Ateii de la un recensământ la altul

Publicarea datelor preliminare de la recensământul din 2011 a permis, în sfârșit, să efectuăm niște observații legate de ce s-a mai schimbat prin profilul religios al cetățeanului român din anul 2002, de la ultima numărătoare, până azi.

În primul rând, ca procentaj, au scăzut cultele 'clasice' - ortodocși, catolici, reformați - însă au crescut cultele 'neoprotestante', după cum se poate observa din graficul de mai sus (am exclus ortodocșii pt o mai bună vizibilitate a celorlalți). Principala creștere e reprezentată de cultul penticostal, care pe fondul scăderii populației, a reușit să-și îngroașe rândurile cu peste 43.000 de suflete, ajungând de la 1,5% la aproape 2% din credincioși. Baptiștii și adventiștii, deși au scăzut ca număr, au crescut și ei - modest, ce-i drept - ca procentaj din credincioși. 

În funcție de cum dorim să privim problema, situația ateilor și a celor fără religie este dulce-acrișoară. Vestea bună e că aceștia, numiți împreună „ireligioși”, au avut una din cele mai dramatice creșteri față de acum 9 ani. Practic numărul lor s-a dublat, de la 21.000 la 45.000, iar procentual, au crescut de la 0,1% la 0,24%. Și tot aici putem observa vestea proastă: suntem în continuare un sector demografic minuscul. Ca să vă dați seama cât de dubioasă e situația necredincioșilor din România, atât Arabia Saudită, într-un sondaj recent, realizat de Gallup, cât și cel mai religios stat din SUA, Mississippi, au aproximativ 5% necredincioși.

Aici merită menționat faptul că modul în care s-a efectuat acest recensământ a fost unul extrem de cârpit. De asemenea, tradiția românească de a echivala botezul cu aderența perpetuă la un cult, stigmatul ideii de ireligiozitate, răspunsurile date de rude și recenzori căpoși care au pus „ortodox” din oficiu au făcut ca numărul necredincioșilor să fie mai mic pe hârtie.

O creștere impresionantă a avut și categoria „religie nedeclarată”, numărul acestora crescând de la 11.734 la 84.753 (adică de la 0,05% la 0,45%). E foarte posibil ca această creștere să se datoreze ortodocșilor care nu au dorit să fie trecuți la „creștin-ortodox” în semn de protest față de acțiunile megalomanice ale BOR din ultima vreme sau a unor ireligioși care doreau să-și mascheze necredința fără a atrage priviri. Deși nu există date vizavi de cei care s-au declarat de „altă religie”, datele din 2011 fiind preliminare, suspectez că și acolo vom observa o creștere, pe aceleași considerente de protest anti-BOR.

Personal, mă așteptam la o creștere mai mare a cultelor neo-protestante, dar asta probabil și din cauza suprareprezentării lor în vestul țării unde locuiesc, făcând ca o creștere cum a fost cel al penticostalilor să se resimtă mai „concentrat”. Totuși o creștere de 13,4% în 9 ani, ba chiar pe fond de diminuare de populație, nu tocmai ceva de lepădat, după cum mi-a atras atenția și un redditor, dar mă așteptam la o creștere și din partea baptiștilor. Ca să nu mai vorbesc de atei. Măcar 1% speram să atingem.

În coate și genunchi la Nicula

Aproximativ 9.000 de femei au protestat astăzi la Mănăstirea Nicula din Cluj împotriva „cârdășiei dintre stat și biserică”, în cadrul pelerinajului ce cinstește cea mai importantă figură feminină din  credința creștină: Sfânta Fecioară Maria.

Femeile au ales un mod inedit de a protesta, înconjurând biserica în coate și-n genunchi de mai multe ori, cu privirile țintă-n pământ. „Dorim să atragem atenția asupra faptului că nu suntem animale, așa cum ne consideră Biserica” a declarat Maria Sârb, enoriașă participantă la manifestații. "Biserica exercită presiune asupra tuturor in România, asupra Parlamentului, asupra Guvernului, asupra vieții private a oamenilor. Acest lucru trebuie să înceteze" a mai subliniat ea.

Multe femei au purtat baticuri pe cap, în spirit de solidaritate cu victimele violenței domestice. „Bisericile alimentează violența domestică, perpetuând ideea că femeia este inferioară bărbatului” a declarat Ema Tomescu, adâugând că „preoții ar trebui să citeze mai rar, sau preferabil niciodată, versetul al 12-lea din Epistola Întâia către Timotei, capitolul 2 («Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită») deoarece crează așteptări nerealiste pentru soții drept-credincioși față de nevestele lor.” Întrebată dacă ea s-a lovit personal de fenomenul acesta, doamna Tomescu a refuzat să comenteze, fiind însă vizibil afectată de întrebare.

