Provita sunt mai răi decât Ceaușescu

Pe data de 1 noiembrie 1966 în România intra în vigoare decretul numărul 770, un act legislativ ce avea ca scop interzicerea avorturilor și creșterea natalității în țara noastră multilateral dezvoltată. Rezultatul a fost întradevăr, o creștere a natalității, dar în același timp, avorturile nu au dispărut, au devenit clandestine, cu riscuri mari, atât pentru femeia însărcinată, cât și pentru doctorul care efectua procedura. Povești cu fetuși duși la tomberon în miez de noapte nu fac parte doar din cinematografia demnă de Cannes, ci și din poveștile celor care au fost studenți în anii '80 în București (și nu numai). Decretul a fost revocat imediat după revoluția din '89, lăsând în urmă o generație născută „ca directivă de partid”, așa numiții Decreței.

Ieri, în mai multe orașe ale țării, au avut loc „Marșuri pentru Viață”, sau mai bine zis, demonstrații anti-avort. Rațiunea din spatele acestor marșuri organizate de Pro-Vita este astăzi alta față de anii '60. Stahanovismul demografic este astăzi înlocuit cu creștimismul și al său fetiș față de „viață” și „familie”. „Logica” ceaușistă e dată uitării în favoarea teologiei, dar obiectivul rămâne același: cât mai mulți copii.

Cu o idee de blogpost în cap, am căutat celebrul Decret 770. Doream să-l aduc la zi, să ofer o versiune în concordanță cu doleanțele celor de la Pro-Vita. Ce a devenit repede evident, este că decretul ceaușist este mult mai „uman” decât ce vor pro-lifer-ii (mioritici sau nu). Legea stipulează că avortul este permis în „mod cu totul excepțional” și enumeră 6 asemenea cazuri. Să le luăm în ordine aleatoare:

d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;

Nu se pune problema. Nu contează când dă dumnezeu copil. Faptul că cineva are peste această vârstă nu cred că e un argument în opinia revoltaților „pro-embrion”.

e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;

Din nou, nu cred că intră în discuție. Dacă Partidul considera totuși că la 4 copii o femeie și-a îndeplinit norma față de patrie, avortofobii probabil merg pe ideea „câți o da Dumnezeu”

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

M-am gândit inițial că acestea ar putea fi excepții de la regula „avortul e halal”. Naivul de mine a fost repede informat că „oricât de nedreaptă sau oribilă ar fi această situație nu putem niciodată justifica omorârea unei alte ființe nevinovate în încercarea de a ușura suferințele emoționale și mentale ale victimelor”. Deci niet!

b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;

Iarăși, o excepție de bun simț. Dar iată ce găsim pe saitul Pro-Vita: „Bolile şi handicapurile grave, inclusiv acelea în care diagnosticul este fără speranţă, sunt tragice. Totuşi, nu există nici o viaţă fără valoare, care să nu merite a fi trăită. Fiecare viaţă are un sens şi o misiune, chiar dacă este dezavantajată de boală, handicap sau vârsta înaintată.” Argumetul este făcut împotriva euthanasiei, însă e cert că se extinde și la „euthanasierea embrionilor”.

Și ultimele două vor fi luate împreună, deoarece logica după care sunt respinse e aceeași:

c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;

a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;

Având în vedere logica celor anti-avort, cum că „nici embrionul, nici fetusul nu sunt părţi sau organe ale corpului femeii” ci „o viaţă nouă, distinctă de cea a părinţilor”, nu cred că vor accepta nici argumentele de mai sus, care se bazează pe ideea că viața mamei este mai importantă decât cea a fătului. Indiferent dacă femeia nu poate îndeplini, din motive obiective, rolul de mamă.

Articolul 3 al Decretului mai stipula că:

„Intreruperea in cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua in primele trei luni ale sarcinii. In caz exceptional, cind se constata o stare patologica grava care pune in pericol viata femeii intreruperea cursului sarcinii se poate face pina la sase luni.”

