Și totuși Țuțea avea dreptate

Aproape. Motto-ul „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” ar putea fi un citat de bun simț cu un minim efort de îndreptare.

În primul rând trecem peste cuvintele „Fără Dumnezeu”, incipitul care formulează intenția din spatele citatului. Apel la consecințele necredinței, după cum am mai spus, nu validează poziția credinciosului. Trecem mai departe. 

Urmează segmentul „omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor”, ce corespunde, în esență, cu realitatea: omul este un membru al regnului animal, este capabil de rațiune (deși n-aș spune că e rațional) și limbajul articulat este una din trăsăturile caracteristice al sale.

Și ajungem la partea cu impact maxim: „care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, pedeapsa țuțeană pentru necredință, blestemul ateului fără repere. Și totuși, fie că ne place sau nu, se poate spune că omul „vine de nicăieri”. Căutând originea lui, mergem din aproape-n aproape, generație cu generați până ne pierdem în negura evenimentului abiogenetic. Omul n-are o origine nobilă, edenică, nu putem spune că vine de undeva, la fel cum nu putem spune că istoria sa ar avea vreo direcție sau finalitate, deși mulți profeți au căutat sfârșitul istoriei. Într-adevăr, omul „merge spre nicăieri”, și asta e.

Așa că indiferent cu câtă ardoare dorim să dăm un sens măreț omului, credința în falsități nu ne va schimba condiția. Ca să-l parafrazez pe moș, „Cu sau fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

Dragoste de patrie cu de-a sila

http://i.imgur.com/Sw5yz.png

Distrugerea drapelului, a imnului, a stemei sau a altui simbol national ar putea fi pedepsita cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani, potrivit unei propuneri legislative inregistrate la Senat. Ce parere ai despre introducerea acestor sanctiuni?

Detalii pe avocatnet.ro.

Jared Diamond despre religie și stat

Statuia „Patria Mamă te cheamă!” din Volgograd

"[Un alt] mod prin care cleptocraţii pot câştiga sprijin popular este acela de a crea o ideologie sau religie care să justifice cleptocraţia. Grupurile şi triburile aveau deja credinţe supranaturale, întocmai ca şi religiile moderne acceptate. Însă credinţele în supranatural ale grupurilor şi triburilor nu serveau la justificarea autorităţii centrale, justificarea transferului avuţiei sau menţinerea păcii între indivizi neînrudiţi. Când au căpătat aceste funcţii şi au devenit instituţionalizate, credinţele în supranatural au fost prin aceasta transformate în ceea ce denumim noi religie. Şefii hawaieni erau reprezentativi pentru şefii de oriunde altundeva prin faptul că îşi afirmau divinitatea, descendenţa divină sau măcar legătura directă cu zeii. Şeful pretindea că serveşte populaţia intervenind pentru ei înaintea zeilor şi recitând formulele rituale cerute pentru a obţine ploaia, recolte bune şi succes la pescuit.

Uniunile de triburi au o ideologie caracteristică, precursoare a unei religii instituţionalizate care întăreşte autoritatea şefului. Şeful poate fie să combine funcţiile de şef politic şi preot într-o singură persoană, fie să sprijine un grup separat de cleptocraţi (preoţii) a cărui funcţie este aceea de a furniza justificare ideologică pentru şefi. Aşa se explică de ce uniunile de triburi dedică o parte atât de mare din tributul strâns construirii templelor şi a altor lucrări publice, care servesc drept centre ale religiei oficiale şi semne vizibile ale puterii şefului.

În afara justificării transferului bogăţiei către cleptocraţi, religia instituționalizată aduce alte două importante beneficii societăţilor centralizate. Mai întâi, ideologia sau religia comună ajută la rezolvarea problemei modului în care indivizi care nu sunt înrudiţi pot să trăiască împreună fără să se ucidă între ei, oferindu-le o legătură care nu este bazată pe înrudire. In al doilea rând, ea dă oamenilor un motiv, altul decât interesul genetic propriu, de a-și sacrifica viețile spre binele altora. Cu prețul câtorva membri ai societății care mor în bătălie ca soldați, întreaga societate devine mult mai eficientă în cucerirea altor societăți sau în apărarea în fața atacurilor.[...]

