Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Iată, ajungem și la a treia parte din seria aceasta de articole. Ultima tranșă de citate din „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ne vorbește despre cum nazismul a devenit practic noua religie populară, cum Hitler s-a transformat într-un mesia, precum și interesantele nuanțe și origini ale expresiei „Heil Hitler!". Citez:

Din 1921, Hitler începuse sa fie comparat cu Mesia. Dimensiunea mesianică a lui Hitler, care la lecţiile de religie din şcolile naziste era permanent comparat cu Iisus Hristos, era cultivată cum se cuvine de mecanismele propagandei naziste. [...] Chiar Hitler în persoană n-a avut reţineri să se refere la cei morţi în puciul eşuat din 1923 ca la „apostolii săi". La rândul lui, Goebbels a continuat să cultive această imagine mesianică [...]. In ceea ce-l priveşte pe Himmler, acesta a declarat în ianuarie 1937 că prin naşterea lui Hitler - la care se referea deseori numindu-l om-Dumnezeu (Gottmensch) - se produsese „unul din acele evenimente care au loc doar o dată la două mii de ani", printr-o clară analogie cu naşterea lui Mesia creştinul. - pag. 115-117

In orice caz, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte mituri schiţate sau sublimate de propaganda nazistă, dimensiunea de icoană a lui Hitler, în mare măsură impusă de la putere, a sfârşit prin a pătrunde adânc în subconştientul popular până când s-a convertit într-un factor de autentică religiozitate, comparabilă numai cu unele aspecte ale ilustraţiilor religioase catolice. O dovadă clară este credinţa, înregistrată de Klemperer, că în oraşele germane bombardate rămânea în picioare doar peretele pe care atârna portretul lui Hitler; legenda atribuia imaginii sale aceleaşi puteri protectoare pe care catolicismul popular le asocia, de regulă, anumitor sfinţi. - pag. 118

Particula Heil se folosea ca salut pe vremea germanilor din antichitate [...]. Etimologic, este un substantiv înrudit cu heilen (a vindeca, a însănătoşi) şi de aceea poate fi tradus prin sănătate. Totuşi, forma lui este identică imperativului acestui verb, motiv pentru care fiind însoţit de a doua parte, cum observă Rosenbaum, se putea interpreta ca îndemnul „vindecă-ne, Hitler!", vădind o ambivalenţă care ar putea fi perfect premeditată. Pe de altă parte, termenul are conotaţii religioase inechivoce, deoarece, în context creştin, Heil înseamnă „mântuire" (heilig: „sfânt"; Heiland: „Mesia"). Cu ocazia unui salut cu participare de masă adresat lui Hitler, Goebbels notează extaziat în jurnalul său că „heil sună ca o rugăciune". După cum observă Erika Mann, uzurparea cadrului religios se evidenţiază prin intermediul dispoziţiei ministeriale din 5 ianuarie 1934, prin care se ordona ca toate lecţiile de religie din şcoli [sic!] să înceapă cu fraza „Heil Hitler! Lăudat fie -Iisus Hristos în vecii vecilor, amin" şi să se termine în acelaşi fel, deşi inversând termenii, astfel încât „Heil Hitler!" să rămână la urmă. Astfel se evoca asocierea între Hitler şi interpretarea creştină a lui Hristos ca alfa şi omega, început şi sfârşit. - pag. 171-172

Vezi și:

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și D-zeul nazist
Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Fără a intra prea mult în detalii, s-a dezbătut foarte mult originea anti-semitismului german din secolul XX. Mulți creștini au încercat - și încă încearcă - să dea vina pe secularizarea modernă, pe știință, pe darwinism, ignorând anumite probleme din propria ogradă. Iată câteva fragmente din „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose ce fac referire la relația dintre antisemitismul nazist și probleme precum știința, darwinismul și protestantismul german:

