God vs. Starcraft

Fratele întru crez şi gaming Amarok dixit:

"Din nou mă avânt într-o speculaţie care probabil că oferă mult mai mult credit decât ar trebui unei categorii de oameni care este, de altfel, înprospătător de imună la obsesii metafizice. Dar tocmai de aceea mă ispiteşte într-atât să laud intuiţiile atât de naturale ale „generaţiei anti-naturale”, a celor ce preferă betonul încins sub tălpi în favoarea frunzelor uscate, tastaturile bine unse sub degete în favoarea scoarţei pomilor (sau nurilor fermi şi netezi, din păcate), monitorul de 21 de inchi în faţa ochilor, în favoarea apusurilor monotone şi policrome.

Tocmai din acest segment de populaţie se naşte adevăratul scepticism în raport cu omniscienţa divină. Minut cu minut, un jucător de Starcraft începe să înţeleagă undeva în labirintul psihicului său că se situează într-o analogie interesantă. Pus în faţa sarcinii de a controla un popor ales, de a-l îndruma pe calea cea bună, spre nimicirea inamicilor, cu toţii abominaţii ideologice şi biologice, gamerul poate, în mod potenţial, să se vadă pe sine în postura unui Dumnezeu al Mâniei, acelei divinităţi Iudaice atotştiutoare şi atotputernice pe care sunt bazate majoritatea religiilor vestice şi aproape estice. Destinul popoarelor atârnă de cablul mouse-ului său şi stă sub buricele degetelor sale. Glasul său este poruncă, profeţii săi sunt puternici şi comandă masele cu miracole şi favoruri divine şi planurile sale le aduc victoria (de cele mai multe ori... sau, mă rog, după o vreme). Asta ca să nu mai pomenesc de cheaturi, adevărate semne de intervenţie divină."

Conştiinţa aceasta de sine alterată, spre care ţintesc cu siguranţă toţi producătorii de jocuri de strategie care se respectă, Blizzard fiind printre cei care se respectă cel mai des şi în văzul lumii, este totuşi doar un efect al jocului, iar orice gamer care mai are încă o oarecare legătură cu realitatea... reală, ştie că e doar un joc. Uneori se poate simţi inadaptat dacă se scufundă prea mult în universul respectiv. Acesta este un semn clar al sănătăţii mentale. Şi totodată, un argument pentru care şi cealaltă jumătate a analogiei este tot atât de ludică şi de arbitrară. Reguli, decizii, subterfugii strategice, pedepse, toate cumplit de arbitrare în fond în joc, şi totuşi atât de verosimile – 1+1=îndoială, aş zice. Cu cât e jucătorul mai competent, cu atât creşte şansa pentru ca scepticismul său legat de cele divine să se împământenească – în fond e relativ uşor de făcut o comparaţie între un jihad şi o campanie din Starcraft şi sunt convins că un campion Sud-Coreean se poate dovedi un strateg mai bun decât mulţi generali care luptă în numele şi sub bagheta magică a Domnului lor.

Faţă în faţă cu monitorul oglindă, gamerul se vede pe sine liber de „mâna mare din cer” care îl trimite în stânga şi în dreapta şi care îi clasifică şi punctează mişcările. Indiferent de rasă, de nivel de dezvoltare şi de tactică, concluzia nu poate fi decât una: Marele Jucător din Cer este o glumă, este la fel de inexistent şi de irelevant pentru „pioni” pe cât e Micul Jucător din Camera sa din Casa Părinţilor faţă de trupele din Starcraft. Doar că, atunci când „puşcaşii marini” din joc sunt atacaţi, nu se roagă la nimeni, pur şi simplu fac tot ce pot ca să trăiască. Diavolul e în detalii...

Via Neuro-Gamer.ro (click cǎ meritǎ)

On topic: Atheist Gamer