O aripă radicală a protestatarelor, așa numita Facțiune „Maria Magdalena”, a cerut cu voce tare ca bisericile creștine din România, în special cea Ortodoxă și cea Greco-Catolică, să hirotonisească și preoți-femei, punând capăt discriminării de gen în această meserie. 

De asemenea, ele au cerut ca denumirea Duhului Sfânt să fie schimbată în „Sfânta Fantomă”, pentru a reduce deficitul de feminitate din cadrul Sfântei Treimi. „Pe lângă Tatăl și Fiul, două concepte puternic masculine, dorim introducerea elmentului feminin, prin feminizarea denumirii celui de-al treilea aspect al Trinității, care de altfel, n-are cum să aibă un gen anume, dat fiind faptul că este entitate pur spirituală” a spus o protestatară ce ținea o pancartă cu sloganul „Ectoplasma n-are gen!” și s-a identificat cu numele de Narcisa. Dincolo de aspectul feminist, noua denumire de gen feminin ar trenscede și schisma lingvistică existentă  între Creștinismul Răsăritean („Duh Sfânt”) și cel Apusean („Spirit Sfânt”), a mai menționat o purtătoare de cuvânt a Facțiunii.

Părintele Haralamb Bot „Niculeanul”, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a declarat, printr-un comunicat de presă, că protestele nu-și au locul la o mănăstire. „Este o modalitate necreștinească de a comunica cu Biserica, femeile având opțiunea să își exprime nemulțumirile preotului paroh la care sunt arondate, și nu să creeze circ mediatic la această sfântă mănăstire.” 

„Țipetele, văitatul și târâtul pe jos, în patru labe, sunt manifestări animalice, ce nu sunt potrivite pentru om, creația ce mai desăvârșită a lui Dumnezeu. Puteți vedea și dumneavoastră cum, în situația de față, educația darwinistă a ultimilor decenii a reușit să scoată fiara din om” a mai adăugat preotul, întrebându-se dacă nu cumva „se dorește” discreditarea Bisericii ca instituție.

Seara zilei de 15 august s-a încheiat cu jertfe arse, preparate în incinta mănăstirii de către așa numiții „țigani mănăstirești” pe altarele de piatră  și metal de pe vremea apostolatului Sfântului Andrei. Carnea, sub formă de mici și grătare, va fi distribuită în 3-4 zile prin rețeaua social-filantropică a Bisericii, după ce Mitropolitul Clujului va fi declarat jertfele „plăcute întru Domnul”.

UPDATE: Potrivit unor zvonuri, icoana Maicii Domnului ar fi început să plângă la ochiul drept, care s-a și învinețit, un miracol ce simbolizează, zic unii, că ar solidariza cu cerințele protestatarelor moderate, dar nu și cu cele ultrafeministe. „Magdalenele” au declarat că vor continua să protesteze până când Maica Domnului va vedea că avem dreptate și icoana va plânge și cu cel de-al doilea ochi. „Considerăm că minunea din această seară ne arată că lupta e câștigată doar pe jumătate” ne-a spus o activistă. „În octombrie vom fi prezente la Iași, unde ne vom freca cagulele de moaștele Sfintei Paraschiva, ca lupta noastră întru egalitatea de gen să fie una blagoslovită”

(Atenție: această știre este la mișto, la fel ca și aia cu indienii)

Secularism dilematic I - Turcia

Mausoleul Întemeietorului Neamului

Istoria secularismului în lume are file interesante și niște nuanțe rar aduse în discuție. Vom lua ca prim exemplu Turcia.

Dacă ați fost vreodată în Turcia, nu e posibil să nu fi observat ubicuitatea imaginii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Chipul său e pe toate bancnotele, piața centrală a oricărei localități îi poartă numele, iar țara e ticsită de busturile și, mai ales, portretele sale. Pe lângă acest aspect vizibil, există și o parte mai puțin evidentă a acestei obsesii naționale. De exemplu, în sistemul școlar turcesc se recită un jurământ - asemeni celui american - ce conține cuvintele sale „Ferice cel ce își spune Turc” și se spun poezii în onoarea lui. Anual milioane de persoane îi vizitează mausoleul, asemeni unor pelerini, iar Codul Penal interzice, sub riscul încarcerării, orice insultă la adresa memoriei sale, sau distrugere a vreunui obiect ce-l înfățișează. În esență, o lege anti-blasfemie și anti-profanare, în numele căruia au fost cenzurate și diverse saituri, precum YouTube. Figura sa este una quasi-mesianică.