Inclusiv ştiinţa, acel principiu al autorităţii la care se referea Bormann ca fundament al cosmoviziunii naziste, i-a căzut victimă. Pornind de la premisa potrivit căreia "conceptul unei ştiinţe «obiective şi netendenţioase», orientată spre «adevărul absolut» bazat pe raţiunea pură, care a apărut în perioada liberală, a pierdut astăzi orice temei şi justificare de a exista", aceeaşi ştiinţă, veche paradigmă a obiectivitătii, se transformă acum într-o instanţă relativă care se scindează între ştiinţa nordică, spirituală şi intuitivă şi ştiinţa evreiască, materialistă şi raţională. În acelaşi fel în care există diferite religii monoteiste, în care fiecare crede că dumnezeul său este singurul adevărat, naziştii par să fi ridicat propria lor concepţie ştiinţifică la categoria de adevăr unic. Totuşi, prin asta nu fac decât să mineze, fără să ştie, baza autorităţii ştiinţifice pe care îşi spijiniseră în primă instanţă viziunea lor asupra lumii. - pag. 22

Cu toate acestea, una dintre contradicţiile ideologice ale cosmoviziunii naziste [...] constă în faptul că evreii erau consideraţi o rasă inferioară, când de fapt, după legile lui Darwin, ar trebui să fie superioară dacă reuşise să supravieţuiască peste două mii de ani de persecuţie. Acest paradox demonstrează cum răstălmăcise cosmoviziunea nazistă darwinismul original, pe care afirma de multe ori că se sprijină, dotând selecţia naturală cu o scară ambiguă de valori. Pentru Darwin, adaptarea la mediu era departe de a fi datorată unei superiorităţi morale, aşa cum o înţelegea nazismul. - pag. 67-68

În rolul Antihristului, Luther nu vede numai pe Papă şi Biserica catolică, ci, mai ales, pe evrei. In consecinţă, într-o manieră groaznic de asemănătoare cu cea pe care o va folosi Hitler patru secole mai târziu, Luther etichetează ca iudaizat orice este contrar şi ajunge să recomande inclusiv să se procedeze fără nici o milă cu evreii, „aşa cum face chirurgul când amputează". Citându-l pe Ley: „Punctele de vedere ale lui Luther despre Antihrist şi evrei sunt potrivite mai ales ca bază a unui antiiudaism fără fundamentare teologică, cu care se pregăteşte calea spre ura modernă faţă de evrei". - pag 66.

Va urma.

Imagine: "Evreul Rătăcitor" - de Gustav Doré

Vezi și: Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Mituri și simboluri naziste I - Religia politică și Dumnezeul nazist

Niște fragmente despre concepția nazistă asupra lui Dumnezeu și precum și despre statutul său ca religie politică - idee contemporană cu ascensiunea hitlerismului - ambele preluate din cartea „Dicţionar critic de mituri şi simboluri ale nazismului” de Rosa Sala Rose. Ambele fragmente sunt foarte interesante, cu o sensibilitate pronunțată față de diverse nuanțe ale crezului nazist. De remarcat faptul că ideologia nazistă asimilează ideile teologice, astfel o ideologie în esență modernă asimilează numeroase elemente din creștinism, creind practic o religie politică de tip sincretic (spre deosebire de comunism care are tendința de a înlocui religia tradițională existentă - vezi și aici). Totuși găsim niște ironii interesante în nazism cum ar fi ideea poporului ales de divinitate, sau faptul că Iisus trebuie transformat dintr-un mesia evreu într-un arian avant la lettre.

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede despre cosmoviziunea nazistă, faptul că aceasta a apărat o atitudine vădit contrară principalelor religii monoteiste europene, precum creştinismul şi iudaismul, nu înseamnă, totuşi, că e vorba de o ideologie care neagă existenţa unei fiinţe superioare. Şi aşa era foarte răspândită supoziţia că negarea religiei creştine de către nazişti atrăgea în mod necesar negarea simultană a oricărei credinţe în Dumnezeu, ceea ce a dat naştere la numeroase neînţelegeri. Ambasadorul britanic Sir Nevile Henderson, de exemplu, şi-a exprimat surprinderea când l-a auzit pe Baldur von Schirach spunând într-un discurs adresat tinerilor în timpul congresului partidului din 1937: „Nu ştiu dacă sunteţi protestanţi sau catolici, dar ştiu că voi credeţi în Dumnezeu, asta o ştiu bine". Henderson face remarca: „Aveam impresia că fusese eliminată orice legătură cu religia în rândurile tineretului hitlerist, iar aceste cuvinte păreau să-mi contrazică presupunerea". într-un mod similar, când membrii SS trebuiau să menţioneze apartenenţa lor religioasă, în loc să folosească vreo denumire mai obişnuită, precum ateu, agnostic, catolic sau protestant, alegeau o expresie neobişnuită şi cu amprentă proprie: „credincioşi întru Dumnezeu" (gottgläubig), în timp ce jurau pe Dumnezeu adeziunea lor la SS. însuşi Himmler a afirmat cu privire la aceasta că „pe bărbatul care nu crede în Dumnezeu eu îl consider înfumurat, megaloman şi nerod. Nu e potrivit pentru noi". [...] Chiar Hitler s-a exprimat că „este cu neputinţă să te eliberezi de Dumnezeu". Dat fiind că ateismul comuniştilor era dat la o parte din capul locului, chiar şi numai din pricina rivalităţii ideologice, soluţia la problema lui Dumnezeu trebuia să treacă obligatoriu printr-o redefinire a conceptului de divinitate într-un sens cât mai îndepărtat cu putinţă de viziunea creştină pentru a o întrece spiritual. [...] - pag. 60

