Discuții despre oameni și câini

De ceva vreme în România, subiectul câinilor fără stăpân este de mare actualitate. Au curs șiroaie de text pe walluri de Facebook și pagini de ziare online și offline. Dezbaterea este încă în toi, și, din păcate, mult prea înfierbântată. Nefiind nici stăpân de câini, nici victimă de mușcătură, am stat în tribune și am urmărit liniștit meciul. Țin să spun că simulacrul de dezbatere legat de maidanezi a mustit de la bun început a discurs panicard și emotiv. 

Pe de o parte avem asociațiile pentru protecția animalelor și fanii aferenți, oameni pro drepturile animalelor, adesea de sex feminin, care încearcă să ațâțe sentimente materne, prezentând căței inocenți, timizi, cu urechile lăsate, privind adesea din spatele unor gratii. Se înțelege că frica din ochii lor este rezultatul abuzului uman, această specie trufașă care s-a auto-impus dumnezeu pe pământ deși este o bestie sălbatică ahtiată după sânge. Omul dezumanizat și neomul umanizat. Adesea șmecherii sentimentaliste ce nu trec de nivelul unei emisiuni de teleșoping.

De partea cealaltă, am găsit într-adevăr agresivitate umană, sub forma unui discurs la fel de emotiv. Am văzut echivalări simpliste între specii diferite, precum câini și șobolani (că deh, sunt tot animale), de către aceeași oameni care resping punerea semnului egal între animalul om și câine. De asemenea, tabăra anti-maidanezi a avut grijă să prezinte fiecare atac canin cu lux de detalii, dorind să stârnească instincte. Imaginile, căci fac cât o mie de cuvinte, îmi înfățișau câini cu colții la vedere, aproape turbați. Tabloul ce se dorea conturat era oglinda celeilalte: câinele ca pericol etern, aproape că nu se cerea stârpirea întregii specii. Din nou, sentimentalisme în stil Știrile de la ora 5.

Din păcate nu cred că așa trebuie discutată o problemă, iar scuza că a intervenit repetitivitatea și uzura răbdării nu merge. N-ai nervi să porți această discuție, te retragi, nu te apuci de otevisme viscerale. Voi fi primul care recunoaște că există o problemă majoră cu câinii vagabonzi, în unele orașe e nevoie de intervenție rapidă, și eutanasierea este inevitabilă, având în vedere numărul lor mare. Însă nu cred că toți câinii trebuie uciși, castrarea fiind o soluție pentru indivizii non-agresivi - și cred că avem suficienți veterinari care pot face diferența. Iar castrarea și eliberarea ar trebui să fie o măsură provizorie, până se pun la punct centre de câini în mai toate orașele. Nu cred că dreaptul la viață e sacrosant la câini, dar nu cred nici că asta ne dă dreptul să utilizăm euthanasia drept panaceu. La fel cum eliberarea lor în masă nu e răspunsul potrivit pentru condițiile mizere din hingherii. Și în final tot discursul ar trebui să pună în balanță și suferințele cauzate animalelor de către o soluție sau alta, (luând în considerare și soarta câinelui castrat și „eliberat” în lunile de iarnă cu minus țîșpe grade, în care disperarea ar putea transforma chiar și indivizii neagresivi în dulăi disperați de foame).

Personal, vreau să văd date, analize, puncte pro și contra, costuri și avantaje, căci altfel dialogul rămâne la stadiul de lătrături și rațiunea zboară pe geam. (O astfel de abordare „rațională” observ în insistența de a arăta că prima lege ce ține de drepturile animalelor ține a fost dată de regimul nazist. Un argument valid care nu încearcă absolut deloc să demonizeze prin asociere negativă...)

PS. S-a pus de mai multe ori în discuție dacă limita empatiei umane ar trebui să fie specia ce s-a botezat homo sapiens, sau ar trebui să se extindă să includă și alte specii, cum ar fi de exemplu canis lupus familiaris. Însă despre asta, data viitoare.

Tranziția română și sfârșitul istoriei

Monument bulgar „reinterpretat”

Una din aporturile creștinismului la gândirea occidentală este ideea timp liniar cu incipit și finalitate. Dacă în antichitate viziunea asupra timpului era mai degrabă ciclică, gândirea creștină a introdus noțiunea de  „sfârșit al istoriei”. Ce auzim de la ezoteriști, cu a lor „trezire globală” și „conștiință planetară” ca stare finală a istoriei este derivat din acest mit. Ideea de societate „comunistă” ca punct terminus al evoluției sociale (după capitalism) este o formă „secularizată” a mitului, la fel cum a fost și ideea mai recentă că democrația și capitalismul american sunt apogeul evoluției sociale, cum afirma, de exemplu, Francis Fukuyama la sfârșitul Războiului Rece.

Mitul „împărăției de la sfârșitul vremurilor”, în forma sa contemporană, continuă să ne afecteze modul în care vedem lumea. „Tranziția” este un astfel de concept. Este, în viziunea noastră, o perioadă finită, o călătorie socială spre o destinație fixă: democrația și capitalismul. Din păcate, uităm că ținta noastră este într-o stare de flux, la fel ca noi, iar tranziția nu se va termina niciodată, pentru că lumea este și va fi într-o perpetuă schimbare (și nu doar în mai bine). Ar fi bine să ne amintim că și societățile vestice au evoluat și continuă să evolueze.

Auzim din ce în ce mai des ofuri mioritice legate de durata tranziției post-decembriste. „De douăzeci de ani suntem tot în tranziție” se lamentează românul, exasperat că trenul post-decembrist n-a ajuns în Gara finală a abundenței. Viziunea noastră este similar exodului biblic, în care, după o călătorie prin deșertul post-comunismului, ar trebui să ajungem la sistemul care ne va asigura laptele și mierea de care se bucură și Occidentul. Și această perspectivă, în care ne așteaptă Utopia la capăt de drum, este profund dăunătoare, iar optica noastră ar trebui temperată cu mai mult realism. N-ar trebui să privim „tranziția” ca pe o perioadă excepțională, ci ca pe o stare perpetuuă, în care există posibilitatea perfecționării constante.

Azi sunt dilematic

Primesc recent pe blog, următorul comentariu:

„Bună ziua
Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni...” (http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
Vă mulțumesc frumos!
Împreună putem schimba vieții!
Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro”

În mod normal șterg aproape imediat orice cerere de link-exchange, însă în cazul de față am am fost curios să aflu detalii, având în vedere că e vorba de o campanie umanitară. Pe scurt, „Să fim oameni” e un blog-afiș, cu cazuri de copii bolnavi care cer ajutor, în general sub formă de donații bănești pentru operații în străinătate. Saitul aparținând organizației „Pantocrator” și abundă de imagistică ortodoxă și ton creștin.

Evident se naște o dilemă din această cerere. Fiind vorba de niște copii bolnavi, evident că orice expunere în plus nu poate decât să ajute, iar impulsul oricui este acela de a ajuta (mai puțin când vine sub formă de mail-spam, atunci impulsul e de a șterge). Dar în cazul de față aspectul uman este indiscutabil.

Pe de altă parte avem o organizație care la rădăcină este diametral opusă acestui blog ca și concepție ideologică și cade practic în tabăra ortodoxă-anti-cip-și-anti-atei, ceea ce mă face să cred că petentul de mai sus a ajuns din greșeală la mine.

Sunt curios, în cazul unei cereri similare, voi ceilalți cum ați proceda, și de ce?