Practic, întregul edificiu politic tradițional - cu al său secularism - e bazat pe un cult al personalității de proporții sovietice. La fel cum islamiștii folosesc citate coranice pentru a-și argumenta poziția, ultra-seculariștii (dacă putem să le zicem așa) dau citate din părintele națiunii turce. Volumele de citate din Atatürk sunt echivalentul unei scripturi kemaliste. Cei șase „stâlpi” ai kemalismului - republicanism, populism, naționalism, laicitate, reformism și etatism - au în continuare o vigoare incredibilă datorită figurii lui Mustafa Kemal, de care se legă.

Cu nevasta

Nici măcar secularismul kemalist nu e ce pare. Am mai scris despre faptul că în Turcia religia nu e separată de stat, ci îi este subordonată lui, precum în România comunistă. Iar la fel ca la noi, unde greco-catolicii au fost desființați, la fel și-n Turcia au fost interzise frățiile sufiste. Curat secularism!

Iar paralele cu comuniștii sunt multiple, de la mausoleu la citatele din Lenin și Mao precum și la imaginea eroului-fondator anti-imperialist. Fapt oarecum de înțeles având în vedere că Războiul de Independență al Turciei, în care Atatürk a învins forțele imperialiste britanice, franceze și grecești (mai mult grecești) a fost la câțiva ani după fondarea URSS-ului, deci în același climat ideologic internațional. Iar multipartidismul a venit în Turcia abia în 1947, 9 ani după moartea părintelui patriei.

De altfel laicitatea anatolia a fost mereu paradoxală. A trebuit apărată de popor și democrație prin puciuri militare, iar europenizarea Turciei înseamnă șubrezirea fundației kemaliste. De altfel, regimul islamiștilor lui Erdogan încă n-a apucat să întreacă abuzurile săvârșite de juntele kemaliste, nici pe departe. De meditat asupra acestui fapt. 

Merită secularismul apărat cu orice preț, chiar unul anti-democratic? Sau merită democrația lăsată liberă, chiar dacă asta înseamnă islamism?

Eponimia - o forma reala de nemurire

Atunci când cumperi produsele corporației Abraham, una din punctele tari este promisiunea obținerii nemuririi doar prin simple acte de credință și pioșenie. Din păcate, realitatea - potrivit căreia nu poți trăi veșnic pe bune - se dovedește mai greu vandabilă din acest punct de vedere. Există totuși o formă de nemurire (vorba vine), cea a memoriei semenilor. Pentru mulți, asta înseamnă doar cunoscuți, astfel o dată ce și aceștia mor, mor și amintirile lor. Alții însă ajung în memoria colectivă a umanității datorită unor fapte sau evenimente ieșite din comun iar numele lor devine substantiv comun. Senvișul, silueta, linșatul, savarina, algoritmul, jobenul și saxofonul sunt eponime, denumiri ce provin din numele unor personaje istorice, personaje ce au atins astfel o formă ciudată de imortalitate.

Iar dacă tot s-a discutat recent despre eponimul „boicot”, în cazul de față, electoral, iată și povestea termenului. În secolul XIX, în timpul „războaielor agrare” din Irlanda exista un căpitan pe nume Charles Boycott, administrator al moșiilor unui anume Lord Erne, din comitatul Mayo. În 1880, datorită recoltelor proaste, moșierul a decis să scadă arendele cu 10%. Arendașii au cerut o reducere de 25%, însă Lordul a refuzat, ca apoi Boycott să încerce să dea afară 11 arendași de pe moșii. Liga Arendașilor Irlandezi, prin vocea lui Charles Stewart Parnell, a propus ca oricine va ocupa terenurile rămase libere să fie ostracizat. Deși inițial propunerea nu viza moșierii sau administratorii, Boycott a fost primul care a simțit efectele izolării sociale. Nu a mai găsit muncitori să-i lucreze terenurile, afaceriștii locali nu am mai făcut negoț cu el iar poștașul a refuzat să-i mai ducă scrisorile. Deși într-un final a găsit muncitori protestanți dispuși să lucreze pentru el, costurile s-au dovedit prea mari. Într-un final, Boycott a părăsit Irlanda pentru Anglia, și numele său a intrat în uz curent, desemnând tactica luptei nonviolente a boicotului.

PS: Articolul-sursă a filmulețului de mai sus, și inspirația pentru această postare.