Ernst Nolte şi Eberhard Jackel au fost primii care au constatat că Hitler dispunea de un program ideologic solid, care a fost aplicat în mod sistematic. [...] Aşa cum sugerează Klaus Vondung, „Holocaustul se poate explica [...] numai prin intermediul analizei unui sindrom ce se circumscrie în conceptul de religie politică"™, un concept care se dovedeşte, totuşi, polemic şi chiar şi azi tinde să fie respins de unii istorici, în special din cauza naturii abstracte şi în mare măsură indefinibile a ceea ce se înţelege prin religie. Chiar şi aşa, în ultimele decenii a început dezbaterea acestui concept în cercurile academice, deşi, în general, în domenii mai apropiate de filozofie sau de istoria religiilor sau a mentalităţilor decât de istoria propriu-zisă. Cu toate acestea, întârzierea prelungită a istoriografiei contemporane de a considera conceptul de nazism ca religie politică şi de a-l analiza ca atare se dovedeşte cu atât mai surprinzătoare dacă se ţine cont de faptul că multe au fost vocile care, prin anii '30 [...],s-au făcut auzite pentru a avertiza asupra a ceea ce părea evident, manifestarea publică a unui fenomen profund religios. în 1930, filozoful marxist Ernst Bloch - care, spre deosebire de coreligionarii săi, chiar lua foarte în serios aspectele mitologizante ale ideologiilor politice - a constatat cu precauţie că „în Rusia se iese în întâmpinarea ţăranilor cu sărbători ale recoltei şi cu vizitarea mormântului lui Lenin în Germania, în schimb, toate aceste conexiuni se lasă pe mâinile reacţiunii. Iar în martie 1936, scriitorul elveţian Denis de Rougemont, câţiva ani lector la Universitatea din Heidelberg, a mers şi mai departe notând în jurnalul său, după ce asistase la o sărbătoare nazistă: „Crezusem că asist la o ceremonie populară, la o proclamaţie politică. Dar ei îşi celebrau cultul! Şi pentru asta oficiază o liturghie, marea ceremonie sacră a unei religii căreia nu-i aparţin şi care mă face praf şi mă împinge înapoi cu mult mai multă forţă, inclusiv forţă fizică, decât toate aceste trupuri groaznic de rigide". Doi ani mai târziu, Rougemont a adăugat, referindu-se la „natura religioasă a hitlerismului", că „asta nu mai constituie nici o descoperire. În prezent, până şi ziarele vorbesc despre aşa ceva. Dar mă tem că subiectul se tratează cu prea multă uşurinţă, în imagini, prin intermediul zvonurilor sau, pur şi simplu, se comentează. Ar trebui să se vorbească serios". În acelaşi an (1938), politologul şi filozoful austriac Eric Voegelin a răspuns, fără să ştie, cererii lui Rougemont publicând primul studiu analitic al nazismului, înţeles ca fenomen religios, în tratatul său Religiile politice (confiscat de autorităţile naziste imediat după anexarea austriacă). - pag. 15-16

Va urma.

Vezi și: Mituri și simboluri naziste II - Originea antisemitismului

Mituri și simboluri naziste III - Hitler ca mesia

Religiile politice și pseudoștiințele - adaptări la modernitate

Există o paralelă interesantă între evoluția conceptului de religie, de la forma tradițională la cea secular-politică, și cea a leacului, de la cel băbesc la cel postmodern (homeopatie & friends).

