Nietzsche către realiști

Un fragment drăguț din „Știința voioasă” de Nietzsche:

Către realiști,

Voi, ființe lucide, care vă simțiți înarmați contra patimii și fanteziei, și care ați transforma pustiul din voi în ornament și mândrie, vă numiți realiști și faceți să se înțeleagă că lumea este așa cum vi se prezintă în fața ochilor; înaintea voastră realitatea stă dezvelită, și voi înșivă ați fi, poate, cea mai bună parte a ei, o, arătări dragi din Sais! Dar nu sunteți și voi, în starea voastră de luciditate, totuși, încă niște ființe extrem de pătimașe și melancolice comparativ cu peștii, și încă prea asemenea unor artiști amorezați? Și ce este „realitatea” pentru un artist amorezat! Încă purtați în voi judecățile ce-și au originea în patimile și obsesiile veacurilor precedente. O beție tainică și de neșters se află încă în luciditatea voastră! Iubiți „realitatea”, de pildă, dar ce „dragoste” primitivă este aceasta! În fiecare sentiment, în fiecare senzație, există o bucată din această dragoste veche: și, totodată, o bucată de fantezie, de prejudecată, de irațional, de ignoranță, de frică și de orice altceva ce s-a amestecat și întrețesut cu acestea. Acolo-i acel munte! Iată acel nor! Ce este „real” în ele? Îndepărtați fantasma și întreg elementul uman din el, lucizilor! Într-adevăr, de ați putea face asta! De v-ați putea uita originile, trecutul, formarea școlară, întreaga voastră istorie ca oameni și bestii! Nu există „realitate” pentru noi, și nici pentru voi, lucizilor, suntem departe de a fi atâta de străini unii de alții precum credeți; și s-ar putea ca încercările noastre de-a trece dincolo de beție să fie la fel de respectabile precum încrederea voastră că ați fi incapabili de beție.