E drept, au fost cazuri de femei ce au murit pe masa de operație după un avort ilegal, căci nu putea fi salvată dacă avea complicații până nu dădea-n gât medicul care i-a făcut chiuretajul ilegal. Însă putem observa că spiritul legii este mai uman decât ce au de gând activiștii anti-mame. Deși le subjuga în slujba patriei proletare, statul considera că există o limită pentru orice, iar femeia nu trebuie musai sacrificată în favoarea fătului. 

Decretul 770 a generat drame nenumărate. Căsătorii întemeiate pe un copil „nedorit”, avorturi clandestine, făcute în condiții infecte, o generație de copii priviți ca poveri, regrete și amărăciune. Orfelinate umplute de copii abandonați și fetuși aruncați clandestin la tomberon. Și totuși, astăzi sunt unii, care în numele unei obsesii mistice pentru „viață” vor să propună ceva care este cel puțin la fel de odios. Mi-e scârbă de acești cruciați miopi. Poate ar trebui să-și aducă aminte că drumul spre infern e pavat cu bune intenții!

Despre limitele empatiei

Via Wikimedia

S-a discutat mult, în contextul drepturilor animalelor și al câinilor comunitari, despre limitele empatiei. Empatia este capacitatea de a te pune în pielea celuilalt din punct de vedere afectiv, capacitatea de a te identifica oarecum cu cineva exterior ție. Potrivit unor voci, empatie are sens doar în interiorul speciei, și deci trebuie să se oprească la homo sapiens sapiens, iar orice trece dincolo de această limită, reprezintă o aberație, o eroare a creierului, similar cum alte instincte umane ajută la clădirea impulsurilor religioase.

Din păcate, o examinare atentă ne relevă două fapte interesante: că empatia nu are o limită fixă, ci mai degrabă se pierde treptat, cu cât „Celălalt” ne este mai străin, și că limitele pe care oamenii au încercat să le pună acestui instinct au variat (și variază) enorm, deși se poate observa o tendință expansivă.

Există o legătură strânsă între ce ne este familiar (și familial) și ce ne stârnește empatia. Din cauza faptului că această pornire are rol în supraviețuire, tinde să favorizeze elementele din imediata vecinătate, ca apoi să se disipeze progresiv: familia, clanul, tribul - în societățile tradiționale - localitatea, regiunea, națiunea, rasa, specia și continuând apoi în restul regnului animal, de la mamifere spre celălalte animale. O vacă, sau un câine, sau o focă stârnește mai multă empatie decât o pasăre, și mult mai multă decât o reptilă, iar o insectă, precum „homarul de copac” nu va stârni probabil nici un fel de reacție empatică, indiferent cât mult suferă.

Evident, progresia nu este chiar atâta de liniară, căci anumite trăsături, în general cele „drăguțe”, pot accentua procesul de empatizare, iar altele le pot inhiba. De exemplu, un șobolan, cu toate că-i pe o treaptă (vorba vine) similară cu iepurele, va fi văzut drept respingător, datorită unor instincte ce ne semnalează calitatea sa de purtător de agenți patogeni.

În tot acest spectru de griuri, oamenii au căutat punctul unde albul devine negru, în concordanță cu etica vremurilor respective. De altfel, până ca lumea să devină atâta de globală, nu exista necesitatea de a extinde empatia la toată specia. Se putea duce o viață liniștită de trib primitiv și războinic, fără să ai nevoie să empatizezi dincolo de satul tău, și poate satele imediat vecine. Cercul s-a lărgit succesiv, dar și în secolul XIX, mulți nu empatizau dincolo de „națiunea” sau „rasa” proprie și nici nu prea aveau de ce, dacă o luăm dintr-o perspectivă pur utilitaristă. Era rău să empatizezi cu inamicul când mergeai la luptă, indiferent că e satul tribul vecin sau națiunea vecină, căci mai greu crapi capul cuiva cu care te identifici. 