Cele din urmă sunt întotdeauna o continuare a celui dintâi, cu o mutație fundamentală în perioada modernă. După perioada iluministă, sub imperiul presiunii exercitate de către iluminism, cu al său ateism, avem impresia că religia a început să piardă din ce în ce mai multă influență politică, fiind astfel trecută în sfera privată. Tranziția istorică de la evul mediu teocratic la modernitatea laică. Ceea ce nu ne dăm seama e că de fapt în acea perioadă, religia a suferit o ruptură în două, sau altfel spus, a avut o evoluție arborescentă, nu liniară. Pe de o parte avem situația de mai sus - ca exemplu să luăm creștinismul occidental, puternic apolitic, sau în orice caz, indirect politic, prin influență socială - și pe de altă parte avem așa numitele religii politice, care au eliminat părțile ce le făceau să semene cu niște religii, de aici și numele paradoxal de religie seculară (s-a mai menționat prin blogosferă, ateismul este un pas necesar, dar nu suficient pt o atitudine rațională) Astfel, tribalismul irațional (mesianic, etc) a putut să rămână în sfera politică chiar și sub presiunea laicistă a modernității.

Interesant de notat și faptul că într-un fel, și transformarea leacurilor băbești în medicină "alternativă" s-a făcut tot sub imperiul presiunii moderne, de data asta a medicinei normale. Pentru a se adapta, leacurile de altădată fie au fost validate pe cale științifică și au devenit tratamente legitime, fie s-a transformat în ceva ce seamănă a medicină adevărată, preluând un limbaj ce sună științific - vezi legile lui Hahnemann în cazul homeopatiei. O veritabilă adaptare prin mimetism, unde dușmanul de care se ferește este ochiul critic al bolnavului, ce vrea medicamente științifice, și nu rădăcini.

Astfel, sub presiunea lui "adatează-te sau pieri" avem non-medicamente ce par medicamente, și religii ce par non-religii (ideologiile totalitare). Sunt curios cum va schimba critica neo-ateistă religiile de azi?

Later Edit: O altă instanță de adaptare mimetică este efortul depus de creștinismul fundamentalist american de a părea științific, prin intermediul designului "inteligent" (numit anterior și "știința creației" sau creaționism). Totuși această adaptare nu servește doar unui scop psihologic - acela de a-l păcăli pe credincios că supersițiile sale sunt cumva fundamentate științific - ci și unui scop juridic - introducerea religiei în școli ca și alternativă laevoluționism.

PS. Click pe poză pt a mări.

A fost Iisus un produs al violului?

Ați auzit de sinucigașul de la Harvard care a lăsat o scrisoare de adio de 1905 pagini? Ei bine, scrisoarea se găsește aici și iată ce chestii interesante am găsit în capitolul intitulat "The Seditious Genius of the Spiritual Penis of Jesus", la o scurtă răsfoire:

"Revolts broke out all over Roman occupied Israel in 4 BCE. [...] It had taken the employment of three of the four existing legions of Varus, the Roman governor of Syria, before the rebellions were broken. The little village of Nazareth was about four miles from Sepphoris. Is it reasonable to presume that Nazareth suffered a similar rampage of Roman devastation? According John Dominic Crossan, a foremost scholar of the historical Jesus:

In Nazareth around the time Jesus was born, men, women, and children who did not hide successfully would have been, respectively, killed, raped, and enslaved. Those who survived would have lost everything.

Crossan speculated that Jesus would have grown up in a Nazareth dominated by stories about “the year the Romans came”. He also pointed out that this year, 4 BCE, was, “as best we can reconstruct the date”, the year that Jesus was born. This means that Jesus was born, as if by an insane coincidence, around the very same time that the Romans devastated, plundered, and raped the area where Jesus was born.[...]

When the evidence for the confluence of the time and place of the Roman attack and Jesus’s birth are put together, it appears highly probable that Mary, Jesus’s Jewish mother, was raped by a Roman soldier. This means that Jesus himself was very probably the product of the coercive violence of war. If so, then Jesus was not the “son of God”, but the son of a Roman rapist. [...]

