cercetătoare Tereza Sinigalia a adus dovada irefutabilă - deoarece a descifrat pe acea pictură însemnarea „Petru" şi, la fiul său, „Iliaş" - că nu era portretul lui Neagoe. E, aşadar, portretul lui Petru Rareş, cu fiul său Iliaş. A apărut de atunci acest portret în zeci de cărţi, tot cu indicaţia: „Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie".

Cazul lui Daniel Barbu e şi mai izbitor. Sunt şi aici zeci de ani de când a susţinut, într-o carte şi în mai multe articole, că Nicolae Alexandru Voivod a trecut în 1359, din motive politice, de la catolicism la ortodoxie, venind cu argumente temeinice în susţinerea tezei sale. Cel mai convingător argument e acela, sprijinit de două fapte contemporane din ţări vecine, că nu se găsesc exemple de schimbare de nume în cursul domniei decât acolo unde sunt însoţite de o schimbare de confesiune. Teza îi „deranjează" pe apărătorii Vulgatei istoriei naţionale. Să susţii că primii voivozi Basarabi ar fi fost botezaţi în ritul apusean e un gest antinaţional, aproape o blasfemie. Atunci chestiunea e îndată acoperită cu un strat gros de nisip, ca să fie înmormântată pe veci. Deci nici măcar nu se deschide discuţia. Arma imparabilă: silentium perfectum.

Paște Fericit!

PS. Urăsc filmul Donnie Darko mai mult decât orice religie.

Minunățiile pascale din presă

Perrin, Curie și Poincaré citind despre icoanele făcătoare de minuni

Portretul Oficial al Mariei Curie din institutul omonim din Paris a început să plângă vinerea trecută cu lacrimi de radiu și poloniu, lucru considerat o minune, dat fiind faptul că cele două elemente chimice se găsesc în stare solidă la temperaturi obișnuite. O echipă mixtă de cercetători occidentali de la CERN, cercetători ruși, în frunte cu electrofiziciana Angelina Malakovskaia, și preoți de diverse confesiuni s-au deplasat la fața locului pentru a studia fenomenul. Potrivit datelor preliminare, frecvența lacrimilor corespunde cu momentul publicării în presa românească a materialelor cu caracter propagandistic-religios din perioada Paștilor. Vom reveni cu amănunte...

Deși inițial vroiam să scriu o postare cu citate de Herr Djuvara, am să amân subiectul pentru că doresc să aștern pe hârtie un fenomen interesant al perioadei interpascale. În așa numita „Săptămână Mare”, se pare că și jurnaliști sunt penetrați de Duhul Sfânt, și, precum dervișii în delir mistic, s-au apucat să scrie despre minuni cu imparțialitatea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central.

Cei de la Hoitnews dau startul la vrăjeli prin articolul: „La fiecare Paste, stigmatizatii retraiesc durerile lui Iisus Hristos” în care aflăm că poți fi perfect sănătos, nicidecum mincinos sau nebun, în timp ce, chipurile, îți sângerează mâinile și picioare à la Jésus.

Apoi urmează SfatulPărinților.ro, care prezintă la secțiunea Familie-Părinți/Actualitate „o scurtă prezentare a celor mai cunoscute icoane făcătoare de minuni din România”. De aici aflăm, de exemplu că „Icoana [de la Nicula] este cunoscută pentru puterile ei tămăduitoare, sunt multe familii care au dobândit prunci după ce s-au închinat la icoană.”. Curat medical, coane Nectarie! Evident, trompetele de iRealitatea s-au grăbit să preia minunata știre.

O altă mega-știre (pe care am descoperit-o în timp ce sciam această postare) este conversia lui Piedone politician-mioritic de la „ateu convins” la „creștin” după ce a văzut chipul lui Isus într-un ciur. Noroc că după aia n-a văzut și articolul de pe Wikipedia despre pareidolie.

Oricum, locul întâi e luat de știrea celor de la Apropo.ro, secțiunea Util: „Cum ne închinăm corect: Învaţă cum se face semnul crucii”. Astfel, după ce ni se zice că toată lumea face altfel, grecii într-un fel, rușii în alt fel, catolicii în alt fel, aflăm cum și când trebuie făcute în mod koșer semnul magic al crucii. Ce e și mai interesant e că acest ghid cu iz de știre a fost preluat de Mediafax, de iRealitatea, și Ziarul Financiar, însă de acolo a dispărut ulterior, probabil de rușîne.

Fiți cu ochii-n patru, căci suntem abia la jumătatea săptămânii. Sigur mai urmează și alte „minuni” jurnalistice.

Despre embrioni, oameni si drepturi

Ca să parafrazez un celebru slogan anti-avort, putem afirma liniștiți că o persoană există, ca o unitate distinctă genetic din momentul concepției. Asta nu înseamnă însă că acel zigot ar trebui să beneficieze de protecție totală, cum ar dori oengiștii anti-avort.

