Apelul la consecințe - câteva note

Apelul la consecințe este un mod foarte parșiv de a câștiga o argumentație. În principiu, mizându-se pe filtrul de costuri/beneficii a gândirii umane, se încearcă subminarea unei poziții prin consecințele (reale sau imaginare) pe care acea poziție s-ar putea să-l aibă. 

De obicei, întâlnim acest argument în două instanțe, oarecum interconecate:

În primul rând este vorba de anti-evoluționiști, care, speriați de ideile de selecție naturală și „supraviețuire a celui mai adaptat” cred că acestea vor atrage după sine o civilizație bazată pe eugenie și lagăre, după modelul totalitarismelor secolului XX. Am tratat deja această idee într-un articol mai vechi.

În al doilea rând, e vorba de situația mai generală a teiștilor, care văd într-o lume golită de divinitate - și deci de un standard obiectiv de moralitate - un haos generalizat al anarhiei și „relativismului moral”. Ei cred că astfel omul devine dintr-un nimeni important (centrul creației) de sub bocancul divin, un „nimeni pur și simplu”, pierdut pe un bolovan stelar, care e gata să-și omoare vecinul, un nimeni și el.

Primul argument se întâlnește de obicei la cultele creștine înclinate spre creaționism, precum neo-protestanții, sau într-o formă mai vulgară, la ortodocși. Pe de altă parte, al doilea apel la consecințe îl veți întâlni de fiecare dată când vreun înalt ierarh catolic sau ortodox (și aici ma gândesc mai ales la papă) începe să deplângă lipsa credinței și creșterea „nihilismului” care, chipurile ar arunca umanitatea înt-o „criză socială și spirituală”.

N-ar trebui să spun că și în cazul în care acceptarea „darwinismului” ar duce la o societate-abator, sau dacă ateizarea planetei ar transforma lumea în distopie orwelliană, aceste două idei ar rămâne la fel de valabile. O idee rămâne adevărată indiferent de consecințele sale.

Și ca final, aș dori să menționez, cu titlul onorific de „scârbe umane”, o categorie aparte de apelanți la această eroare logică. Sub logica lui „adevăru-i bun, dar nu și pt căței”, există o seamă de necredincioși, de obicei adulți, care consideră, arogant, că divinități și „prostii de-astea” nu există, dar totuși fac apologia religiei ca instrument de control al maselor. Din observațiile mele, tot ei dau dovadă de mediocritate, și se încadrează bine mersi în categoria „vulgului ce necesită control”, cu toate că își arogă, elitist, condiția de iluminați.