Yet far from being a shiny new twenty-first century idea, the notion that Jesus was the son of a Roman soldier goes back to the very earliest history of Christianity. While copies of the 2nd century Greco-Roman philosopher Celsus’s book, On the True Doctrine, may have been destroyed by the early Church, his basic anti-Christian arguments were preserved in the form of a rebuttal by the Christian apologist Origen. The following excerpt presents Celsus as an attorney prosecuting Jesus, his witness. This form is remarkable in that the philosopher demands reason and evidence of Jesus, not unquestioned faith in Jesus’s claims:

Is it not true, good sir, that you fabricated the story of your birth from a virgin to quiet rumors about the true and unsavory circumstances of your origins? [...] Is it not the case that when her deceit was discovered, to wit, that she was pregnant by a Roman soldier named Panthera she was driven away by her husband—the carpenter—and convicted of adultery?

Did Jesus’s mother Mary have the reputation of being a whore? The Greek word for virgin is parthenos, and it is possible that the legionary name Panthera (“the Panther”) was derived, sarcastically, from this Greek word. Less likely, but possible, is that the identity of Jesus’ father was uncovered in 1859 when an old Roman tombstone was discovered in Bingerbrück, Germany. The Roman archer Tiberius Iulius Abdes Pantera (c. 22 BCE-CE 40) would have been about 18 years old at the time of Jesus’s birth. The Cohor I Sagittariorum that he served under was stationed in Judea at that time.[...]

Within the larger world of Jesus’s experience, the great aggressor was Rome and the great victim was ancient Israel. And the scapegoat? The Romans killed the men, raped the women, and enslaved the children of the Jesus’s Jewish hometown — but many survived. Was Jesus made a scapegoat in his lower class Jewish community? Was young Jesus beaten up by the local children on the dirt streets of Nazareth? Was Jesus the loser?[...]

In the world at large, Rome conquered the Jewish state, violently humiliated its people, and desecrated the laws of Moses. But here, in Jesus, the half-Roman/half-Jew, the tables had been turned. Jews had been victimized by Rome’s military rape of Israel — and Jesus was the living embodiment of Rome’s violent violation of Israel. If in the larger world, Roman blood granted privileges at the social top, here it would grant demotion to the social bottom.

Did even God hate Jesus? Imagine the young Jesus being beaten up by the older children of his neighborhood. Did they call his mother a whore? Did even other half-Roman products of rape save themselves from hostility by joining the children in making Jesus their favorite scapegoat? Did Jesus cry aloud for a father to save him from the cruel abuses of his world? Jesus, a fatherless orphan, would have been defenseless in that patriarchal world. As someone with “no chance of getting help from anyone else”, he would have been nothing less than an ideal scapegoat in that world.

But if he longed for his true father and tried to picture him in his mind’s eye, what could he imagine? How could Jesus imagine his true father except as a ruthless Roman, with a sword at his side, holding his mother down and ripping off her clothes as she screamed and cried for help, penetrating her repeatedly? Did the Roman soldier grab Mary by the neck and slap her across the face as he thrusted inside of her again and again? Did other Romans hold her down while Jesus’s father raped his mother? Did the soldiers take turns gang raping his mother Mary?

Biologist Robert Trivers proposed that, under certain conditions, self-deception can be evolutionary adaptive because it helps hide deception from others. Self-deception allows an individual to evade the emotional costs of selfhonesty. If everything he could see with his eyes corroborated his being through rape, he had every reason to deceive himself through faith. Jesus had faith, pure faith, that the God of Israel was his true father. [...]

If you had to choose between believing that your father raped your mother, and believing that your father was God, which would you choose? Faced with hostility from the outside world, and the horror of confronting the truth about his father’s rape of his mother, Jesus would have been a prime candidate for self-deception on the issue of the true identity of his father.[...]

After all, what had Mary done to deserve being raped? Taken as an individual she may have done nothing, but taken as a Jewess she was a member of a people who had committed the “sin” of resisting the force of Rome’s penetration of Israel. Should she have followed her future son’s teaching and turned the other cheek? Should Mary have offered her rapists anal rape too? [...]Jesus was the product of Roman imperial aggression and the Roman desecration and violation of Mary was symbolic of the Roman desecration and violation of Jews and Judaism.[...]"