Instinctul empatic poate fi manipulat ce-i drept, prin schimbare de optică. Omul este cel mai puternic declanșator de empatie pentru alți oameni, lucru evident și în discursurile ce țin de drepturile animalelor, unde există tendința de a umaniza animalele sau invers, de a le goli de orice „umanitate” până devin obiecte, în funcție de care parte a baricadei te afli. 

(Un exemplu de manipulare extremă a limitei empatice este repetiția obsesivă, înainte un masacru, fie el genocid sau război propriu-zis, că grupul țintă este lipsit de umanitate, fiind doar  animale, viermi, gândaci, șobolani, sau la modul general, paraziți sau boli)

Actualmente, pentru mulți, cercul drepturilor a trecut limita speciei, sau cel puțin ar trebui să treacă. Însă concentrarea asupra empatiei ratează oarecum problema. Ar însemna ca discuția să se poarte pe instincte, la cald, iar șansele da fi specie bine protejată să depindă de ce reacții emoționale stârnesc în Oameni. Ori discuția, zic eu, ar trebui să se bazeze pe un calcul „la rece”, rațional, care ia în considerare atât latura conștientă a animalelor, capacitatea lor de a simți durere, cât și aspectul lor utilitar. Reducând subiectul la doar una din cele două aspecte, se ignoră părți esențiale din discuție, și anume că animalul este concomitent o unealtă folositoare dar și o ființă conștientă.

La urma urmei, și relația dintre om și câine are în spate un calcul cost-beneficiu, însă liantul relației respective este alcătuit din două instincte „bastardizate”: instinctul de haită al câinelui și instinctul social-empatic al omului. De altfel nu cred că în numeroasele milenii de conviețuire, omul a început să fie empatic față de câine doar în secolul XXI. 

Via Wikimedia

Sunt curios dacă într-o situație ipotetică în care s-ar descoperi o insulă locuită de Homo Neanderthaliensis, ar trebui extinsă empatie noastră și asupra acestei specii non-Homo-Sapiens, sau limita ar trebui să rămână la omul modern, iar ceilalți hominizi să fie considerați animale?

Minaretul - soluții la dilema helvetă

Mecet demineratizat

Minaretul este un element arhitectural cu funcții similare turnului de biserică. Pe de o parte marchează vizual un loc care funcționează ca centrul unei comunități, fiind „sala de adunare” a credincioșilor, iar pe de altă parte oferă un mijloc de atenționare și convocare pe cale auditivă. La musulmani prin vocea muezinului, la creștini prin limba clopotului. Faptul că aceste elemente aciculare definesc de multe ori un peisaj este de la sine înțeles, iar asta pare să fi iritat poporul elvețian, care acum 2 ani a decis că minaretele nu se potriesc cu estetica burgului alpin.

Știm din înțelepciune lui Herr Darwin, că atunci când există presiuni selective puternice, organismele pot fie să se adapteze, fie să moară. Astfel, prin referendumul elvețian s-a creat o nouă presiune pe arhitectura moscheilor din Confederație. Și cred că există șanse mari ca „geamia elvețiană” să fie pur și simplu o nouă tipologie de lăcaș de cult islamic, fără minaret.

(╯°□°）╯︵ ┻━┻

Un exemplu posibil în acest sens ar putea fi ideea arhitecților Daniel Andersson și Christiane Flügel. Aceștia iau schema unei moschei, cu funcțiuni succesive, și o răstoarnă, astfel încât să creeze o „moschee verticală”. Trecerea de la funcțiunile publice, dinamice - recepția, piața - la cele private, contemplative - biblioteca, grădina publică, sala de rugăciune - , se face urcând nivelele. Simbolistica gestului de ascensiune este de neignorat, iar estetica este una foarte islamică, fațada lăsând o impresie de textil, având ca accent o „cută”, făcând trimitere, voit sau nu, spre Kaaba de la Mecca. Urcarea culminează cu terasa de la ultimul nivel, care devine minaretul de facto al clădirii, fără a mai păstra ceva din imaginea tradițională a acesteia.