Societatea, de-a lungul timpului, a înțeles că de la celulă la persoană cu drepturi depline este cale lungă. De altfel, drepturile și responsabilitățile acordate se fac în etape, iar fiecare etapă are logica sa. Schematic, lucrurile funcționează cam așa:

În primul trimestru de sarcină, fătul este practic un apendice al mamei, iar mama dispune de el cum vrea. Acel făt are zero drepturi, și poate fi eliminat oricând.

În al doilea trimestru, în mai multe țări, fătul are un grad de protecție, avortul putând fi realizat doar din rațiuni medicale (boli genetice, pericol pentru mamă), iar în alte țări este considerat în continuare un apendice, care poate fi excizat în funcție de dorința mamei. Trimestrul doi este perioada mai gri, în care lucrurile variază de la o țară la alta, în legislația privind avortul. Practic, embrionul nu poate simți încă durere, dar are un grad de complexitate căruia legislația poate să-i ofere protecție limitată.

În trimestrul numărul trei legislațiile nu prea mai permit avortul. Dat fiind faptul că după 6 luni fătul simte durere, e posibil să supraviețuiască dacă este  și jumate de an e timp suficient ca o femeie însărcinată să hotărească dacă vrea sau nu rolul de mamă, avortul devine verboten, iar fătul beneficiază de „dreptul la viață”.

Următorul moment în care individul primește o serie de drepturi este momentul nașterii. Atunci este recunoscut ca persoană distinctă, primește o identitate legală „XY bin Z” și așa mai departe. Ulterior va mai beneficia de mici upgrade-uri în drepturi. La 12 ani poate sta pe locul din față la mașină, la 14 ani are buletin, la aproximativ 16 ani face sex consensual și în SUA poate conduce o mașină, etc. Iar într-un final, în momentul în care va împlini 18 ani va fi responsabil integral de faptele sale și va beneficia de toate drepturile posibile în societatea sa.

Ceea ce refuză cu obstinație pro-vitele să înțeleagă este că de la fecundarea ovulului până la vârsta de 18 ani un om se dezvoltă continuu și primește drepturi gradual, în funcție mai mulți factori, incluzând gradul său de complexitate, impactul asupra mamei (până la naștere) și așa mai departe. Ei doresc însă ca blastocistul să se bucure de aceeași protecție ca un făt în luna a noua, ignorând diferența enormă dintre cele două momente. Prin analogie, ar fi similar cu cerința ca un copil proaspăt născut să se bucure de aceleași drepturi și obigații ca un om „matur” de 18 ani. Este ridicol să ignori nuanțele acestea în favoarea unui abstract „drept la viață” (fundamentat religios pe deasupra) ca să nu mai spunem de faptul că persoana mamei - infinit mai complexă decât zigotul din ea - este ignorată cu desăvârșire. Chiar și legislația Ceaușistă, cretină și inumană cum era, dădea dovadă de o abordare mai mai nuanțată decât ce cer azi pro-lifer-ii. 

Și tu ești venit din stepă, române

Având în vedere că nu demult a fost „ziua maghiarilor de pretutindeni”, și la noi vin alegerile, politicienii maghiari au fost activi cu discursuri pentru propriul electorat, iar presa a raportat și subsolurile articolelor s-au umplit invariabil cu mesaje de prietenie față de această națiune conlocuitoare. Și ca-ntotdeauna, cineva probabil le-a adus aminte mâncătorilor de gulaș că dacă nu le convine Grădina Maicii Domnului, se pot întoarce de unde au venit, și anume din stepa eurasiatică, direcția soarelui-răsare.

Ceea ce uită acești distinși membri ai speciei umane este că dacă ne luăm după principiul „ești ceea ce vorbești” și bravii lor strămoși au venit călare tot din stepa eurasiatică. Cu câteva milenii mai devreme, ce-i drept, dar tot cu carnea sub șa.

Dispersia proto-indo-europenilor

După cum știm, limba dacă și limba latină sunt limbi din marea familie indo-europeană, una făcând parte din grupa limbilor italice, cealaltă dintr-o grupă care probabil are ca singur descendent contemporan limba albaneză. Cândva se presupune că a existat o limbă proto-indo-europeană vorbită de un grup de oameni numiți astăzi, *drumroll*, proto-indo-europeni. Există multe teorii legate de zona lor de origine (inclusiv unele de esență dacomană) însă cea acceptată de majoritatea experților este că proto-indo-europenii au venit din câmpiile înierbate din nord-estul Mării Negre, adică fix de unde vor venii și maghiarii câteva milenii mai târziu.

Li se zice „indo-europeni” deoarece au invadat sudul Asiei, adică India și Persia dar și Europa, aproape în totalitate. Cu timpul, ramura Euro s-a rupt în mai multe subgrupe (proto-celți, proto-germanici, proto-balto-slavi, proto-italici, etc) și au au devenit strămoșii a aproape tuturor europenilor de azi. Cam singurii rămași din perioada anterioară sunt bascii (da, ăia cu ETA) care vorbesc o limbă forever-alone, care nu se aseamănă cu nici altă limbă din lume. Ei sunt ultimii rămași ai europenilor inițiali, înainte ca strămoșii noștri să se năpustească asupra Europei din stepele nord-pontice.