Sincer să fiu, în general se crede că Iisus s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare, ori revoltele de care se vorbește la începutul fragmentului, au pornit imediat după moartea lui. Dar să fim serioși, contextualizarea istorică a lui Iisus - asta dacă a existat, eu personal zic că da, dar că a fost hipermizat - nu e tocmai o știiță exactă, așa că subiectul rămâne deschis spre speculații. Oricum, speculațiile de mai sus sunt mai plauzibile decât toate "minunile" din Noul Testament, începânde de la imaculata concepție și terminând cu învierea după crucificare.

Imagini: 1. "Iisus tânăr" de Tomie dePaola (sursă)

2. Piatra funerară a lui Tiberius Iulius Abdes Pantera

3. "Fecioara Maria" de Noistar

4. "Madonna" de Edvard Munsch

Habotnicia "vlahilor" și moților

Anul trecut am scris un blogpost despre cum era definit ateismul acum un secol, prin enciclopediile maghiare. Tot dintr-una din acele surse - Marea Enciclopedie Pallas - vă traduc acum părți din articolul despre români: "Vlahii" (în maghiară: "Oláhok")

”[...]Norodul, pe lângă habotnicia religioasă, are și o minte ușor impresionabilă, ei posedând o imaginație vie și o puternică latură poetică. Din punct de vedere cultural, sunt destul de rămași în urmă. Din perspectiva asta [a științei de carte], sunt pe locul 4 între popoarele Ungariei [Mari]. Dintre bărbați doar 22% știu scrie și citi, iar dintre femei, doar 12% (statistică obținută la recensământul din anul 1890). În ziua de azi, printre altele, educația publică a prins avânt. Totuși biserica autonomă are puțină sensibilitate față de această problemă, iar nepăsarea sa orientală își face simțită prezența la fiecare pas, împiedicând mult progresul în treburile legate de școală. Din punct de vedere religios, aparțin de două culte. Cei mai mulți țin de biserica greco-orientală, sau ortodoxă, iar minoritatea de catolicii de rit grec [adică greco-catolici], numiți și uniați.

Moții, din multe puncte de vedere se deosebesc de Vlahi, [...] Au fețele lunguiețe, fruntea înaltă, constituția filiformă, în general au ochii de culoare cenușie, părul castaniu iar bărbații își rad barba; sunt serioși, bănuitori, harnici și negustori abili. Țin foarte mult la obiceiurile lor străvechi, și pe lângă asta sunt habotnici, superstițioși și își respectă foarte mult preoții [...].”

Acum, deși articolul este dintr-o perioadă foarte incorectă politic, când istoriografia maghiară abunda de teorii roesleriene (prezente de altfel în articol) tind să cred că habotnicia românilor nu este o fabricație maghiară, mai ales când luăm în considerare gradul de culturalizare scăzut. De asemenea putem ieși afară din casă și vom vedea că lucrurile nu s-au schimbat suficient de mult.

PS. Un citat din aceeași enciclopedie, descriind chinezii.

Imagine: Portul românilor din estul Transilvaniei (zona Tulgheș, nordul jud. Harghita), din "Descrierea Ținutului Secuiesc" de Orbán Balázs (1868-1873) - [sursa]

Da, Domnule (Prim-)Ministru!

Douǎ clipuri din serialul britanic "Yes, (Prime) Minister", legate de Bisericǎ, în cazul de faţǎ, cea anglicanǎ. Primul clip, în special, este relevat în discuţia recentǎ legatǎ de BOR ca instituţie religioasǎ versus BOR corporaţia bǎnoasǎ, bunǎ de taxat ca orice altǎ afacere. Enjoy.

Scenele sunt din episodul 7, sezonul 4 (sau 1 din Y,PM), The Bishop's Gambit. Alte scene mişto din serial sunt cel în care Sir Humphrey explicǎ Politica Externǎ a Marii Britanii vizavi de UE, sau cea vizavi de Conflictul Arabo-Israelian, sau Politica de Apǎrare. Mai e si clipul legat de Sondaje de Opinie, sau cel despre Transparenţa în Guvernare. Vezi şi pagina de pe Wikiquote. Un serial extrem de captivant, o satirǎ de-un umor cum numai britanicii ştiu sǎ facǎ. Recomand cu cǎldurǎ!