Ex-premierul grec la ceremonia depunerii jurământului (sursă)

Cele dintâi state au avut religii de stat şi temple standardizate. Numeroşi regi timpurii au fost consideraţi divini şi li s-a acordat tratament special sub nenumărate aspecte. Spre exemplu, împăraţii azteci şi incaşi erau purtaţi în litiere; înaintea litierei împăratului incaş mergeau slujitori care maturau pământul; iar limba japoneză conţine forme speciale ale pronumelui „tu”, folosite numai pentru adresarea în faţa împăratului. Primii regi erau ei înşişi capii religiilor de stat sau aveau mari preoţi. Templul mesopotamian era centrul nu numai al religiei, ci şi al redistribuirii economice, al scrierii şi al tehnologiei meșteșugăreşti.

[...] Religia oficială şi fervoarea patriotică a multor state face ca trupele lor să fie dispuse să lupte sinucigaş. Disponibilitatea aceasta din urmă este atât de puternic programată la noi, cetăţenii statelor moderne, de şcolile, bisericile și guvernele noastre, încât uităm ce ruptură radicală marchează ea faţă de istoria umană anterioară. Fiecare stat are un slogan prin care îşi îndeamnă cetăţenii să fie pregătiţi să moară, la nevoie, pentru stat: Marea Britanie - „Pentru rege și ţară”; Spania - „Pentru Dumnezeu și Spania”; și aşa mai departe. Sentimente similare i-au motivat pe aztecii secolului XVI: „Nimic nu se aseamănă morţii în luptă, nimic morţii înflorite atât de scumpă Lui [zeulul naţional aztec Huitzilopochtli], cel care dă viaţă: o văd în depărtare, inima îmi tânjeşte după ea!”

Asemenea sentimente sunt de neînchipuit în cadrul grupurilor și triburilor. În toate relatările pe care mi le-au făcut prietenii mei din Noua Guinee referitor la războaiele tribale din trecut nu a existat nici măcar o urmă de patriotism tribal, de încărcătură sinucigaşă, sau de vreun alt comportament militar care să indice un risc acceptat de a fi ucis. În schimb, raidurile sunt iniţiate prin ambuscade sau prin forţă superioară, astfel încât să fie redus la minimum, cu orice preţ, riscul cuiva de a muri pentru satul său. Însă această atitudine limitează sever opţiunile militare ale triburilor, prin comparaţie cu societăţile statale, in mod firesc, ceea ce face din fanaticii patrioţi sau religioşi adversari atât de periculoşi este nu moartea fanaticilor înşişi, ci disponibilitatea lor de a accepta moartea unui mic număr dintre ei pentru a-și anihila sau zdrobi duşmanul păgân. Fanatismul in război, de tipul celui care a motivat cuceririle creştine sau islamice înregistrate de istorie, a fost probabil necunoscut pe pământ până la apariţia uniunilor de triburi și mai cu seamă a statelor din ultimii aproximativ 6 000 de ani."

Citate din cartea „Viruși, Arme și Oțel - Soarta societăților umane” de Jared Diamond, capitolul 14, „De la Egalitarism la Cleptocrație - Evoluția formelor de guvernare și a religiei”, paginile 272-276.

Tineretul marxist-leninist de ieri, anarho-capitaliștii de azi

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice stânga occidentală și-a văzut șubrezită semnificativ poziția în plan ideologic. Marxismul fiind distrus ca imagine publică, tineretul progresist a trebuit să se reorienteze spre alte ideologii. Unii au ales ecologismul, dând naștere la celebra poantă prin care ecologiștii sunt ca lebenițele: „verzi pe dinafară, roșii pe dinăuntru”. Însă există o porțiune a acestui sector demografic care a sărit gardul mesianic taman în direcția opusă, al anarho-capitalismului. Pare paradoxal, însă există anumite asemănări interesante între cele două discursuri, marxist și libertarianismului anarhist.