Deși nu sunt de acord că sentimentul că minaretul ar fi simbol politic, cum cred mulți din tabăra „islam ist haram”, o comunitate - în cazul de față cea elvețiană - este îndreptățită să decidă ce reguli estetice se aplică în propriile localități, iar musulmanii, probabil, se vor adapta la noile restricții estetice.

Moscheea „Fascicul de lumină”

O altă moschee ce n-are minaret, în sensul clasic al cuvântului, este propunerea catalancelor de la ZEST Architecture la același concurs de idei, unde „turnul” este indisolubil de forma generală a clădirii. O formă care amintește în același timp de estetica dhowului și a corturilor arabe, dar și de exemple din arhitectură modernă, occidentală. Însă un aspect mai interesant este faptul că segregarea sexuală nu se face printr-un zid, cum de multe ori e cazul, ci printr-o perdea de lumină, cele două sexe fiind de fapt în aceeași încăpere - o idee utilă în situația în care la un moment dat va fi interzisă segregarea sexuală în „lăcașurile de cult”.

Și ca să încheiem pe o notă familiară, căci francofoni suntem și noi și ei, algerienii tocmai s-au apucat de a treia cea mai mare moscheie din lume (după cele de la Mecca și Medina), adică un fel de „Geamia Mântuirii Neamului”, având un minaret de 265 metri înălțime. Vă invit să consultați imaginile de pe ArchDaily pentru detalii.

Pt. biserici altfel, vezi: „Arhitectură ortodoxă contemporană”.

Bosco Terminatorul, alt criminal african de care probabil n-ai auzit

Ntaganda (Foto via Guardian)

Toată nebunia asta cu Kony2012 mi-a pornit reflexele de hipstăr geopolitic. Adevăru-i că eu știam de Kony înainte să fie cool (nu că acum s-ar ști ceva dincolo de „Kony există, e nașpa, noi tre' să-l oprim. Like!”) așa că am să vă povestesc de un alt lord al războiului din Africa - Rep. Dem. Congo mai exact - care-i destul de obscur și de care probabil n-ați auzit: Bosco Ntaganda, zis „Terminatorul”.

Ar merita schițat în primul rând contextul din estul Congoului, o zonă bogată în resurse minerale, precum prețiosul coltan. Pe foarte scurt, genocidul de 100 de zile din Rwanda anului 1994 s-a revărsat și-n estul fostei colonii belgiene, și de-a lungul anilor am avut Ntagandadouă conflicte pan-congoleze (din care al doilea a fost cel mai mare conflict de la Al II-lea Răboi Mondial încoace), și mai multe conflicte regionale, în Ituri și Kivu, având ca protagoniști: armata rwandeză, cea ugandeză, ultranaționaliști Hutu, o armată Tutsi locală, miliții Mai-Mai (tribale), armata națională congoleză și multe alte forțe, mai mici sau mai mari. Ca să calmeze acest clusterfuck comunitatea internațională a trimis forțe ONU de menținerea a păcii - cea mai mare astfel de misiune la ora actuală, misiunea MONUSCO având actualmente 19.000 de membri, din care 17.000 militari.

În contextul acesta, sus-numitul Bosco Ntaganda servea ca omul rwandezilor în estul Congoului, ofițer în Congresului Național pentru Apărarea Poporului o miliție tutsi ce vâna foști genocidaires hutu, fugiți din Rwanda în estul fostului Zair după 1994. În timpul „Marelui Război African”, cum a fost numit Al II-lea Război din Congo, Ntaganda a incorporat numeroși copii soldați în armata din care făcea parte (Forțele Patriotice pentru Eliberarea Congoului), care se ocupa cu ce se ocupau și celălalte miliții pe acolo: masacre, violuri și activități conexe. În consecință, în anul 2006 Curtea Internațională de justiție a emis un mandat de arestare pentru „crime de război constând în utilizarea copiilor-soldați”.