În linii mari, libertarianismul poate fi definit ca o filosofie politică ce pune accentul pe libertatea inviduală maximă a omului ferit de orice fel de coerciție, în special cea a statului. Spectrul libertarian cuprinde indivizi începând cu minarhiștii, fanii statului „paznic-de-noapte” și până la anarho-capitaliștii cei mai duri (mă voi axa în special pe aceștia din urmă, fiind cei mai ideologizați, la fel ca și comunismul marxist pe spectrul socialismului). În partea opusă, avem marxismul, o filosofie politică al cărui accent cade pe respingerea capitalismului și a proprietății private în favoarea celei colective, precum și pe determinismul istoric ce va avea ca finalitate societatea comunistă, unde statul este abolit la ca și clasele sociale, după o fază intermediară, puternic etatistă. Se observă lesne filonul anarhist al ambelor ideologii, deși marxismul s-a cam blocat în practică la etapa etatistă, cu toate că în perioada în care a apărut și și-a făcut simțită prezența era de multe ori acompaniat de diverse forme de anarhism de stânga. De notat totuși că ambele denumiri cuprind de fapt ideologii largi cu numeroase ramificații. 

Și totuși poveștile se aseamănă. „Capitalismul exploatează omul muncitor”, proletarul. „Statul jefuiește omul muncitor”, patronul. Dacă în secolul XIX profeții egalității vorbeau către marea masă a neavuților, regăsiți în fabrici în vestul industrializat și pe ogoare în estul retrograd, astăzi ideologia libertății vorbește către burghezul contemporan, membru al middle-class-ului capitalist, exploatat de birocrația parazitară. 

Iar soluția este, în funcție de situație, fie altruismul și colectivismul, fie egoismul și individualismul. Societatea ideală este fie o linie de producție, fie un bazar. Ambele ideologii par să ignore faptul că omul este atât o ființă individualistă, care delimitează o sferă privată cu posesiuni, cât și una socială, ce va forma grupuri ce apoi vor căuta să își impună voința chiar și agresiv. În acest caz, ambele ideologii încearcă să reducă esența omului la ce le convine. „Omul nou” este fie unul căruia i s-a amputat simțul proprietății private, fie unul căruia i s-a amputat instinctul de grup, și care va adopta, dintr-un moralism simplu „principiul non-agresiunii”, deși calculele sale îi spun că e mai profitabil să fii agresiv și rapace. O societate colectivistă este la fel de mare fantezie precum o societate care a s-a raliat în totalitate la pacifism libertarian și e omogen-anarhistă. 

Totuși, se pune întrebare ce împiedică adoptarea acestor rețete-minune care ne vor scăpa marile necazuri ale lumii? Dacă în marxism orice problemă era un avatar al capitalismului și gândiri burgheze (și anti-revoluționare), problema libertarianismului e efectul agresiunii malefice a statului, fie în sens clasic, fie extins, . Adepții celor două ideologii vor argumenta că atunci când acestea erau pe cale să fie puse în practică, au fost suprimate, fie de „capitalismul imperialist”, fie de „etatismul sclavagist”.

Sau poate n-au fost puse în practică deloc. URSS nu e marxism(-leninism), e stalinism, e „capitalism de stat”. Somalia nu e anarho-capitalism, nici pe departe,  căci orice trib, „lord al războiului” este un proto-stat. Nu putem trage concluzii decât din implementarea lor corectă, iar până acum, nu putem vorbi de așa ceva. Sau poate putem  din trecutul îndepărtat pe care-l mulăm pe ideologie: nobilul sălbatic era pentru stângiști un om cu precădere comunist, într-o stare edenică, la care comunismul spera să se întoarcă, într-o formă actualizată. O idee oarecum similară este la libertarieni ideea că omul în stare pură este un individ autonom, cu posesiunile proprii ce intră în schimburi libere cu semenii săi, dar care, de-a lungul istoriei, datorită apariției statului, a decăzut la stadiul de rob al statului.

Totuși, îmi permit să fac și eu o profeție. Ca orice utopie, și la fel ca marxismul, socieatea libertariană nu se va împlini. Ideologia va exercita o anumită influență asupra gândirii umane, iar apoi umanitatea va purcede spre alte ideologii. La fel cum a făcut mereu...

Mitizarea în imagini

Niște imagini inspirate de articolul despre mitizare post-mortem, în care vorbeam despre personaje reale ce devin personaje mitice, adesea cu puteri fantastice, cum a fost, de exemplu, cazul unui predicator evreu, obișnuit pentru secolul I, transformat ulterior într-un (semi)zeu cu puterni nebănuite.

http://i.imgur.com/GFg8a.png

http://i.imgur.com/UY0c2.png

http://i.imgur.com/Xo2AE.png

http://i.imgur.com/RWxEX.png

Edenul poluat: Marinetti, Chaplin și ecologia contemporană

Cimitir de mașini, Värmland, Sweden (sursă)

Și dacă tot sutem la păcate și căderea din „grădina raiului”, să vorbim și despre subiectul alienării față de natură, un subiect de mare actualitate. La începutul secolului XX, Tommaso Marinetti decreta, pe 20 februarie 1909, prin al său „Manifest futurist”:

„Anunțăm că splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei. Un automobil de curse a cărei caresorie e împodobită cu țevi groase, ca niște șerpi cu respirația explozivă - o mașină ce se năpustește, alergând parcă pe alice, este mai frumoasă decât Victoria din Samotrace

Vrem să cântăm imnuri omului la volan, care aruncă lancea spiritului său pe orbita Pământului [...] vom cânta despre fervoarea nocturnă și vibrantă a arsenalelor și șantierelor navale arzând sub violente luni electrice; gări ce devorează șerpi cu penaj de fum și abur; uzine atârnate de nori prin firul fumului lor strâmb; poduri ce sar peste râuri asemeni unor gimnaști uriași, strălucind în soare cu scânteiri de cuțite; vase cu aburi ce adulmecă orizontul; locomotive cu plâmâni adânci, ai căror roți galopează pe șine asemeni unor cai uriași din oțel, cu lungi tuburi în loc de hățuri; și zborul fin al avioanelor ale căror motoare flutură zgomotos în vânt precum drapelele, și par să imite aplauzele mulțimilor cuprinse de extaz.”

Reacția la această modernitate mecanizantă a fost un soi de neo-romantism, o idealizarea a naturii cam în măsura în care romantismul a fost o nostalgie pentru medieval. Aceasta și-a găsit vocea în postmodernitate, dar se prefigura deja la câteva decenii după ce futuriștii proclamau secolul vitezei. Un exemplu rapid ar fi Charlie Chaplin în celebrul discurs din Marele Dictator, filmul din 1940:

„Am dezvoltat viteză dar ne-am închis în sine. Mecanizarea ce ne aduce abundență ne-a creat un gol în inimă. Cunoștințele ne-au făcut cinici. Știința ne-a făcut duri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim insuficient. Mai mult decât mecanizare, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât știință, ne trebuie bunătate și gentilețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. [...]

Soldați! [...] Nu vă supuneți acestor oameni denaturați - oameni mecanici, cu minți mecanice și suflete mecanice! Voi nu sunteți niște mașini! Voi nu sunteți vite! Sunteți oameni! Aveți dragostea umanității în inimi. Voi nu urâți! Doar cei neiubiți urăsc - cei neiubiți și denaturați!”

Mecanizarea denaturată versus umanitate, la o intensitate mică. Un discurs ce se va amplifica deceniu după deceniu până la obsesiile contemporane ce țin de natură și de ideea Pământului ca Eden poluat. Produsul natural și naturist, moda bio, eco sau verde; armonia ca principiu „zen” de interacțiune cu natura, opus modernității industriale care vede natura ca o resursă exploatabilă; sustenabilitatea ca mantră (cu toate că și postmodernitatea ar putea brutaliza „natura”, prin proiecte de geo-inginerie intrusive); obsesiile curente, legate de dezastre ecologice - și mă refer la încălzirea globală, gaura din stratul de ozon - spun multe despre zeitgeistul contemporan.

Ar mai fi înclinația spre salvat specii, spre limitarea gradului de suferință a diverselor animale, inclusiv cele domestice, mergând până la apariția veganismului etic, ce consideră violența sau exploatarea animalelor domestice ca fiind greșite sub orice formă. Tot aici intră și ideea de „great ape personhood”, cum că maimuțele antropoide ar trebui considerate persoane, asemănător oamenilor, și să beneficieze de drepturi suplimentare. Unele idei bune, altele discutabile.

O contralatură a acestor idei biocentrice este viziunea omului ca agent perturbator, chiar patogen, exterior (uneori) și inferior naturii. Aproape o formă a celebrului „white guilt” extins însă la nivel de omenire nu față de rasele non-albe ci față de speciile non-umane. O inversare a modernității care a fost adesea ariano-centrică și antropocentrică. Umanitatea a devenit, din stăpâna naturii, dușmanul naturii, dar, în mod ciudat, și un potențial salvatorul al naturii...

Uzină siderurgică abandonată, Newton, CT, SUA