Problema este că Ntaganda fusese făcut general în armata congoleză, la fel ca mulți alți ofițeri de armate rebele, în ideea în care guvernul dorea să absoarbă diversele miliții locale în structurile sale armate. Dat fiind faptul că puterea politică de la Kinshasa tot departe și impotentă este, Terminatorul a devenit un fel de baron local peste provincia Kivu de Nord, o zonă extrem de bogată și totodată mizeră, iar azi se fâlfâie pe sub nasul trupelor ONU fără ca aceștia să se poată atinge de el. Acum are legitimitate guvernamentală în timp ce-și jefuiește fieful în cel mai mafiot stil posibil, deși guvernul se finanțează în proporție de 50% din ajutoare externe, deci ar fi ușor să se pună presiune pe politicienii din Kinshasa.

Totuși, până când cineva nu face un filmuleț sentimentaloid, lumea nu va auzi de el, la fel cum lumea nu prea știe nici de Laurent Nkunda (care a fost și arestat) sau de Generalu' „'n Curu Gol” (care s-a pocăit). Noroc că unii dictatori africani mai falsifică alegeri din când în când, sau reprimă sângeros vreo manifestație sau o mierlesc în puciuri, și astfel mai apar pe la știri, căci astfel nici de ei nu prea s-ar auzi.

PS. O altă chestie de care nu prea aude lumea - dacă tot suntem la capitolul awereness - sunt țările africane ce nu sunt la pământ din punct de vedere economic sau politic. Un exemplu ar fi Botswana, care are o economie galopantă, nu prea pare să fie afectată de „blestemul resurselor” (diamante, în cazul lor), au o tradiție democratică sănătoasă precum și cea mai mișto subcultură de metaliști din lume.

Informații incomode despre Kony 2012

Un viral bântuie interneții. Dacă nu s-a întâmplat deja, în curând veți observa filmul documentar Kony 2012 făcându-și apariția peste tot pe Facebook (e reddit e plin deja). În esență, este un film care se dorește mobilizator împotriva unui lider de gherilă african, Joseph Kony, comandantul Armatei de Rezistență a Domnului. Acest Lord's Resistence Army este o mișcare mistic-creștină ce are prostul obicei de a răpii copii pentru a-i folosi ca soldați sau sclavi sexuali. Activă mai demult în nordul Ugandei, ulterior a migrat spre zona de la granița dintre Rep. Dem. Congo, Sudanul de Sud și Rep. Centrafricană. Este astfel de înțeles de ce mulți, inclusiv subsemnatul, doresc că Joseph Kony să fie prins și executat prin metode medievale.

Problema cu filmulețul de mai sus este organizația din spatele său, un ONG ce are o abordare discutabilă, abordare care s-ar putea să nu fie evidentă din filmuleț, dar care e necesar de știut în momentul în care la sfârșitul filmului sunteți îndemnați să contribuiți cu donații. Voi traduce părți dintr-un text critic, însă fără să includ și linkurile din textul original (le găsiți acolo):

„Invisible children a fost criticată de nenumărate ori. Fiind un ONG înregistrat, finanțele sale sunt publice. Anul trecut, organizația a cheltuit $8,676,614, din care numai 32% a mers pe servicii directe, restul fiind folosit pe salarii, cheltuieli de călătorie și transport, și producție de film. E departe de o situație ideală, iar Charity Navigator le dă un scor de 2/4 stele deoarece nu și-au supus finanțele la audit extern. Însă probleme sunt mult mai multe.

Organizația este în favoarea intervenției militare [americane] directe, iar banii lor finanțează armata guvernamentală ugandeză și diverse alte forțe armate [precum Armata de Eliberare Populară a Sudanului, azi armata sud-sudaneză]. [...] Asupra armatei ugandeze cât și asupra celei cea sud-sudaneze planează numeroase acuzații de viol și tâlhărie, însă Invisible Children le ia apărarea, susținând că armata ugandeză „este mai bine pregătită și echipată decât armatele naționale a celorlalte țări afectate”, deși Kony nu mai este activ în Uganda, și asta din 2006 potrivit și propriilor sale afirmații.

Vânătoare de Kony

Totuși grosul cheltuielilor celor de la Invisible Children nu se face pe  finanțarea milițiilor, ci pe răspândirea informațiilor (awareness) și pe filmări. Ceea ce ar putea fi un lucru bun, însă Foreign Affairs susține că Invisible Children (și nu numai ei) „manipulează faptele în scopuri strategice”. [...]  [Kony] este pe bună dreptate malefic, dar exagerările și manipulările pentru a capta atenția publică sunt contraproductive, și lipsite de profesionalism și sinceritate.[...]

Totuși Kony e un om rău, și e aici de ceva vreme, de aceea SUA s-a implicat în lupta împotriva sa de câțiva ani. Comandamentul Armatei SUA din Africa (AFRICOM) a executat multiple misiuni de-a lungul timpului, încercând să-l prindă sau să-l ucidă pe Kony, și au eșuat de fiecare dată, provocând numeroase măceluri retributive. Iar problema cu executarea unui om care folosește copii soldați este că și garda sa personală e formată din copii. Orice tentativă de de a-l ucide va avea ca rezultat moartea a numeroși copii, un impact ce ar trebui minimalizat pe cât posibil. [...] Kony a fost implicat  și în tratative de pace în trecut, care însă au eșuat. 


Invisible Children se concentrează acum pe intervenție militară. Intervenția militară poate să fie, sau poate să nu fie, o idee bună, însă persoanele care sprijină campania KONY 2012, s-ar putea să nu-și dea seama că sprijină armata ugandeză, care, la rândul ei, nu se sfiește să violeze și să jefuiască.[...]”

Includ și un pic de context istoric la această postare:

Museveni

În 1986, președintele ugandez Tito Okelle, un nordic, etnic Acholi, pierde puterea în fața armatei rebele a lui Yoweri Museveni, actualul președinte ugandez. Ca-ntotdeauna când politica devine etnică, cei din comunitatea Acholi, care până atunci era dominanți în armată, au început să fie persecutați, și ca-ntotdeauna, cei persecutați s-au răsculat, în cazul de față, printr-o armată mistic-creștină, Mișcarea Sfântului Duh, din care ulterior s-a desprins LRA-ul lui Kony.

Astfel, actuala putere este parțial responsabilă pentru situația din Acholiland (nordul Ugandei). De menționat că nici sprijinirea lui Museveni nu e tocmai coșer. Fiind de 26 de ani la putere, a eliminat restricțiile constituționale pe numărul de termene prezidențiale, persecută opoziția și, zic unii, își pregătește fiul să-i succeadă, deși zisese cândva că „nici un președinte african n-ar trebui să stea mai mult de 10 ani la putere”.

Dacă vreți, sprijiniți campania Kony 2012, dar informați-vă înainte să dați Like și Share, să știți pe cine susțineți.

Later Edit. Potrivit unui articol excelent, Kony e pe ducă de ceva vreme. A fost deja eliminat din Uganda, e înfometat și lipsit de resurse, mai are vreo 200-300 de oameni, maxim, și zero prieteni pe scena internațională. Mobilizarea asta e cam în al treisprezecelea ceas, iar Uganda are alte probleme mult mai presante, precum o boală convulsivă ciudată ce afectează momentan vreo 4000 de copii.

Intermezzo: Sfântul Nicolae

Cândva lui i se-nchina toată țara.